Restituiri. Notificare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

  Prin acţiunea formulată la 28.11.2007 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr.21219/63/2007, reclamantul V. Gh. D. a chemat în  judecată pe pârâţii Primăria. C. I. şi Primarul C. I., judeţul Dolj, solicitând  instanţei ca  prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună  desfiinţarea Dispoziţiei nr.503/15.10.2007,  prin care  i s-a respins cererea de restituire a suprafeţei de teren solicitată în natură şi despăgubiri pentru construcţia  ce a existat pe acest teren.

A mai solicitat acordarea  în natură a terenului intravilan existent, liber, în suprafaţă de 640 mp. situat în punctul "La Şosea", cu următoarele vecinătăţi: N –Badea Elena, S – Popescu Ion, E – DE 70, V- restul proprietăţii, precum şi acordarea de despăgubiri pentru imobilul – construcţie care a aparţinut  autorilor săi şi care a fost  demolat în urma exproprierii.

De asemenea,  reclamantul a solicitat  să fie repus în termen  şi să se constate că notificarea a fost făcută în termenul legal.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1962, numiţilor V. Gh. şi V. C. li s-a preluat terenul şi imobilul prin Decretul de expropriere nr.123,  în vederea  construirii T. I., fără  ca cei doi să primească vreo despăgubire.

A arătat că  este  moştenitorul părinţilor săi,  iar în urma apariţiei Legii nr. 247/2005, care a modificat Legea nr.10/2001,  a solicitat de la primărie despăgubiri pentru imobil şi acordarea în natură a terenului, care este liber de construcţii.

Că, în  urma notificării cu nr.517/N/2005 din 14.11.2005,  primarul comunei a răspuns cu Dispoziţia nr.503/01.11.2007 prin care i s-a comunicat  că notificarea este tardivă, deşi aceasta a fost formulată în termen.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, modificată şi completată prin Legea nr.247/2005.

La data de  28.03.2008, reclamantul a depus precizare la acţiune  prin care a arătat că terenul fiind parţial liber, iar prin modificarea art.1 a acestei legi s-au introdus 4 noi alineate, în speţă fiind vorba  de alin.21 , o parte din teren fiind liber, respectiv 640 mp., a considerat că prin  apariţia  acestui nou alineat, este repus în termen  privind notificarea formulată.

A precizat că la data când a apărut iniţial Legea nr.10/2001 terenul se afla în extravilan, iar la data apariţiei Legii nr.247/2005, acesta apărea în zona industrială extinsă intravilan, astfel că din acest moment şi prin modificarea art.1  cu introducerea alin.21, se  putea solicita terenul ce face obiectul notificării.

Reclamantul a mai arătat  că în condiţiile în care nu ar fi repus în termen, ar însemna ca Legea nr.10/2001 să fie interpretabilă, în sensul limitării termenului de restituire a bunurilor preluate abuziv, iar Legea nr.10/2001 să fie aplicabilă în  mod temporar, ceea ce vine în contradicţie cu finalitatea Legii nr.10/2001 de a repara şi a repune în situaţia anterioară, pe cât posibil,  persoanele care au fost deposedate în mod ilegal de bunurile imobile de către regimul comunist.

Reclamantul a învederat că interpretarea în sensul că notificarea este tardiv formulată, Legea nr.10/2001 prevăzând astfel un termen de decădere, vine în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 6 din CEDO privind existenţa unui proces echitabil şi art. 1 din Protocolul nr.1,  privind respectarea dreptului de proprietate.

Reclamantul a depus la dosar raportul de expertiză întocmit în dosarul nr.2940/CIV/2004 al Tribunalului Dolj şi adresa nr.2464/08.08.2005 emisă de Primăria C. I., judeţul Dolj.

Prin sentinţa civilă nr.50 din 13 februarie 2009, Tribunalul Dolj a respins acţiunea formulată de reclamantul V.  Gh. D., în contradictoriu cu pârâţii Primăria C. I. şi  Primarul C. I..

S-a reţinut că prin dispoziţiile Legii nr.10/2001 privind  regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a prevăzut o procedură specială de formulare a cererii de restituire şi de soluţionare a acesteia, procedură care include o  etapă administrativă  prealabilă şi obligatorie.

Că, potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001 cu modificările si completările ulterioare, procedura administrativă instituită de legea specială reparatorie,  se declanşează prin notificarea adresată de persoana îndreptăţită către deţinătorul bunului, termenul de depunere a notificării fiind de 12 luni calculat de la data intrării în vigoare a legii, adică de la data de 14.02.2001, termenul împlinindu-se la data de 14.02.2002.

S-a mai reţinut că nerespectarea termenului de 12 luni stabilit de art. 22 din Legea nr.10/2001 atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr.10/2001 şi potrivit procedurii speciale prevăzute de această lege.

Dispoziţiile art. 22 alin. 1 din Legea nr.10/2001 au constituit obiect al controlului de constituţionalitate, pe considerentul că textul limitează grav dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului, iar prin decizia nr. 388/2006 Curtea Constituţională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 în interiorul căruia trebuie formulată notificarea, nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată.

 De asemenea,  prevederile art. 22 din Legea nr.10/2001 dau expresie competenţei constituţionale legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele proprietăţii, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile  art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană potrivit cărora , dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care la consideră necesare,  pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.

Pe de altă parte, tot Curtea Constituţională a statuat că instituirea unui termen de decădere pentru exercitarea drepturilor procesuale nu este de natură să aducă atingere accesului liber la justiţie, drept consacrat constituţional în art. 21 din Constituţie, iar in jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , în cauza Z şi alţii contra Regatului Unit,  s-a statuat că accesul la un tribunal nu este absolut şi poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere.

În acelaşi timp, instanţa de fond a reţinut că  în ceea ce priveşte Legea nr.247/2005, cu toate că aceasta a adus modificări Legii nr.10/2001, din cuprinsul său se poate constata că  acest act normativ nu a deschis posibilitatea depunerii unor noi cereri de retrocedare, aşa cum s-a prevăzut în cazul legilor fondului funciar, dispoziţiile Legii nr.247/2005 nevizând extinderea domeniului de aplicare a Legii nr.10/2001, a sferei persoanelor îndreptăţite la restituire şi nici a perioadei de referinţă.

Prin urmare, întrucât Legea nr.247/2005 nu a repus pe foştii proprietari în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr.10/2001, orice cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr.10/2001 şi depusă la deţinătorul bunului după apariţia Legii nr.247/2005,  apare ca fiind tardivă.

In speţă, tribunalul a  constatat că reclamantul V. Gh. D. a formulat la 14.11.2005 cererea sa de retrocedare în natură sau stabilirea de masuri reparatorii prin echivalent,  pentru imobilul ce a aparţinut autorilor săi V. Gh. şi  V. C., imobil expropriat de la aceştia în anul 1962, deci cu mult după împlinirea termenului de 12 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr.10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât în mod corect Primăria C.  I. a respins ca tardivă solicitarea reclamantului.

Tribunalul a constatat de asemenea, că este legală şi temeinică Dispoziţia nr. 503/15.10.2007 emisă de Primarul C. I.,  prin care s-a respins ca tardivă cererea de restituire formulată la 14.11.2005 de către reclamantul V. Gh. D., în temeiul Legii nr.10/2001.

În acelaşi timp, instanţa de fond a apreciat că Legea nr.10/2001, respectând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţie, nu prevede nici o interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate putând fi protejat oricând pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.

S-a reţinut că , în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr.10/2001,  s-au pronunţat şi Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/09.06.2008, prin care au admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general cu privire la acest aspect.

Împotriva acestei  sentinţe, în termen legal a declarat apel,  reclamantul V. Gh. D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut că Tribunalul Dolj a interpretat  greşit art. 1 alin. 21 din Legea nr.247/2005, care a completat şi modificat Legea nr.10/2001,  privind termenul pentru depunerea notificării.

Că, prin modalitatea de interpretare dată de Tribunalul Dolj,  rezultă că Legea nr.10/2001 se aplică  temporar, numai până la o anumită perioadă, astfel  că efectele acestei legi nu pot să profite decât pentru o perioadă foştilor proprietari.

A susţinut în continuare că în cazul în care aceştia nu pot depune notificarea până la data prelungirii termenului din considerente obiective,  înseamnă că notificarea nu mai are eficienţă şi pe cale de consecinţă, legea nu mai poate fi aplicată.

A învederat că în ceea ce-l priveşte pe apelant nu se poate uza de acţiunea în revendicare pentru un bun imobil care nu mai există, singura măsură reparatorie ce ar putea fi acordată fiind măsura sub forma despăgubirilor acordate în  baza Legii nr.10/2001.

A susţinut că în perioada Legii nr.10/2001 terenul a avut regim de extravilan şi ulterior , după modificarea acestui act normativ , a devenit prin PUZ - ul comunei teren intravilan din zona industrială extinsă, nefiind folosit de vreo instituţie sau societate comercială industrială.

Apelantul a mai susţinut că în condiţiile în care nu ar fi repus în termen pentru depunerea notificării, ar însemna că Legea nr.10/2001 să fie interpretată în sensul limitării termenului de restituire a bunurilor preluate abuziv , Legea nr.10/2001 să fie aplicabilă temporar, venind în contradicţie cu finalitatea acestei legi şi în contradicţie atât cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO , cât şi cu dispoziţiile art. 6 din CEDO.

A susţinut de asemenea că , chiar dacă se invocă practica instanţei europene, cazuistica invocată nu priveşte dreptul de proprietate care este consacrat în Constituţie ca un drept imprescriptibil  , opozabil tuturor.

A concluzionat în sensul că, prin soluţia pronunţată Tribunalul Dolj a încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie  şi prevederile înscrise în Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Apelul este nefondat.

Examinând lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel formulate de contestatorul V. Gh. D., în raport de dispoziţiile art. 295 Cod pr. civilă,Curtea constată că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr.10/2001, dispoziţii care reprezintă sediul materiei în ceea ce priveşte termenul pentru depunerea notificărilor ( a cererilor pentru restituirea imobilelor preluate abuziv).

Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr.10/2001,  persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi  persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Art. 22 alin. 5 din aceeaşi lege, prevede în mod expres că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării , atrage pierderea dreptului de  a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. 1 din lege a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 şi OUG nr.145/2001 cu încă 6 luni,  termenul pentru depunerea notificării fiind deci de 12 luni , calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, respectiv 14 februarie 2001, până la data de 14 februarie 2002.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 5 din Legea nr.10/2001, nedepunerea notificării în termenul de 12 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin cele două ordonanţe de urgenţă, are aşadar drept consecinţă decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispoziţiile legale citate au caracter imperativ şi trebuie aplicate întocmai, neputând da naştere la o altă interpretare.

În speţă, este de necontestat că apelantul reclamant V. Gh. D. a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, cu depăşirea termenului de 12 luni prevăzut de art. 22 din lege, notificarea formulată fiind înregistrată la Primăria C. I., judeţul Dolj sub nr.517/N/14 noiembrie 2005.

În condiţiile în care Legea nr.10/2001 prevede expres că ultima zi pentru depunerea cererilor de restituire a imobilelor ce formează obiectul Legii nr.10/2001 a fost 14 februarie 2002, iar notificarea formulată de reclamant a fost înregistrată la 14 noiembrie 2005, în mod corect Tribunalul Dolj a reţinut că notificarea nu a fost formulată în termenul legal.

Susţinerea reclamantului referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art.1 alin.21 din Legea nr.247/2005 este lipsită de relevanţă juridică, deoarece din prevederile legale la care reclamantul face trimitere nu rezultă că  termenul pentru depunerea notificărilor stabilit  în baza Legii nr.10/2001 a fost prelungit.

Legea nr.247/2005 , deşi a adus modificări substanţiale Legii nr.10/2001, nu a deschis posibilitatea depunerii de noi notificări şi nici nu a repus în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr.10/2001, pe foştii proprietari care au pierdut termenul stabilit prin art. 22 din această lege.

În aceste condiţii , critica apelantului reclamant sub acest aspect este nefondată şi urmează a fi înlăturată.

De altfel, soluţia Tribunalului Dolj nu s-a raportat în nici un fel la dispoziţiile art.1 alin.21 din Legea nr.247/2005, ci la dispoziţiile art. 22 alin. 1 din Legea nr.10/2001.

Dispoziţiile art. 22 alin. 1 din Legea  nr.10/2001, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Dolj, au constituit obiect al controlului de constituţionalitate, pe considerentul că textul limitează grav dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului,  Curtea Constituţională a României pronunţând decizia nr.388/2006.

Prin această decizie Curtea Constituţională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru formularea notificării  nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată,  prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă  cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţinerea referitoare la faptul că prevederile Legii nr.10/2001 sub aspectul limitării termenului de  depunere a notificărilor vin în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este de asemenea nefondată.

În art. 21 din Constituţie , accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului , Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă.

Dreptul de acces la instanţă nu este însă un drept absolut, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat , cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice, etc.

În acest sens este şi jurisprudenţa  Curţii Europene a Drepturilor Omului , această instanţă statuând constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului  dreptului de acces, întrucât acest drept prin chiar natura sa  cere o reglementare din partea Statului, reglementare care poate varia în  timp şi spaţiu  în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile  indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese ( hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975).

Faţă de aspectele arătate se constată că susţinerile apelantului reclamant , în sensul că dispoziţiile din  Legea nr.10/2001 prin care se stabileşte termenul pentru depunerea notificărilor vine în contradicţie cu art. 21 din Constituţie, dar şi cu art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO şi art. 6 din CEDO, sunt neîntemeiate, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Susţinerea apelantului întemeiată pe faptul că acesta nu mai poate uza de acţiunea în revendicare , întrucât bunul imobil nu mai există , cât şi cea referitoare la faptul că  terenul  ce a format obiectul notificării a avut regim de teren extravilan devenind ulterior teren intravilan, nu se impun a fi examinate de Curte, în condiţiile  în care soluţia a fost dată pe cale de excepţie.

Pentru considerentele expuse, apelul declarat de reclamant este nefondat şi în baza art. 296 Cod pr. civilă , urmează a fi respins.

Domenii speta

Spete similare