Legătura cu minorul. Modalitate de stabilire.

Asupra recursului civil  de faţă ;

Prin cererea înregistrată la  22.04.2004, reclamanta D.I. a chemat în judecată pe pârâtul V.V. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună stabilirea domiciliului minorului B.D., născut la data de 12.12.1999, la mama-reclamantă, să fie obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere majorate, în raport de venitul minim pe economie, începând cu data promovării acţiunii şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere restante, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că din căsătoria cu pârâtul a rezultat minorul B.D., căsătoria  a fost desfăcută prin acord, în anul 2003, fără ca instanţa să dispună cu privire la încredinţarea minorului.

Prin cererea reconvenţională formulată la data de 18.10.2004 pârâtul-reclamant a solicitat ca minorul sa fie încredinţat acestuia spre creştere şi educare şi să fie obligată pârâta la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului.

Reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune prin care a solicitat să se dispună încredinţarea minorului  iar la data de 01.11.2006 pârâtul a depus la dosar o precizare a cererii reconvenţionale, prin care a solicitat instanţei încuviinţarea legăturii cu minorul de doua ori pe lună, de sâmbăta de la ora 10.00 până duminica la orele 12,00, o lună în perioada vacanţei de vară şi două săptămâni în perioada vacanţei de iarnă.

Prin sentinţa civilă nr. 2973/14.03.2007, pronunţată de Judecătoria Craiova , în rejudecare, s-a admis acţiunea precizată, s-a admis în parte cererea reconvenţională precizată.

S-a încuviinţat mamei reclamante spre creştere şi educare  minorul, a fost obligat pârâtul în favoarea minorului la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 82 lei lunar.A fost obligată reclamanta să-i permită pârâtului să aibă legături personale cu minorul, o data la 2 săptămâni, sâmbăta şi duminica, între orele 1000-1800, o lună în perioada vacanţei de vara şi 2 săptămâni în timpul vacanţei de iarnă, la domiciliul mamei reclamante.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat apel, iar prin decizia civilă 181 din 30.09.2008 a Tribunalului Dolj s-a admis apelul, s-aschimbat în parte sentinţa civilă în sensul că a fost încuviinţată legătura personală a apelantului-pârât cu minorul o lună în  perioada vacanţei de vară şi 2 săptămâni în perioada vacanţei de iarnă, la domiciliul apelantului-pârât.

Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că reclamanta  oferă minorului, în Italia, condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei creşteri şi dezvoltări armonioase a acestuia. S-a reţinut că reclamanta locuieşte împreună cu minorul, actualul soţ şi familia acestuia,  într-o casă spaţioasă, unde minorul are  o cameră proprie,  este înscris la şcoala elementară, în clasa a IV-a, evaluarea cadrelor didactice fiind pozitivă.

Faţă de vârsta  fragedă a minorului, faptul că a fost crescut de la naştere de către mamă, ce-i oferă o îngrijire corespunzătoare, s - a apreciat că soluţia primei instanţe de încredinţare a  minorului către mamă este conformă cu interesul superior al copilului.

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a legăturii personale a apelantului cu minorul, s - a considerat că  încuviinţarea legăturilor personale la domiciliul mamei  ar afecta atât programul de viaţă al  părţilor cât şi pe cel al  minorului şi lipseşte de conţinut dreptul subiectiv al cărui exerciţiu devine formal de ambele părţi.

S-a arătat că nu se poate asigura intimitatea necesară unei relaţii personale, mai ales că este necesar ca, prin  reluarea  comunicării,  relaţia minorului  cu tatăl să fie firească. Deplasarea tatălui împreună cu minorul în afara locuinţei reclamantei  s-a considerat necesară  întrucât contribuie la stabilirea unei apropieri  reale între tată şi fiu, ceea ce nu s-ar putea întâmpla în cadrul fixat de prima instanţă, în care prezenţa tatălui în domiciliul celuilalt părinte ar  deveni  împovărătoare, putând genera  uneori chiar stări conflictuale între aceştia, ceea  ce ar produse un efect contrar celui scontat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând faptul că tribunalul  a menţinut obiectul acţiunii fiind „stabilire domiciliu minor”, deşi reclamanta a precizat la 13.09.2006 că solicită încredinţarea minorului.

S-a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat pe un motiv care nu a fost invocat de apelant, în sensul că nu s-a criticat soluţia de încredinţare a minorului, ci doar modalitatea de stabilire  a legăturii cu minorul.

S-a susţinut că a fost soluţionată greşit cererea reconvenţională, deoarece pârâtul nu lucrează în Italia, nu a contribuit la creşterea minorului, are un comportament violent, nu are surse legale de  venit şi nici un profil moral care să conducă la bune relaţii cu minorul. S-a arătat că deplasarea periodică a minorului la domiciliul tatălui poate afecta în mod negativ dezvoltarea psihică  a minorului.

În drept, recurenta  a invocat dispoz. art. 304 pct. 7, 8, 9 c.p.c.

Recursul  se apreciază ca nefiind fondat pentru următoarele considerente.

Instanţele de fond au  soluţionat litigiul în limitele investirii lor, respectând principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art. 129 alin. 6 c.p.c., în sensul că au dispus asupra încredinţării minorului rezultat din căsătoria părţilor, în aplicarea dispoz. art. 42 c. fam.

Chiar dacă în practicaua deciziei din apel apare înscris obiectul dosarului ca fiind „ stabilire domiciliu minor”,  se constată că în sentinţa de fond s-a scris corect obiectul dosarului ca fiind „încredinţare minor”, iar instanţele s-au referit expres la încredinţarea minorului, la aplicarea dispoziţiilor art.  42 c.fam.  Referirea eronată din preambulul deciziei din apel la un alt obiect al dosarului nu atrage nelegalitatea  hotărârii cât timp analiza instanţei este reliefată în considerente şi dispozitiv.

Partea interesată are posibilitatea de a  formula o cerere de îndreptare a erorii materiale, însă executarea hotărârii se face în raport de dispozitiv iar cu privire la încredinţarea minorului soluţia a fost stabilită irevocabil de judecătorie,  deoarece asupra soluţionării acestui capăt de cerere nu s-a formulat apel. Cum în sentinţa judecătoriei, care constituie titlu executoriu privitor la încredinţarea minorului, este înscris corect obiectul dosarului, inclusiv în practica, interesele recurentei nu sunt afectate.

Respectarea principiului disponibilităţii s-a asigurat şi în faza apelului, deoarece tribunalul s-a pronunţat asupra criticilor formulate. Astfel, instanţa de apel a făcut o  scurtă referire la soluţionarea cererii vizând încredinţarea minorului, arătând, în  alineatul 3 al filei 6 din hotărâre, că va fi menţinută soluţia de încredinţare  a minorului către mamă, deoarece răspunde intereselor minorului. Aceasta nu echivalează cu  reanalizarea temeiurilor de fapt şi de drept avute în vedere de judecătorie la pronunţarea sentinţei, nu  constituie o pronunţare asupra unei critici inexistente şi nu afectează dreptul stabilit de  prima instanţă.

Din eroare, în dispozitivul  sentinţei s-a consemnat că „încuviinţează„ minorul spre creştere şi educare mamei , folosirea acestui verb în locul  celui „ a încredinţa” constituind doar o eroare materială, în sensul art. 281 c.p.c, care poate fi îndreptată  în urma unei simple proceduri de instanţa care a pronunţat sentinţa. Aceasta nefiind un motiv de nelegalitate a  hotărârii, nu poate fi îndreptată pe calea recursului, cu atât mai mult cu cât obiectul recursului îl constituie decizia din apel, iar  nu direct sentinţa şi instanţa de recurs nu poate fi investită cu o critică nouă împotriva sentinţei, dacă nu a fost invocată şi în  apel.

Potrivit art. 43 alin 3 c.fam. părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul  păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Deşi textul nu menţionează expres, este aplicabilă regula instituită de art. 42 alin. 1  c.fam, în sensul că luarea măsurilor privitoare la minor trebuie să se facă numai în interesul acestuia. Această regulă este reglementată cu valoare de principiu şi prin art. 2 din legea 272/2004.

Apreciind asupra interesului minorului, instanţa trebuie să aibă în vedere un complex de factori care definesc întreaga viaţă personală a copilului şi  a familiei sale, respectiv vârsta şi sexul minorului,  relaţiile sale cu părinţii,  afecţiunea pe care şi-o poartă reciproc, conduita părinţilor în societate şi faţă de minor.

În toate cazurile, instanţa trebuie să ţină seama de reglementarea dreptului la viaţa de familie aşa cum rezultă din art. 8 din CEDO şi  cum este definit prin practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului. Jurisdicţia europeană consideră că legăturile personale dintre părinte şi copilul său reprezintă un element  fundamental al vieţii de  familie,  chiar dacă relaţia dintre părinţi nu mai există, iar măsurile interne, inclusiv hotărârile instanţei, care ar  împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa familială, protejată de art. 8 ( cauza  Elsholz contra Germaniei din 13 iulie 2000).

 Curtea europeană a decis că în executarea unor măsuri care ţin de legătura părinţilor cu copii trebuie să se ţină seama de interesele superioare ale copilului şi, în ipoteza în care contactele cu părinţii ar risca să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere drepturilor sale, autorităţile naţionale au îndatorirea de a veghea la asigurarea unui just echilibru între toate interesele părţilor ( cauza Ignaccolo-Zenide contra României din 25 ian. 2000 şi cauza Maire contra Portugaliei din 26 iunie 2003).

Curtea  a denunţat comportamentul ilicit al părintelui la care copilul locuieşte, care se opune la legătura dintre celălalt părinte şi minor şi  a  apreciat că statul are obligaţia de  a lua măsurile adecvate şi suficiente pentru a fi respectate dispoziţiile art. 8 ( cauza  Maire contra Portugaliei).

Pornind de la aceste reguli transformate în norme de drept, prin efectul art. 20 din Constituţie,  instanţa de recurs apreciază că este în interesul minorului să ia legătura cu tatăl său în domiciliul acestuia.

Astfel, chiar dacă minorul s-a aflat în grija exclusivă  a mamei în ultimii ani  şi nu a menţinut  o legătură stabilă cu tatăl său, nu  s-a  stins dreptul părintelui şi, în aceeaşi măsură, al minorului, de a avea o relaţie firească, afectivă cu tatăl, mai ales că în prezent minorul este la o vârstă când  poate înţelege mai bine relaţiile părinţilor săi, are o  oarecare capacitate de a discerne,  şi trebuie să ştie că nu  este abandonat de unul dintre părinţi.

Sentimentul că şi tatăl doreşte să îl vadă, că  este iubit de ambii părinţi  poate da minorului o mai mare siguranţă în planul afectiv, ajutându-l în evoluţia  sa viitoare.

Nu s-a dovedit în cauză că  tatăl ar fi avut un comportament violent cu minorul, că ar afecta prin manifestările sale viaţa şi sănătatea copilului, iar faptul că  mijloacele  sale de trai sunt mai modeste nu  poate să constituie motiv pentru respingerea cererii de  a-l lua pe minor în domiciliul său.

Ambele părţi trebuie să înţeleagă că dacă intimatul se află în România,  recurenta nu are nicio obligaţie de a-l aduce pe cheltuiala sa pe minor să îşi viziteze tatăl, toate aceste cheltuieli aparţinând exclusiv tatălui, iar mama recurentă  are singura obligaţie de a nu se opune executării hotărârii.

Este de necontestat faptul că în familia actuală  a mamei minorul are o dezvoltare bună,  i se asigură  toate condiţiile de  viaţă, de studiu, este bine îngrijit, însă  vizitarea tatălui în perioada vacanţelor de iarnă şi de vară, indiferent dacă acesta se află în Italia sau în România,  nu afectează viaţa  normală a minorului, chiar dacă nu va beneficia de aceleaşi condiţii materiale.

În plus,  menţinerea unei legături între minor  şi tată numai în prezenţa mamei poate crea grave tensiuni între părinţi şi nu ar da posibilitatea celor doi să dezvolte o relaţie armonioasă, lipsită de inhibiţii, dimpotrivă  programul de vizitare ar constitui un motiv de  disconfort pentru ambele părţi şi, cel mai probabil, ar sfârşi prin întreruperea lui, ceea ce nu este în interesul minorului şi nu respectă dreptul la viaţa de familie.

Apreciind că  dispoziţiile art. 43 c.fam au fost corect aplicate şi că nu sunt fondate criticile aduse, că nu există motive de nelegalitate  a deciziei în sensul art 304 c.p.c., recursul se va respinge ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare