Contract administrativ. ajungere la termen. natura drepturilor şi obligaţiilor. competenţă.

CONTRACT ADMINISTRATIV. AJUNGERE LA TERMEN.

NATURA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR.

COMPETENŢĂ.

-art. 2 lit.c şi art.8 din Legea nr.554/2004

-art.1414 şi 1431 din Codul civil

Contractul de transmitere temporară a unor terenuri

forestiere din domeniul public către o societate comercială este un

contract administrativ care, prin ajungere la termen, naşte în

sarcina părţilor drepturi şi obligaţii de natura celor la care se

referă art.1431 din Codul civil.

Reclamantul ce a transmis folosinţa bunurilor nu este

ţinut să-şi dovedească dreptul de proprietate, întrucât invocă un

drept personal derivat din contract.

Competenţa de soluţionare a unei astfel acţiuni revine

instanţei de contencios şi nu celei comerciale.

( Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 1171/R-

C/17decembrie 2008)

Prin acţiunea înregistrată la 5 ianuarie 2007, reclamanta

R.N.P.  – R.– prin D.S.Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC C.F.

SA pentru a fi obligată să-i predea terenul în suprafaţă de 0,1277 ha., din

fondul forestier proprietate publică a statului U.P.I, u.a. 189C%, U.P.III,

u.a. 65C%, U.P. IV, u.a. 73C%, U.P. V, u.a. 88A%, u.a. 101C% şi u.a.

20b%, în condiţii apte pentru împădurire.

În motivare s-a arătat că, între părţi a intervenit un contract

de transmitere temporară a unor terenuri forestiere, contract ce a fost

prelungit printr-un act adiţional până la 31 decembrie 2005, dată la care

pârâta trebuia să predea terenurile primite în aceeaşi stare în care îi

fuseseră transmise, respectiv acte pentru împădurire.

Prin sentinţa civilă nr.5868/2007, Judecătoria Rm.Vâlcea a

admis acţiunea aşa cum a fost ea precizată şi a obligat-o pe pârâtă să

predea reclamantei suprafaţa de 0,0527 ha., teren forestier proprietatea

publică a statului, situat în U.P. I Călineşti u.a. 189,  în condiţii apte

pentru împădurire.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, între părţi a

intervenit, la 10 iulie 1996, contractul nr.226 prin care reclamanta a

transmis pârâtei pentru folosire temporară o suprafaţă de 0,8633 ha.

ocupată de cabaze forestiere, convenţie ce a fost prelungită printr-un act

adiţional încheiat de părţi până la 31 decembrie 2005.

Cu ocazia efectuării expertizei s-a constatat că reclamanta mai

poate solicita doar suprafaţa de 0,0527 ha., aşa cum de altfel a şi precizat

în concluziile scrise, întrucât diferenţa a fost predată obştilor şi deci nu se

mai află în posesia pârâtei.

Cu privire la acest teren, însă, ce face parte din fondul

forestier proprietate publică a statului şi se află situat în Parcul Naţional

Cozia, s-a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, întrucât el

nu a fost încă retrocedat şi tot acolo se află situat şi sediul sectorului de

exploatare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, cale de

atac înregistrată iniţial la Secţia civilă a Tribunalului Vâlcea, iar în urma

încheierii nr.28 din 13 martie 2008, l-a Secţia comercială şi de contencios

administrativ a aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr.8/2008, Tribunalul Vâlcea a admis calea de

atac calificată drept apel, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre

competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Vâlcea –

Completul specializat al secţiei comerciale.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că obiectul cauzei

este reprezentat de obligaţii contractuale şi deci cererea este neevaluabilă

în bani, apreciere faţă de care s-a impus calificarea căii de atac şi

aprecierea că pricina revine în primă instanţă spre soluţionare tribunalului

în baza art.2 alin.1 pct.1 lit.a din Codul de procedură civilă şi art.4 şi 56

din Codul comercial.

Cu ocazia judecăţii în fond, Tribunalul Vâlcea a pronunţat

sentinţa nr.908/2008, prin care a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă

să predea reclamantei suprafaţa de 0,0527 ha. teren forestier situat în

perimetrul Ocolului Silvic Cornet U.P. I u.a.189, în condiţii apte de

împădurire.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere

raportul de expertiză tehnică prin care a fost identificat terenul între

bornele 433, 434 şi 435 din zona „Parcul Naţiona Cozia”, teren ce

aparţine fondului forestier proprietate publică a statului şi faptul că, prin

acţiunea introductivă, nu s-a pus în discuţie dreptul de proprietate al

reclamantei, aceasta formulând o acţiune personală derivată din contract.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta.

Cu prioritate, în condiţiile art.137 din Codul de procedură

civilă şi art.84 din acelaşi act normativ, instanţa a pus în discuţia părţilor

natura juridică a litigiului şi calea de atac formulată împotriva sentinţei

criticate.

Astfel, sub acest aspect se apreciază că instanţa a fost

învestită cu soluţionarea unei acţiuni personale derivată dintr-un contract

administrativ al cărui obiect a fost transmiterea folosinţei unui teren ce

aparţinea domeniului public al statului.

Potrivit art.2 lit.c din Legea nr.554/2004, sunt asimilate

actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care

au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, iar în

condiţiile art.8 alin.2 din aceeaşi lege, competenţa de soluţionare a

litigiilor legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi

încetarea contractului administrativ revine instanţei de contencios.

În această ordine de idei se apreciază şi că, deşi convenţia

părţilor este anterioară reglementărilor legale precitate (dar şi Legii

nr.219/1998) o astfel de calificare a contractelor încheiate de autorităţile

publice cu privire la bunurile din domeniul public a fost dată şi anterior,

însă numai pe cale de interpretare a altor dispoziţii legale, fără o calificare

expresă cum se face prin Legea contenciosului administrativ.

De altfel, acţiunea este formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr.554/2004 şi de aceea, competenţa ei revine instanţei de

contencios-administrativ.

Este adevărat că, judecând prima cale de atac de către

Tribunalul Vâlcea, a făcut aplicarea dispoziţiilor procedurale cu privire la

competenţă, dispoziţii ce se aplicau litigiilor comerciale.

Pentru considerentele de mai sus, o astfel de calificare nu

poate fi primită, însă, se apreciază că nu se impune casarea sentinţei şi

trimiterea cauzei spre rejudecare ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor

art.304 pct.3 din Codul de procedură civilă.

Această concluzie este susţinută de faptul că pricina de

contencios administrativ revenea în competenţa de soluţionare a Secţiei

specializate din cadrul Tribunalului Vâlcea şi se judeca în compunere de

un judecător.

Sentinţa criticată a fost pronunţată în această compunere de

un judecător al secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi s-a

făcut aplicarea unor dispoziţii de drept material ce se constituie într-un

sediu de materie pentru problema de drept pusă în discuţie, comun

contractelor civile, comerciale şi administrative.

Aşadar, se apreciază că nu a existat o încălcare a competenţei

de soluţionare a instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii criticate,

hotărâre care, faţă de dispoziţiile art.20 din Legea nr.554/2004, poate fi

atacată cu recurs şi nu cu apel.

Pentru aceste raţiuni, prezenta cale de atac a primit o astfel de

calificare şi se apreciază, că motivele invocate sunt încadrabile în

dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.

Aşa cum s-a arătat mai sus, cauza juridică a acţiunii formulate

este reprezentată de contractul încheiat între părţi, contract ce a expirat şi

în temeiul căruia pârâta trebuia să restituie bunul pe care îl primise în

folosinţă pe durată determinată.

Contractul are aspectul unui contract de locaţiune (art.1414

Cod civil), iar locatarului îi revine obligaţia instituită de art.1431 din cod,

respectiv să restituie lucrul în starea în care l-a primit la încetarea

convenţiei.

În cazul acţiunilor derivate din contract, cum este cazul în

speţă, în care nu se invocă dreptul real, ci obligaţiile contractuale,

reclamantul locator nu este ţinut să dovedească că este proprietarul

bunului, ci doar că a dat acest bun în folosinţă şi a expirat termenul

convenţiei.

Probându-se că reclamanta a fost aceea care a dat pârâtei în

folosinţă terenul de 0,0527 ha., iar convenţia a ajuns la termen, deci a

expirat termenul locaţiunii, sunt îndreptăţite pretenţiile de a solicita

fostului locatar, actuala pârâtă, să restituie bunul în condiţiile în care l-a

primit.

Aspectele invocate în actuala cale de atac sunt lipsite de

relevanţă atunci când ele pun în discuţie chestiuni ce exced cadrului

procesual cu care instanţa a fost învestită. Faptul că pe teren s-ar afla

anumite construcţii, că ele ar fi înscrise într-un anumit capital social sau,

aşa cum s-a susţinut la fond, că pârâta nu mai deţine terenul ca efect al

unor retrocedări, nu sunt de natură să influenţeze pretenţiile deduse

judecăţii.

Reclamanta-intimată are legitimare procesuală activă în a

solicita pârâtei-recurente să restituie terenurile pe care i le-a dat în

folosinţă temporară la momentul la care perioada convenită a expirat,

întrucât cererea sa are la bază contractul părţilor şi dispoziţiile art.1431

din Codul civil.

Faţă de aceste considerente, curtea a apreicată că recursul este

nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, se impune a fi respins.

Domenii speta

Spete similare