Ucidere din culpă. Latura civilă. Răspunderea civilă a asiguratorului.

În cazul uciderii din culpă a unei persoane, asiguratorul de răspundere civilă obligatorie auto răspunde „alături” (in solidum) de inculpat, în limita sumei stabilite prin lege, şi nu pentru inculpat.

Decizia penală nr.169/R/04.03.2010 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în dosarul nr.10626/196/2008

Speţă comentată de domnul judecător Liviu Herghelegiu

Prin decizia penală nr. 167 din 18 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila, pronunţată în dosarul nr. 10262/196/2008 au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de inculpatul B. G. şi asigurătorul S.C. „O” S.A. Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 1155 din 23 iunie 2009 a Judecătoriei Brăila, pronunţată în dosarul nr. 10262/196/2008.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, Tribunalul Brăila, a avut în vedere că prin sentinţa penală apelată, înregistrată sub nr. 3831 din 10 iulie 2009 şi care formează obiectul dosarului penal nr. 10262/196/2008, Judecătoria Brăila a hotărât astfel :

În temeiul art.14 Cod procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală, art. 999 Cod civil, art.49-54 din Legea 136/1995, art. 7 din Ordinul nr.3108 din 10 decembrie 2004 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în referire la Anexa 3 lit. b (pentru anul 2005) şi art.313 din Legea 95/2006, s-a admis în parte acţiunea civilă a părţilor civile P. F. M. şi P. F. S. (născut la 3 noiembrie 1985) şi în totalitate a părţii civile P. C. G. (născut la 7 noiembrie 1987) şi a fost obligat numai asigurătorul de răspundere civilă S.C. „O.” S.A Bucureşti în limita sumei de 100.000 lei RON, iar pentru suma ce depăşeşte 100.000 lei, a fost obligat numai inculpatul B. G. plata către aceştia a următoarelor sume: 

- către partea civilă P. F. M. a sumei totale de 55.500 lei, din care 40.000 lei reprezintă daune morale şi 15.500 lei reprezintă daune materiale. A fost obligat numai asiguratorul S.C. „O” S.A. să plătească părţii civile P. F. M. această sumă;

- către partea civilă P. F. S. (născut la 3 noiembrie 1985) a sumei totale de 28.000 lei,  din care 20.000 lei reprezintă daune morale şi 8.000 lei reprezintă prestaţia periodică aferentă perioadei august 2005-martie 2007 inclusiv, transformată în sumă globală. A fost obligat numai asiguratorul S.C. „O” S.A să plătească părţii civile P. F. S. această sumă;

- către partea civilă P. C. G. (născut la 7 noiembrie 1987) a următoarelor sume : 20.000 lei reprezentând daune morale + 18.400 lei reprezentând prestaţia periodică aferentă perioadei august 2005-mai 2009 inclusiv, transformată în sumă globală; + în continuare 400 lei/lună reprezentând prestaţie periodică pentru perioada iunie 2009 până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani (la 7 noiembrie  2013). Din aceste sume, a fost obligat numai asiguratorul S.C. „O” S.A să plătească părţii civile P. C. G. suma de 16.500 lei, iar restul sumelor (3500 lei + 18.400lei + prestaţia periodică de 400 lei/lună în continuare începând cu luna iunie 2009), a fost obligat să o plătească numai inculpatul singur.

În temeiul art. 191 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul B. G. la plata sumei de  1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru ca să pronunţe această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt :

Prin rechizitoriul nr. 671/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, a fost trimis în judecată inculpatul B. G. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 al.2 Cp, reţinându-se în fapt că la data de 2 august 2005 a condus auto OPEL GL-75-GZM, iar pe raza localităţii V C a adormit la volan, motiv pentru care a intrat pe contrasens fapt ce a condus la coliziunea cu autotrenul condus de M. P. care circula regulamentar şi la decesul numitei P. G..

Prin sentinţa penală nr.618 din 16 martie 2007 pronunţată în dosarul nr.5038/2006 al Judecătoriei Brăila  în baza art. 178 al.2 Cod penal  cu aplicarea art.74 Cod penal - 76 lit.d Cod penal, s-a dispus condamnarea inculpatului B. G. la 6 luni închisoare cu suspendare condiţionată conform art. 81 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii  de ucidere din culpă, victimă P. G..

În baza art.15 Cod procedură penală  în referire la art.346 Cod procedură penală  şi art.998 Cod civil, a fost obligat inculpatul în solidar  cu asiguratorul  SC A. R. O. Galaţi  la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru partea civilă P. F. M. şi 35.000 lei cu titlu de  despăgubiri civile către P. F. M. şi i-a respins cererea părţii vătămate P. F. S. de constituire de parte civilă cu suma  de 3.000 lei ca nefondată.

În baza art.14 Cod procedură penală în referire la art.346 Cod procedură penală  şi art.998 Cod civil, a fost obligat inculpatul  la plata sumei de 6.156 lei cu titlu de prestaţie periodică totală către P. F. S. şi P.G. C. cuvenită în perioada august 2005 – martie 2007 şi în continuare câte 324 lei prestaţie periodică lunară în favoarea aceloraşi părţi civile începând cu luna  aprilie 2007 şi până la terminarea studiilor celor doi copii ai victimei dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani, respectiv 3 noiembrie 2011 pentru P.  F. S. şi 7 noiembrie  2013 pentru P.G. C..

În baza art.189-191 Cod procedură penală şi art.193 Cod procedură penală, a obligat inculpatul  la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 2000 lei  cheltuieli judiciare (onorariu avocat) pentru  partea civilă P. F. M.

Prin decizia penală nr.256 din data de 18 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr.1476/113/2007, s-a desfiinţat sentinţa penală nr.618 din data de 16 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Brăila, în dosarul nr.5038/2oo6, reţinându-se în esenţă că la termenul din data de 23 iunie 2006 s-a dispus introducerea în cauză a societăţii de asigurare  S.C. „O” Galaţi.

La termenul din 25 iulie 2006, societatea de asigurare fiind indusă în eroare de  conţinutul adresei trimisă de instanţă a comunicat că  nu se constituie parte civilă deşi în realitate nu aceasta avea calitatea în care fusese citată,  fiind citată în mod corect ca asigurator de răspundere civilă începând cu termenul din 8 septembrie 2007.

Faţă de acest considerent,  având în vedere prevederile art.54 al.2 din Legea nr.136/1995 potrivit căreia acţiunea în despăgubiri provocate  de  accidentele de circulaţie se exercită împotriva  asiguratorului de  răspundere civilă în limitele obligaţiei acestuia, tribunalul a reţinut că la judecata în fond, la unele termene la care s-au  admis şi administrat probe, s-a făcut fără citarea societăţii de asigurare.

Văzând prevederile art.379 pct.2 litera „b” Cod procedură penală,  potrivit cărora în lipsa unei părţi nelegal citate s-a admis apelul, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a  dispus rejudecarea cauzei de către instanţa  a cărei hotărâre  a fost desfiinţată (Judecătoria Brăila).

Prin sentinţa penală nr. 379 din 14 martie 2008 a Judecătoriei Brăila, dată în dosar 9002/196/2007, în urma rejudecării cauzei s-a dispus condamnarea inculpatului B. G. la 6 luni închisoare cu suspendare condiţionată conform art. 81 Cod penal  pentru săvârşirea infracţiunii  de ucidere din culpă, iar pe latură civilă s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu asiguratorul S.C. „A. R.  O.” Galaţi, la plata sumelor de 40000 lei cu titlu de daune morale şi 30.000 Ron reprezentând daune materiale pentru partea civilă P. F. M.; 20.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P. F. S.; 20.000 Ron către partea civila P.G. C., cu titlul de daune morale.

Totodată a fost obligat inculpatul la plata sumei de câte 400 Ron,  cu titlu de prestaţie periodică totală către P. F. S. şi P.G.C., cuvenită pe perioada august 2005 – martie 2007 şi în continuare câte 400 Ron prestaţie periodică lunară în favoarea lui P. F. S. şi P.G. C. începând cu luna aprilie 2007 şi până la terminarea studiilor celor doi copiii ai victimei, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani.

 În baza art. 189- 191 Cod procedură penală şi art. 193 cod procedură penală: s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi în solidar cu asiguratorul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli judiciare (onorariu avocat), pentru partea civilă P. F. M..

Prin Decizia penală nr. 142/03.06.2008 a Tribunalului Brăila, s-au respins apelurile declarate de către inculpatul B. G. şi asiguratorul SC O. împotriva acestei sentinţe.

Prin Decizia penală nr. 585/22.10.2008 a Curţii de Apel Galaţi, s-au admis recursurile declarate de inculpatul B. G. şi asiguratorul SC O. SA, s-a casat în parte (doar sub aspectul laturii civile), decizia penală nr. 142/03.06.2008 a Tribunalului Brăila şi sentinţa penală nr. 379/14.03.2008 a Judecătoriei Brăila şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă. A fost menţinută latura penală  a cauzei şi actele procesuale îndeplinite până la 14 martie 2008.

În motivarea acestei decizii se arată că nu au fost administrate următoarele probe şi rezolvate următoarele aspecte :

- nu s-a stabilit dacă P. F. S. şi P.G. C. beneficiază de pensie de urmaş de pe urma mamei lor P. G. şi care este cuantumul acesteia.

- deşi s-a solicitat nu au fost efectuate demersurile necesare stabilirii salariului pe care l-ar fi obţinut în prezent defuncta P. G., dacă ar fi fost în viaţă.

- nu a fost avut în vedere că fratele inculpatului a despăgubit parte civilă P. S. cu aproximativ 40 milioane lei şi nu a fost diminuată corespunzător despăgubirea materială acordată de instanţă.

- nu au fost lămurite contradicţiile pe latură civilă dintre declaraţiile părţii civile P. M. şi ale martorilor I. V. şi D. D.

- nu a fost lămurită pe deplin latura civilă.

- suma acordată de instanţă depăşea plafonul de 1 mld. lei ROL în limita căruia putea fi obligat asiguratorul conform Ordinului CSA 3108/2004.

În prezenta cauză, au fost reaudiate părţile civile P. F. M. (filele 43-44), P. F. S. şi P. C. G., inculpatul B. G. şi martorii D. D. şi I. V., au fost audiaţi martorii B. S., B. C., P. L. şi au fost depuse înscrisuri.

S-au solicitat şi comunicat relaţii privind pensia de urmaş a celor doi copii şi veniturile pe care le-ar fi obţinut defuncta P. G. dacă ar fi trăit de la data morţii - la zi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

În primul rând, culpa exclusivă a inculpatului B. G. în producerea accidentului de circulaţie din 2.08.2005, soldat cu decesul numitei P. G., a fost definitiv stabilită, cauza de faţă privind doar latura civilă.

Ca urmare, în cauză prima instanţă a plecat de la principiul reglementat de art. 998-999 C.civ., că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.

Totodată, cu privire la plata despăgubirilor, în cauză sunt direct aplicabile dispoziţiile Legii 136/1995, la data accidentului (2.08.2005), inculpatul B. G. având încheiată poliţă de asigurare obligatorie RCA valabilă seria QA nr.1275847/26.04.2005 la SC O. SA –fila 23, dosar nr. 5038/2006.

Ca urmare, faţă de dispoziţiile Legii 136/1995, la data accidentului inculpatul era asigurat în limita unui anumit plafon pentru toate pagubele (distrugeri de bunuri, vătămare corporală sau deces) care se produc prin accidente de autovehicule.

Având în vedere existenţa valabilă a contractului de asigurare, în măsura în care se produce riscul asigurat – constând în pagube produse terţilor prin accidente rutiere, asigurătorul este obligat să acorde despăgubiri. Aşadar, pe latură civilă inculpatul (persoana asigurată) este acoperit în limita plafonului stabilit de lege, el nemaiputând fi obligat în limita acelei sume să plătească despăgubiri – producându-şi efectele contractul de asigurare, caz în care în limita acelui plafon, faţă de terţele persoane păgubite, va răspunde numai asigurătorul. Inculpatul urmează să răspundă doar pentru sumele ce depăşesc plafonul prevăzut de lege.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea 136/1995 (în vigoare atât la data accidentului cât şi în prezent) - Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, …, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

Art. 50 prevede că: Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul,  cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul (cazul din speţă), cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.

Potrivit art. 54 din Legea 136/1995: Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Potrivit art. 7 din Ordinul C.S.A nr. 3108/10.12.2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicul… (M Of. partea I, nr.1214/17.12.2004), În unul şi acelaşi accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, …, în limitele de despăgubire valabile la data accidentului.

 Limitele de despăgubire se stabilesc anual prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor…. Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt cele prevăzute în anexa nr. 3.

Potrivit anexei 3 a acestui Ordin, pentru anul 2005, limitele maxime ale despăgubirilor ce pot fi acordate de asigurătorii RCA pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de autovehicul, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, aplicabile asigurărilor obligatorii RCA a căror valabilitate începe în anul 2005 şi în cazul accidentelor produse în anul calendaristic 2005 sunt următoarele:

a) de la 1.000.000 lei până la maximum 3.000.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avariere ori de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe şi indirecte de peste 1.000.000 lei;

b) până la 1.000.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Totodată, în cauză a fost lămurită problema neagravării situaţiei în propria cale de atac, invocată de avocatul inculpatului.

Astfel, acesta a precizat că instanţa nu poate în prezenta rejudecare să oblige inculpatul la plata unor sume mai mari decât cele stabilite iniţial prin sentinţa penală nr. 618/2007 a Judecătoriei Brăila, întrucât această sentinţă a fost desfiinţată în apelul inculpatului.

S-a constatat că în cauză nu intervine principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac faţă de această sentinţă, întrucât sentinţa a fost apelată nu numai de inculpat şi de asigurator, ci şi de procuror, apelul Parchetului nefiind în favoarea inculpatului.

Mai mult, sentinţa penală nr. 618/2007, a fost desfiinţată în întregime prin decizia penală nr. 256/2007 a Tribunalului Brăila, pentru lipsa de procedură cu asiguratorul, fiind anulate toate actele procedurale întocmite în cauză, judecata fiind reluată de la citirea actului de sesizare.

Ca urmare, în cea de-a doua judecare a cauzei, părţile civile au avut posibilitatea din nou să se constituie parte civilă, ceea ce au şi făcut, instanţa neputând să agraveze în prezenta rejudecare situaţia inculpatului din sentinţa penală nr. 379/2008.

În plus, în prezenta rejudecare, instanţa este ţinută să respecte dispoziţiile Deciziei  nr. 585 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, decizie din care a rezultat implicit că instanţa poate acorda sumele cu care părţile civile s-au constituit în a doua judecată a cauzei, motivul rejudecării fiind tocmai acela al stabilirii exacte a cuantumului daunelor materiale, inclusiv a prestaţiei periodice.

În prezenta cauză, părţile civile P. F. M., P. F. S. şi P. C. G. s-au constituit părţi civile cu aceleaşi sume, respectiv P. F. M. (soţ supravieţuitor) – 30.000lei daune materiale şi 40.000 lei daune morale, iar copii majori P. F. S. şi P. C. G. s-au constituit părţi civile cu 20.000 lei fiecare – daune morale şi 400 lei/lună prestaţie periodică de la data accidentului până la terminarea studiilor.

 În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de P. F. M., în toate declaraţiile acestuia a precizat că solicită cu acest titlu cheltuielile de înmormântare,  servicii funerare şi pomeniri ulterioare potrivit tradiţiei. Prima instanţă a reţinut că P. F. M. nu s-a constituit parte civilă cu sume de bani folosite pentru cheltuielile curente sau întreţinerea copiilor, precizând totodată că împrumuturile la bănci le-a făcut în acest scop şi pentru achitarea datoriilor.

În consecinţă, s-a luat în calcul contractele de credit depuse la dosar (care atestă că partea civilă a contractat împrumuturi la bănci), întrucât sumele împrumutate au fost destinate altor cheltuieli decât cheltuielile de înmormântare,  servicii funerare şi pomeniri ulterioare potrivit tradiţiei, iar partea civilă a solicitat doar daune materiale legate de acoperirea acestor cheltuieli.

Din declaraţiile martorilor B. S., M. N., D. D. şi I. V., rezultă că după decesul soţiei, P. M. s-a împrumutat la ei cu o sumă totală de 15.500lei, bani folosiţi la înmormântare, pomeniri ulterioare sau alte cheltuieli necesare. La această sumă se adaugă şi suma de 4000 lei (din care 2000 lei cash şi 2000 lei constând în achiziţionarea de bunuri şi servicii necesare înmormântării) dată de fratele inculpatului –B. C. - părţilor civile cu ocazia înmormântării, rezultând un total de 19.500 lei.

Potrivit deciziei de casare, din această sumă prima instanţă a scăzut suma de 4000 lei plătită de B. C. părţilor civile  în numele fratelui său.

Din suma de 30.000 lei pretinsă de P. M. cu titlu de daune materiale (cheltuielile de înmormântare, servicii funerare şi pomeniri ulterioare potrivit tradiţiei), prima instanţă i-a acordat suma de 15.500 lei reprezentând diferenţa dintre suma totală dovedită şi ceea ce s-a plătit în numele inculpatului.

În ceea ce priveşte prestaţia periodică solicitată de cei doi copii majori P. F. S. şi P. C. G., a rezultat următoarele:

În primul rând, deşi majori, ambii copii se află în continuarea studiilor, fiind studenţi – conform adeverinţelor.

Sumele pretinse de cei doi reprezintă în fapt tot despăgubiri constând în prestaţiile pe care le plătea victima şi de care urmaşii acesteia au fost lipsiţi.

Astfel, cum se arată în decizia de casare, în situaţia în care urmaşii beneficiază de pensie (de urmaş) de la stat, inculpatul va putea fi obligat doar la plata unor prestaţii periodice rezultate din diferenţa dintre veniturile lunare pe care le afecta victima urmaşilor săi şi pensia de urmaş.

În acest sens, la dosar s-au ataşat atât situaţia pensiei de urmaş încasată de cei doi fii, cât şi situaţia veniturilor nete ce ar fi fost încasate de victima P. G., dacă ar fi trăit de la data accidentului, până în prezent.

Din aceste înscrisuri a rezultat următoarele: Media veniturilor nete ce ar fi fost încasate de defuncta P. G. dacă ar fi trăit, pentru perioada aug-dec.2005 este de 1185 lei/lună, ceea ce înseamnă o sumă de 592,5 lei/lună pentru fiecare copil. Pensia de urmaş în această perioadă a fost de 95 lei/lună.

În anul 2006, media veniturilor nete ce ar fi fost încasate de defuncta P. G. este de 1599 lei/lună, ceea ce înseamnă o sumă de 799,5 lei/lună pentru fiecare copil. Pensia de urmaş în această perioadă a fost în medie de 107 lei/lună.

În anul 2007, media veniturilor nete ce ar fi fost încasate de defuncta P. G. este de 2351 lei/lună, ceea ce înseamnă o sumă de 1175,5 lei/lună pentru fiecare copil. Pensia de urmaş în această perioadă a fost în medie de 181 lei/lună.

În anul 2008, media veniturilor nete ce ar fi fost încasate de defuncta P. G. este de 2877 lei/lună, ceea ce înseamnă o sumă de 1438,5 lei/lună pentru fiecare copil. Pensia de urmaş în această perioadă a fost în medie de 260 lei/lună.

 În anul 2009 (perioada ianuarie –aprilie) media veniturilor nete ce ar fi fost încasate de defuncta P. G. este de 3062 lei/lună, ceea ce înseamnă o sumă de 1531 lei/lună pentru fiecare copil. Pensia de urmaş în această perioadă a fost de cca. 300 lei/lună.

Conform calculului a rezultat că veniturile lunare de care cei doi copii au fost lipsiţi ca urmare a decesului mamei lor sunt mai mari de 400lei/lună/copil. S-a constatat că instanţa nu poate da mai mult decât s-a cerut, şi nici nu poate agrava situaţia inculpatului şi a asigurătorului faţă de sentinţa penală nr. 379/2008, când s-a acordat această sumă.

În ceea ce priveşte pe P. F. S., din declaraţia acestuia coroborat cu situaţia privind pensia de urmaş, a rezultat că s-a angajat începând cu luna aprilie 2007.

Potrivit art. 47 al.2 din Ordinul CSA 3108/2004,  în cazul obligării la prestaţii băneşti periodice, sumele stabilite în condiţiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă, ţinându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale şi de alte dovezi care stabilesc aceste situaţii, cu respectarea limitelor maxime de despăgubire stabilite potrivit art. 7.

Ca urmare, prestaţia periodică s-a acordat acestuia doar pentru perioada august 2005 – martie 2007, dată la care a încetat starea de nevoie, nemaiavând relevanţă dacă se află sau nu în continuarea studiilor. Totodată, fiind posibil, uşor de calculat, şi mai uşor de executat, prima instanţă a acordat această sumă printr-o sumă globală. Astfel, fiind vorba de o prestaţie de 400 lei/lună X 20 de luni, a rezultat o sumă globală de 8000 lei.

În ceea ce priveşte prestaţia periodică solicitată de P. C. G., din raţiunile expuse s-a acordat şi acestuia o sumă globală pentru perioada trecută, respectiv august 2005- mai 2009 (46 de luni) X 400 lei/lună, rezultând o sumă globală de 18.400 lei.

Deoarece P. C. G. se află în continuarea studiilor şi nu lucrează s-a dispus obligarea inculpatului la plata către  unei prestaţii periodice de 400 lei/lună în continuare către acesta, începând cu luna iunie 2009 până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani (la 7.11.2013).

În privinţa daunelor morale solicitate de cei trei, având în vedere vârsta defunctei P. G. – de doar 40 de ani, dispariţia neaşteptată, relaţiile de afecţiune care există şi se consolidează într-o căsnicie, dar şi cele dintre mamă - fiu, faptul că acea persoană nu va mai fi văzută niciodată de cei dragi, s-a apreciat că moartea acesteia a creat o inevitabilă şi mare suferinţă soţului şi copiilor acesteia, prejudiciu moral ce se impune a fi reparat prin echivalent. Instanţa a constatat că sumele pretinse de cei trei cu titlu de daune morale sunt mai mult decât rezonabile şi au fost acordate în totalitate.

Ca urmare, având în vedere că părţii civile P.M. i s-a acordat o sumă mai mică decât cea cerută cu titlu de daune materiale, iar părţii civile P. S. i s-a acordat prestaţia periodică doar până în luna martie 2007, iar nu până la finalizarea studiilor, Judecătoria a admis în parte acţiunea acestora şi în totalitatea pretenţiile lui P. C..

În baza art. 189- 191 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat şi a cheltuielilor de judecată către partea civilă  P. F. M..

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel în termen legal, inculpatul şi asigurătorul.

Cauza a fost înregistrată în apel la data de 10 iulie 2009 şi s-a acordat un termen la 4 septembrie 2009. Pe parcursul acestui interval, la 21.08.2009, inculpatul s-a prezentat la instanţă şi a solicitat eliberarea unei copii după hotărârea instanţei de fond.

În privinţa apelului declarat de către inculpatul B. G., a rezultat următoarele: deşi legal citat, inculpatul nu s-a prezentat la proces, pentru a-şi formula motivele de apel, deşi a avut circa două luni la dispoziţie. La primul termen de judecată, respectiv 4 septembrie, a solicitat în scris, un termen în vederea angajării unui apărător. Deşi procedura a fost completă, iar inculpatului i s-a desemnat un apărător din oficiu, conform dispoziţiilor art. 171 Cod procedură penală, cauza s-a amânat la data de 18 septembrie 2009, când, prin fax, este primită o cerere din partea unui avocat care solicită amânarea cauzei, fiind apărător ales, având în vedere „protestul magistraţilor”. Situaţia este inexactă, doamna avocat A. R. nu avea delegaţie în cauză, iar protestul magistraţilor brăileni, au exceptat cauzele penale cu arestaţi, cu minori, sau care impun alte urgenţe.

În speţă, este vorba de o faptă comisă de către inculpat, la data de 2 august 2005, deci de circa 4 ani de zile şi priveşte latura civilă a cauzei, respectiv faptul că inculpatul, profesor la S.T. din G, în vârstă de 30 ani, a adormit la volanul autoturismului şi a produs un accident de circulaţie, soldat cu moartea victimei P. G., în vârstă de 40 ani şi rănirea altor persoane. Cei doi copii şi soţul acesteia, de patru ani, nu au beneficiat de sumele de bani cuvenite cu titlu de prestaţie periodică lunară, daune morale şi daune materiale.

Ca atare, instanţa a luat act de faptul că inculpatul nu doreşte decât tergiversarea cauzei, pentru a se sustrage de la plata sumelor stabilite de către instanţă.

În apelul declarat de către S.C. „O.” SA Galaţi, s-a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, pentru următoarele motive:

1. Că instanţa de fond în mod greşit a obligat unilateral societatea la plata de despăgubiri către părţile civile. Societatea nu are nici un raport civil cu părţile civile şi nu este îndeplinită una din condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia. Societatea nu are nici o culpă în producerea accidentului. Legătura dintre partea civilă şi societate este dată de inculpat, care este asiguratul societăţii şi care este vinovat de producerea accidentului. Instanţa de fond, trebuia să oblige societatea numai în solidar cu inculpatul. Societatea răspunde în locul inculpatului, în virtutea raporturilor de asigurare. În acelaşi timp, societatea se poate regresa împotriva asiguratului numai în condiţiile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările şi reasigurările din România.

2. Că daunele materiale în valoare de 23.000 lei, acordate părţilor civile, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 42 din Normele de despăgubire aprobate prin Ordinul CSA nr. 3108 din 10.12.2004, valabile la data producerii accidentului, care menţionează în mod concret şi precis ce daune se acordă în caz de deces. În apelul declarat împotriva primei hotărâri, s-a enunţat conţinutul art. 42 şi faptul că aceste daune se acordă numai după ce acestea sunt probate cu acte justificative. Instanţa de fond, în rejudecare nu a ţinut cont de faptul că inculpatul B. G., a plătit prin fratele său, suma de 2.000 lei pentru înmormântare, cât şi celelalte cheltuieli legate de acest eveniment.

3. Că acordarea de daune morale în suma totală de 80.000 lei, depăşeşte cu mult sumele acordate în jurisprudenţa din România.

 Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel invocate de către apelanta SC O. SA Galaţi, cât şi din oficiu, în privinţa ambelor apeluri, conform dispoziţiilor art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, s-a constatat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în baza probelor administrate în cauză, privind latura civilă.

Cu privire la solidaritatea dintre asigurator şi inculpat, tribunalul a constatat că instanţa de fond corect a avut în vedere că potrivit art. 48 – 56 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările, plata despăgubirilor se face de către asigurător, în limita maximă a despăgubirilor cuprinse în contractul de asigurare, neputându-se astfel reţine o solidaritate cu răspundere civilă între asigurat şi asigurător.

Şi calculul daunelor materiale s-a constatat a fi corect, detaliat motivat în cuprinsul sentinţei, având la bază atât declaraţiile martorilor audiaţi: B. S., M. N., D. D. şi I. V., cât şi faptul că din suma totală s-a scăzut suma de 4000 lei, plătită de B. C., părţilor civile, în numele fratelui său B. G..

Cât privesc daunele morale acordate soţului supravieţuitor şi celor doi copii, a rezultat următoarele: potrivit art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 998 – 999 Cod civil, orice faptă a omului săvârşită cu intenţie, sau prin neglijenţă, ori prin imprudenţă, care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Obligaţia răspunderii civile delictuale nu este condiţionată de alte împrejurări, în afara producerii unui prejudiciu, care în speţă, nu trebuie dovedit. În temeiul acestor dispoziţii legale, prejudiciul nepatrimonial constituie un element structural al răspunderii civile delictuale, alături de fapta ilicită, din culpa autorului şi de raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. În raport de aceste considerente, coroborate cu actele dosarului, din care rezultă că victima era o femeie tânără (40 ani), mamă a doi băieţi, căsătorită, un loc de muncă, tribunalul constată că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt justificate.

Împotriva deciziei penale nr. 167 din 18 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila în termen legal au formulat recurs inculpatul B. G. şi asigurătorul S.C. „O” S.A. Bucureşti.

În recursul formulat inculpatul B. G. a arătat că locuieşte în G, m 17, bloc A , ap. X, acesta fiind domiciliul său, aşa cum rezultă din actul său de identitate.

De altfel, inculpatul a arătat în cursul procesului penal (fapt consemnat în încheierea de şedinţă din 17 decembrie 2007 a Judecătoriei Brăila – fila 27 verso, dosar nr. 9002/196/2007) că solicită comunicarea actelor de procedură la această adresă, la care de altfel are domiciliul, potrivit legii.

Dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu inculpatul la această adresă s-a întors cu menţiunea „destinatar necunoscut”, împrejurare firească atâta timp cât, deşi citat în Galaţi, codul poştal trecut pe citaţie este identic cu codul poştal al localităţii F, judeţul Galaţi, respectiv 800830.

Nu s-a putut reţine că s-a îndeplinit procedura de citare cu inculpatul în localitatea F, judeţul Galaţi, întrucât inculpatul nu locuieşte acolo, anunţând schimbarea de domiciliu în conformitate cu dispoziţiile art. 177 alin. 3 Cod procedură penală.

A arătat inculpatul că judecata cauzei în apel s-a desfăşurat în absenţa apărătorului ales, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al inculpatului, drept consacrat de art. 6, art. 171 Cod procedură penală şi art. 24 din Constituţia României.

Pentru termenul din 18 septembrie 2009, apărătorul inculpatului a depus la dosarul cauzei cerere de amânare, solicitând acordarea unui nou termen de judecată, având în vedere împrejurarea că magistraţii erau în protest, potrivit Hotărârii din 31 august 2009 a Adunării Generale a Magistraţilor de la Tribunalul Brăila.

Deşi protestul magistraţilor de la Tribunalul Brăila a fost adus la cunoştinţa publică prin afişarea Hotărârii Adunării Generale pe site-ul Tribunalului Brăila, deşi unui dintre magistraţii Tribunalului Brăila care a participat la soluţionarea cauzei a semnat Hotărârea nr. 1 a Adunării Generale prin care s-a decis continuarea protestului hotărât în Adunarea Generală din 31 august 2009, în aceeaşi zi, acelaşi magistrat (preşedintele Tribunalului Brăila - judecător Traian Bucălău) a pronunţat decizia pe care a recurat-o.

Cauza soluţionată nu se încadrează în cele declarate de lege urgente, astfel încât desolidarizarea magistraţilor de protestul pe care organizaţia profesională din care fac parte l-a iniţiat ar fi trebuit, de asemenea, adusă la cunoştinţa publică.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare formulată este nu doar nelegală, ci abuzivă, întrucât protestul magistraţilor organizat în scopul garantării justiţiabilului a accesului la un act de justiţie conform cu legea, a avut ca rezultat chiar încălcarea drepturilor fundamentale ale părţilor în procesul penal.

Trecând chiar şi peste aceste împrejurări, a solicitat inculpatul să se observe că a fost complet lipsit de apărare, în timp ce părţile civile au avut în cauză doi apărători: un apărător ales şi apărătorul desemnat din oficiu să-i apere interesele inculpatului apelant.

Aceasta a fost singura concluzie ce a putut fi extrasă din realitatea faptică, deoarece ambii apărători au pus concluzii de admitere a apelului, primul pe motiv că hotărârea instanţei este legală, iar cel care a fost desemnat să apere interesele inculpatului şi care va fi şi plătit din fondurile Ministerului de Justiţie, că „hotărârea instanţei este bună”.

Dacă poziţia apărătorului ales al părţilor civile a fost explicabilă, apărarea formulată de avocatul desemnat din oficiu a făcut ca prezenta hotărâre să fie casabilă sub aspectul nerespectării unui drept fundamental, şi anume dreptul la apărare.

Prin respingerea ca nefondat a apelului declarat s-a dispus menţinerea în totalitate a măsurilor luate prin sentinţa penală nr. 1155/2009 pronunţată de Judecătoria Brăila.

A mai solicitat inculpatul,  să se constate că la soluţionarea cauzei a fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, principiu consacrat de dispoziţiile art. 372 alin. 1 Cod procedură penală.

Acordarea despăgubirilor ar trebui să se realizeze cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria sa cale de atac, iar raportarea ar trebui să se facă la obligaţiile impuse prin sentinţa penală nr. 618 din 16 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 5038/2006 al Judecătoriei Brăila.

Prin această sentinţă, inculpatul a fost obligat către părţile civile, în solidar cu asigurătorul S.C.”A R O” S.R.L. la plata următoarelor sume:

- 50.000 lei cu titlul de daune morale pentru partea civilă P. F. M. şi

- 35.000 lei cu titlul de despăgubiri civile către P. F. M.;

- a fost respinsă cererea părţii vătămate, P. F. S. de constituire de parte civilă cu suma de 3.000 lei ca nefondată;

- a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6.156 lei cu titlul de prestaţie periodică totală către P. F. S. şi P.G. C., cuvenită în perioada august 2005 – martie 2007, şi

- câte 324 lei prestaţie periodică lunară în favoarea aceloraşi părţi civile începând cu luna aprilie 2007 şi până la terminarea studiilor celor doi copii ai victimei, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani;

- cheltuieli judiciare.

Totalizând aceste sume, inclusiv prestaţiile periodice calculate la zi, a rezultat că inculpatul avea obligaţia de plată a sumei de 98.924 lei, sumă ce urma să fie suportată integral de asigurător, întrucât se încadrează în plafonul de 100.000 lei prevăzut de Ordinul nr. 3108/2007 al C.S.A.

Motivarea instanţei în sensul că în cauză acest principiu nu este aplicabil deoarece sentinţa penală nr. 618 din 16 martie 2007 „a fost desfiinţată în întregime” şi numai produce efecte, este ilogică şi nelegală.

Ilogică, deoarece, dacă se reţine că principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac se aplică şi după casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu există nicio regulă care să se refere la casarea integrală şi casarea parţială. Aplicarea principiului garantează faptul că, deşi este desfiinţată în totalitate hotărârea, instanţa care rejudecă trebuie să aibă grijă ca celui care s-a plâns de conţinutul hotărârii să nu i se creeze o situaţie mai grea.

Nelegală, pentru că dacă se afirmă că prima sentinţă a fost casată în întregime şi din acest motiv nu s-ar mai aplica principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, ar rezulta că acesta este aplicabil doar în cazul casării parţiale. Atunci, însă, n-ar mai fi vorba despre neagravarea situaţiei în propria cale de atac, ci despre autoritatea de lucru judecat a părţii din sentinţă ce a rămas nedesfiinţată.

Pe logica susţinerilor instanţei de fond, în sensul că o sentinţă desfiinţată integral nu mai trebuie luată în considerare la aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac ar însemna că acest principiu nu se mai aplică nicicând şi că poate fi înlăturat şi atunci când instanţa de apel desfiinţează şi judecă sau când instanţa de recurs casează şi reţine spre rejudecare.

Totuşi, în deplină contradicţie cu cele susţinute mai sus, judecătorul fondului a reţinut că şi sentinţa penală nr. 379/2008 a Tribunalului Brăila a fost desfiinţată în totalitate, dar că inculpatul nu va putea fi obligat la mai mult decât s-a reţinut prin această sentinţă.

Ceea ce este relevant pentru a reţine temeinicia argumentării este că, dacă nu ar fi declarat (primul apel), inculpatul nu ar mai fi avut de plătit nimic, deoarece contractul de asigurare acoperea suma de 98.924, sumă ce, oricum, este mai mică decât ceea ce pretind să li se acorde acum, părţile civile.

Părţile civile nu au formulat apel nici împotriva primei sentinţe şi nici împotriva celei ce a urmat, însuşindu-şi soluţiile pronunţate de către instanţă.

Primul apel a formulat doar de către inculpat şi de către S.C.”A. R. O.” SRL Galaţi, precum şi de către reprezentantul Ministerului Public.

Atât apelul declarat de S.C.”A. R. O.” SRL Galaţi, cât şi cel declarat de către reprezentantul Ministerului Public au fost apeluri declarate în favoarea inculpatului.

Această concluzie a reieşit din lecturarea motivelor de apel formulate de părţile indicate, acestea neîncercând, pe latură civilă, să obţină o agravare a situaţiei sale, ci, dimpotrivă, motivele au vizat incorecta soluţionare a laturii civile în ceea ce îl priveşte.

Susţinerea instanţei de fond că „apelul parchetului a fost mai degrabă un apel „fără rezerve” nu are temei legal, deoarece o cale de atac nu poate fi declarată decât în favoarea sau în defavoarea inculpatului, neexistând instituţia apelului fără rezerve.

Stabilirea împrejurării dacă o cale de atac este în favoarea sau în defavoare se realizează în funcţie de motivarea acesteia, dacă reprezentantul Ministerului Public nu a indicat expres aceasta.

A fost evident că, pe latură civilă apelul a fost declarat în favoarea inculpatului.

În doctrină s-a reţinut că efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac se aplică tuturor căilor de atac, constituind o garanţie pentru înfăptuirea justiţiei; agravarea situaţiei în propria cale de atac ar însemna o satisfacţie pentru partea potrivnică, de a obţine ceea ce nu s-a cerut – ultra petita – întrucât, deşi nu s-a exercitat calea de atac în defavoare, s-a pronunţat o soluţie mai gravă în calea de atac a părţii care solicita o soluţie mai favorabilă.

Deşi art. 372 alin. 1 Cod procedură penală se referă la neagravarea situaţiei în propriul apel, doctrina şi practica sunt unanime în a statua că acest principiu se aplică şi în cazul în care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Astfel, s-a arătat că „în ceea ce priveşte rejudecarea cauzei de către prima instanţă sau de către instanţa de apel nu a existat divergenţă de opinii, autorii considerând că, la soluţionarea cauzei, prima instanţă sau instanţa de apel nu poate agrava situaţia părţii în a cărui recurs s-a casat hotărârea iniţială, nefiind nicio raţiune să se aplice efectul la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, iar la rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere acest efect să devină inaplicabil”. (Grigore Gr.Theodoru, „Teoria şi practica recursului penal”, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 191).

Practica judiciară a îmbrăţişat în mod constant acest punct de vedere (CSJ, s.p.Dec.nr.339/199 în Revista „Dreptul” nr. 3/2000, pag. 141; Dec.nr. 2688/1995, în Buletinul Jurisprudenţei 1995, pag. 250, Curtea de Apel Oradea, decizia penală nr. 35/A/2009, publicată în Revista de drept penal nr. 3/2009, pag. 164-168, pe care o anexează).

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate către partea vătămată P. F. M., a solicitat inculpatul, să se aibă în vedere faptul că acesta a declarat, audiat fiind nemijlocit de completul ce trebuie să soluţioneze cauza, că acestea constau în „cheltuieli cu servicii funerare şi pomeniri ulterioare potrivit tradiţiei”.

Aceeaşi partea vătămată a arătat, în suplimentul de declaraţie luat, că „banii împrumutaţi i-a folosit pentru cheltuielile curente şi întreţinerea copiilor”.

Faţă de aceste susţineri a solicitat să se constate că din probele administrate a rezultat că respectivele cheltuieli privind serviciile funerare (îmbălsămare, sicriu, cruce, transport – 2000 lei) au fost suportate de inculpat, care a mai înmânat părţilor civile, prin fratele său, suma de 2000 lei.

Din facturile depuse la dosarul cauzei, care au atestat cheltuielile făcute de partea civilă cu pomenirile ulterioare (11 august 2006, 14 august 2005, 31 august 2005) a rezultat că suma alocată acestor cheltuieli este dovedită doar în limita a maximum 2.300 lei, cum, de altfel, a reţinut şi instanţa de recurs prin decizia penală nr. 585/R/2008 a Curţii de Apel Galaţi; în urma probelor administrate nemijlocit la rejudecarea cauzei situaţia despăgubirilor materiale este aceeaşi.

De altfel, martorii audiaţi în cauză au arătat şi ei că sumele de bani împrumutate au fost alocate întreţinerii copiilor, neprecizând şi nedovedind cât anume din banii cu care au afirmat că l-au împrumutat pe inculpat au fost cheltuiţi efectiv pentru organizarea pomenilor.

Potrivit art. 1191 Cod civil, articol aplicabil în egală măsură la soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Instanţa nu poate acorda o sumă cu titlu de despăgubiri materiale doar la simpla cerere, în absenţa unor probe care să dovedească întinderea daunelor materiale cauzate.

A solicitat să se constate că creditele şi celelalte împrumuturi pe care le-a realizat partea civilă nu pot reprezenta temei de admitere a cererii de obligare la plata despăgubirilor materiale. Aceasta deoarece chiar solicitantul a precizat că acestea (împrumuturile) au fost utilizate pentru cheltuieli curente şi întreţinerea copiilor.

De altfel, audiată fiind în prima fază procesuală (fila 17 dosar nr. 5038/2006), partea civilă P. F. M. a arătat la 9 iunie 2006 : „apreciez că am cheltuit pentru înmormântarea respectivă şi pentru pomenile ulterioare, cu precizarea că în august 2006 urmează să fac pomana de 1 an de zile, vreo 40.000.000 lei vechi.

Aceste cheltuieli au fost acoperite în întregime de inculpat.

De asemenea, partea civilă a arătat că „faţă de cele expuse, arăt că am fost nevoit să mă împrumut cu diverse sume de bani pentru a face faţă acestor cheltuieli (de întreţinere) şi de a susţine cheltuielile cu cei doi copii. Am făcut astfel un împrumut la BRD pentru suma de 60.000.000 lei, conform unui contract în curs de derulare pe 5 ani şi am mai împrumutat de la aproximativ 4 persoane suma de încă 60.000.000 lei”.

Ori, în condiţiile în care instanţa a reţinut că urmaşilor defunctei li se datorează o contribuţie lunară de întreţinere ce se va acorda de la data decesului mamei lor, faptul că au fost contractate acele credite şi alte împrumuturi nu mai prezintă nicio relevanţă. Aceasta deoarece contribuţia de întreţinere reprezintă tocmai veniturile de care au fost lipsiţi prin decesul persoanei întreţinătoare, inculpatul neputând fi ţinut să achite cheltuieli pe care copiii decedatei nu şi le-ar fi putut permite dacă aceasta ea în viaţă.

Concluzionând, a acorda şi contribuţia lunară de întreţinere şi sumele pentru împrumuturi reprezintă o dublă plată, iar suma de 15.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri materiale nu se justifică.

A solicitat ca din cuantumul sumelor ce vor fi acordate cu titlu de prestaţie periodică pentru fiecare persoană aflată în continuarea studiilor (şi care nu poate depăşi, în opinia inculpatului, suma de 324 lei), să se deducă sumele primite cu titlu de pensie de urmaş.

Aceasta deoarece „în situaţia în care cei îndreptăţiţi la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul încercat, pot sesiza instanţa de judecată pentru a solicita despăgubiri în completare. Pentru obţinerea despăgubirilor în completare solicită să fie luate în considerare sumele de bani pe care victima le afecta pentru pregătirea profesională a celui ce beneficia de pensia de urmaş”. (Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr. 1132/1971 nepublicată, C.Stătescu, C.Bârsan, „Teoria generală a obligaţiilor, pag.154).

Cât priveşte cuantumul daunelor morale a solicitat inculpatul să se aprecieze asupra acestora şi prin prisma faptului că acesta a răspuns solicitării părţilor civile de a le transporta la domiciliu, inculpatul nedorind să facă altceva decât să sprijine întreaga familie, aşa cum a făcut-o în nenumărate rânduri înaintea acestui accident nefericit.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale nr. 167 din 18 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În recursul formulat S.C. „O” S.A. Bucureşti a arătat că cele două hotărâri recurate sunt nelegale şi netemeinice, conform art. 361 – 385 din Codul de procedură penală şi art. 304, pct. 7-9 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte latura civilă, pentru următoarele motive :

1. Instanţa de apel cât şi cea de fond nu a ţinut cont de decizia Curţii de Apel Galaţi pronunţată în dosar nr. 9002/196/2007 şi în mod greşit a obligat unilateral societatea asigurătoare la plata de despăgubiri către părţile civile. Societatea nu are nici un raport civil cu părţile civile şi nu este îndeplinită una din condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia. Societatea nu are nicio culpă în producerea accidentului. Legătura dintre partea civilă şi societatea asigurătoare este dată de inculpat, care este asiguratul societăţii şi care este vinovat de producerea accidentului. Instanţa de fond trebuia să oblige societatea asigurătoare numai în solidar cu inculpatul.  Aceasta nu răspunde în locul inculpatului în virtutea raporturilor de asigurare. În acelaşi timp, societatea se poate regresa împotriva asiguratului numai în condiţiile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările şi reasigurările în România.

A considerat că daunele materiale în valoare de 23.000 lei, acordate părţilor civile s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 42 din Normele de despăgubire aprobate prin Ordinul CSA nr. 3108 din 10 decembrie 2004, valabile la data producerii accidentului, care menţionează în mod corect şi precis ce daune se acordă în caz de deces. În apelul declarat împotriva primei hotărâri s-a enunţat conţinutul art. 42 şi faptul că aceste daune se acordă numai după ce acestea sunt probate cu acte justificative. Instanţa de fond în rejudecare nu a ţinut cont de faptul că inculpatul B. G. a plătit prin fratele său suma de 2000 lei pentru înmormântare cât şi celelalte cheltuieli legate de acest eveniment.

Şi acordarea de daune morale în sumă totală de 80.000 lei, consideră că depăşeşte cu mult sumele acordate în jurisprudenţa din România. La apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 618 din 16 martie 2007 s-au anexat câteva hotărâri din jurisprudenţa în cazuri similare.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale nr. 167 din 18 septembrie 2009a Tribunalului Galaţi şi a sentinţei penale nr. 1155 din 23 iunie 2009 a Judecătoriei Brăila şi în rejudecare obligarea în solidar a inculpatului şi asigurătorului de răspundere civilă auto la despăgubiri către părţile civile însă într-un cuantum mai redus, potrivit jurisprudenţei depuse la dosar.

Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente :

1) Recursul inculpatului B. G. a fost apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente :

a) Sub aspectul greşitei citări în apel

Acest motiv s-a dovedit neîntemeiat deoarece inculpatul a fost citat la toate adresele cunoscute. Motivul vizând faptul că citaţia emisă cu destinaţia G, cartier M17, bloc A, ap. X poartă un alt cod poştal decât cel al municipiului G, codul poştal 800830 fiind în realitate codul poştal al comunei F, judeţul G s-a dovedit nefondat, deoarece citaţiile au fost emise la data de 13 iulie 2009 pentru termenul de judecată din 4 septembrie 2009.

Conform cererii de la fila 18 dosar apel, la data de 21 august 2009 inculpatul a făcut o cerere prin care a solicitat eliberarea unei copii de pe sentinţa penală nr. 1155 din 23 iunie 2009 a Judecătoriei Brăila, rezultând deci că ştia de proces.

De asemenea, citaţia emisă pentru municipiul G a fost remisă la adresa indicată, municipiul Galaţi având în realitate codul poştal 800830, în timp ce localitatea F, judeţul G are codul poştal 807125, fapt ce reiese de pe ştampilele poştale aplicate pe citaţii. De altfel, codul poştal, nu constituie un element obligatoriu pe citaţii, conform art. 176 Cod procedură penală.

De altfel, acest motiv de recurs se circumscrie prevederilor art. 3859 alin. 1 pct. 21 Cod procedură penală putând fi invocat numai în scris, cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum reiese din coroborarea prevederilor art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală cu art. 38510 Cod procedură penală sub sancţiunea neluării în considerare a acestui motiv de recurs.

b) Cel de-al doilea motiv, vizând judecarea cauzei în apel, în lipsa apărătorului ales s-a dovedit nefondat.

Apărătorul ales al inculpatului de la fond (avocat R.A.), nu a depus în apel delegaţie de avocat ales, astfel încât nu avea calitate procesuală în cauză iar solicitarea acestuia de a se proceda la amânarea cauzei comunicată prin fax, în lipsa delegaţiei de apărător ales, era o cerere a unei persoane lipsite de calitate procesuală, instanţa de apel nefiind ţinută de această cerere.

Chiar dacă în perioada respectivă s-a desfăşurat protestul magistraţilor, acesta a avut forme diferite de la o instanţă la alta, iar adunările generale ale judecătorilor au stabilit la fiecare instanţă, ce cauze se judecă pe durata protestului şi ce cauze se amână.

În această situaţie, părţile şi avocaţii lor aveau obligaţia să se prezinte la instanţe pentru a lua termen în cunoştinţă sau pentru a pune concluzii.

Tribunalul Brăila a motivat urgenţa în soluţionarea cauzei prin vechimea acesteia raportat cu momentul producerii accidentului (2 august 2005) şi până în prezent, perioada de timp în care minorii P. F. S. şi P.G.C., au fost lipsiţi de sprijinul financiar al mamei lor P. G..

c) Cel de-al treilea motiv de recurs vizând nerealizarea unei apărări efective inculpatului de către apărătorul desemnat din oficiu s-a dovedit nefondat, deoarece apărătorul desemnat din oficiu a pus concluzii, cu bună-credinţă, conform probelor de la dosar şi intimei sale convingeri.

d) Cel de-al patrulea motiv de recurs, vizând încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, „non reformatio in pejus” se dovedeşte nefondat.

Împotriva sentinţei penale nr. 618 din 16 martie 2007 a Judecătoriei Brăila, pronunţată în dosar nr. 5038/2006 au formulat apel, pe latură civilă atât inculpatul B. G. cât şi asigurătorul S.C. „O” S.A.Bucureşti dar şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila.

Din analiza motivelor de apel formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, rezultă într-adevăr, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, că apelul era un apel „fără rezerve” în sensul că au fost invocate motive de nelegalitate favorabile atât inculpatului B. G., dar şi părţilor civile P. F. M., P. F. S., P. C. G. mai cu seamă că partea civilă P. C. G. era minor la acea dată, iar Ministerul Public poate susţine din oficiu, interesele minorilor.

Prin decizia penală nr. 256 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Brăila au fost admise toate apelurile iar sentinţa penală nr. 618 din 16 martie 2007 a fost desfiinţată în totalitate.

În această situaţie nu se mai poate vorbi de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, „non reformatio in pejus” deoarece apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila conţinea elemente defavorabile inculpatului şi asigurătorului, care conduceau la agravarea situaţiei juridice a acestora.

e) În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate părţii vătămate P. F. M. se constată că acestea au fost corect stabilite, în conformitate cu probele administrate în susţinerea laturii civile a cauzei, respectiv înscrisuri, martori şi prezumţii legate de obiceiuri legate de ritualul înhumării şi pomenile ulterioare.

f) cuantumul sumelor acordate cu titlu de prestaţie periodică copiilor victimei, numiţii P. F. S. şi P.G. C., au fost corect calculate şi stabilite avându-se în vedere şi pensia de urmaş primită de către aceştia.

g) cuantumul daunelor morale stabilite a fost corect individualizat, raportat la suferinţa pricinuită părţilor civile prin decesul mamei, respectiv a soţiei, P. G., de vârsta acesteia avută la momentul producerii accidentului, etc.

2) Recursul asigurătorului de răspundere civilă auto S.C. „O” S.A. Bucureşti a fost apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente :

a) motivul vizând netemeinicia cuantumului daunelor materiale în valoare de 23.000 lei a fost apreciat ca fiind nefondat.

Instanţele au avut în vedere cuantumul daunelor materiale stabilite nu numai pe bază de înscrisuri, aşa cum susţine asigurătorul în baza art. 42 din Normele de despăgubiri aprobate prin Ordinul nr. 3108 din 10 decembrie 2004 al Preşedintelui C.N.A.S., ci şi depoziţiile martorilor audiaţi pe latură civilă şi prezumţiile juridice, pentru a realiza o despăgubiri integrală a părţilor civile, sub aspectul daunelor materiale.

b) instanţa de fond a avut în vedere faptul că inculpatul prin fratele său, a plătit de bună-voie suma de 2.000 lei, la stabilirea cuantumului daunelor materiale.

c) Sumele acordate cu titlu de daune morale nu sunt exagerate raportat la împrejurările comiterii faptei, persoana victimei, vârsta acesteia, suferinţele încercate de soţul acesteia şi de cei doi fii.

d) motivul de recurs privitor la obligarea unilaterală a asigurătorului la despăgubiri către părţile civile, când în realitate ar fi trebuit obligaţi în solidar asigurătorul şi inculpatul s-a dovedit nefondat.

Pentru a putea fi obligaţi în solidar, ar fi trebuit ca ambii să fie autorii faptului juridic ilicit cauzator de prejudicii.

Or, inculpatul singur, este autorul faptului juridic ilicit cauzator de prejudicii iar asigurătorul răspunde alături de inculpat, în baza contractului de asigurare R.C.A., obligatoriu prin voinţa legii.

Analizând recursurile formulate din oficiu, conform prevederilor art. 3859 alin. 2, 3 Cod procedură penală, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că acestea sunt fondate, în cauză subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 171 Cod procedură penală în vigoare conform deciziei nr. 783 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale.

În opinia Curţii, se impunea obligarea asigurătorului de răspundere civilă auto alături de inculpat la despăgubiri în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare dintre părţile civile şi singur, pentru sumele care depăşeau 100.000 lei, pentru fiecare dintre părţile civile.

În opinia Curţii asigurătorul de răspundere civilă auto răspunde alături de inculpat, aflându-ne în prezenţa unei obligaţii „in solidium”.

Temeiul răspunderii juridice a inculpatului îşi are sorgintea în faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii (art. 998-999 Cod civil), în timp ce asigurătorul răspunde alături de asigurat, în temeiul prevăzut de art. 49, 50 Legea 136/1995, prin voinţa legiuitorului, însă până la concurenţa unei anumite sume, stabilite unilateral de către asigurător, cu toate că asigurarea R.C.A. este obligatorie pentru toţi conducătorii auto, prin voinţa legii.

Acest punct de vedere vine să creeze o egalitate de tratament juridic între părţile civile oferindu-le posibilitatea de regres, la alegere, între asigurător şi inculpat.

Deşi părţile civile sunt o familie, constituirea de parte civilă în procesul penal s-a făcut în mod individual.

În această situaţie, procedeul adoptat de instanţa de fond ar fi discriminatoriu în sensul că asigurătorul ar despăgubi numai pe unele dintre părţi iar inculpatul pe altele, aceasta deoarece este cunoscut că în general, părţile civile îşi îndreaptă acţiunea în dezdăunare în principal împotriva asigurătorului, care dispune de mijloace financiare mai mari, în comparaţie cu inculpatul.

Acest punct de vedere este favorabil asigurătorului, deoarece, în cazul de faţă el nu are acţiune în regres împotriva inculpatului iar în prezent îi este mai favorabil ca şi inculpatul să răspundă pentru ceea ce depăşeşte suma maximă ce poate fi acordată drept despăgubire pentru fiecare dintre cele trei părţi vătămate.

Acest punct de vedere este favorabil şi inculpatului deoarece în acest mod nu mai este obligat singur, la plata către partea civilă P. C. G. a sumei de 21.900 lei şi a unei prestaţii periodice de 400 lei/lună.

Aşa fiind şi văzând prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, prin Decizia penală nr.169/R/04.03.2010, pronunţată în dosarul nr.10262/196/2008, Curtea de Apel Galaţi a admis recursurile formulate de inculpatul B. G. şi asigurătorul de răspundere civilă auto S.C. „O” S.A. Bucureşti.

A casat decizia penală nr. 167 din 18 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila şi în parte sentinţa penală nr. 1155 din 23 iunie 2009 a Judecătoriei Brăila şi în rejudecare a obligat pe asigurătorul de răspundere civilă auto S.C. „O” S.A.Bucureşti alături de inculpatul B. G., până la concurenţa sumei de 100.000 lei / persoană şi pe inculpatul B. G. singur pentru ceea ce depăşeşte această sumă la despăgubiri către părţile civile P. F. M., P. C. G. şi P. F. S..

Curtea a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale recurate, iar în baza prevederilor art. 192 alin. 3 Cod procedură penală s-a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentelor recursuri penale.

Domenii speta

Spete similare