Furt calificat. Elemente constitutive. Tulburare de posesie. Succesiunea legilor în timp. Legea penală mai favorabilă

Furt calificat. Elemente constitutive. Tulburare de posesie. Succesiunea legilor în timp. Legea penală mai favorabilă.

C. pen., art. 208, art. 209, art. 220, art. 13

Legea nr. 18/1991, art. 108

În condiţiile în care, după ce au cosit fânul, inculpaţii nu l-au luat, cu l-au lăsat pe teren, ceea ce a dus la degradare, nu a existat o acţiune de deposedare, în sensul prevăzut de lege, şi prin urmare, lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt calificat.

Infracţiunea prevăzută de art.108 alin.1 din Legea nr.18/1991 vizează numai terenurile din fondul funciar naţional, având destinaţia de terenuri agricole sau forestiere pentru ocuparea cărora este necesară o „aprobare primită în condiţiile legii”.

În situaţia în care terenul în litigiu nu face parte din categoria terenurilor pentru ocuparea cărora se cere „aprobare primită în condiţiile legii”, după emiterea titlului de proprietate şi punerea lor în posesie, titularii dreptului de proprietate au avut la îndemână, pentru apărarea posesiei lor, calea prevăzută de art. 220 Cod penal şi nu norma specială reglementată de art.108 alin. 1 din Legea 18/1991.

Nu are relevanţă abrogarea art.108 alin.1 din legea 18/1991, din moment ce încadrarea juridică a faptei dată prin actul de sesizare nu a fost oricum cea corectă.

Prin sentinţa penală nr. 389/11 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Reghin, instanţa de fond a dispus următoarele:

În baza art. 344 Cod procedură penală, a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor B.Şt. şi G.T., din infracţiunea  prevăzută de art. 108 alin.1 din Legea 18/1991 în infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin.1 Cod procedură penală.

În baza art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. b Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul B.Şt. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.220 alin.1 Cod penal cu art.37 lit. a şi 33 lit. a Cod penal.

În baza art.11 pct. 2 lit. a raportat la art.10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art.208 al 1, 209 alin.1 lit. a, cu art.37 lit. a şi 33 lit. a Cod penal.

În baza art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. b Cod procedură penală a fost achitată inculpata G.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.220 alin.1 Cod penal cu 33 lit. a Cod penal.

În baza art.11 pct. 2 lit. a raportat la art.10 lit. d Cod procedură penală, a fost achitată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art.208 al 1, 209 alin.1 lit. a, cu art.41 alin.2 si 33 lit. a Cod penal.

În baza art. 346 alin.2 raportat la art. 14 alin. 3 Cod procedură penală, combinat cu art. 998, 999 Cod civil a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.D.P.

A fost obligat inculpatul B.Şt. să plătească părţii civile suma de 198 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligată inculpata G.T. să plătească părţii civile suma de 148,50 lei cu titlu de daune materiale.

S-a constatat că părţile vătămate P.E.D. şi B.D.L. – decedată - prin moştenitor B.D.L. nu au formulat pretenţii civile în cauză.

În baza art.192 alin.1 pct.1 lit. c Cod procedură civilă a fost obligat inculpatul B.Şt. la plata sumei de 215 lei şi inculpata G.T. la plata sumei de 215 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin decizia penală nr. 134 pronunţată în şedinţa publică din data de 28 aprilie 2006 de către Tribunalul Mureş în dosar nr.3478/2005, s-au admis apelurile declarate de apelanţii inculpaţi B.Şt. şi G.T. împotriva sentinţei penale nr.386 din 23.05.2005 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr.2570/2004, s-a desfiinţat integral hotărârea apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe, respectiv Judecătoria Reghin.

În rejudecare, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin actul de sesizare, fiecare dintre inculpaţi a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni, una dintre ele fiind infracţiunea prevăzută de art.108 alin.1 din legea 18/1991.

Potrivit art.108 alin.1 din Legea 18/1991 (forma vigoare la data săvârşirii faptelor) „ocuparea în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

Potrivit art. 220 Cod penal (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), „Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”

Prin art.1, pct.14, TTL.IV din Legea 247/2005 a fost abrogat art.108 alin.1 din Legea 18/1991, iar prin pct.2, TTL IX din acelaşi act normativ art. 220 alin.1 Cod penal a fost modificat, în urma modificării, având următorul cuprins: "Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Terenul despre care se susţine că ar fi fost ocupat fără drept de care inculpaţi aparţine părţilor vătămate fiind dobândit de către acestea prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Potrivit titlului de proprietate nr.125808 din 10.12.2002  părţilor vătămate Ş.D.P., B.D.L. şi P.E. li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5,13 ha în locul numit „Făgeţel” situat pe raza comunei Vătava (parcela 1249/1/1/43/a5), teren cu care au fost puşi în posesie în data de 11.11.2002 conform procesului verbal de posesie încheiat cu acea ocazie.

Aşa cum rezulta din menţiunile din cuprinsul titlului de proprietate, parcela în discuţie are ca vecini: la N -I,, la E –B.N. (mama inculpaţilor), la S –S.P., la V –DE.

Infracţiunea prevăzută de art.108 alin.1 din Legea nr.18/1991 vizează numai terenurile din fondul funciar naţional, având destinaţia de terenuri agricole sau forestiere pentru ocuparea cărora este necesară o „aprobare primită în condiţiile legii”.

În situaţia din speţă, terenul în discuţie nu făcea parte din categoria terenurilor pentru ocuparea cărora se cere „aprobare primită în condiţiile legii”, terenurile făcând obiect al reconstituirii dreptului de proprietate, fiind eliberat titlu de proprietate şi fişa de punere în posesie.

S-a apreciat că, după emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie, titularii dreptului de proprietate au la îndemână, pentru apărarea dreptului lor, art.220 Cod penal şi nu norma specială reglementată de art.108 alin.1 din Legea 18/1991.

În aceste condiţii, în considerarea celor anterior reţinute, instanţa de prim grad a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina celor doi inculpaţi prin actul de sesizare din infracţiunea prevăzută de art.108 alin.1 din Legea nr.18/1991 în infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută şi pedepsită de art.220 alin.1 Cod penal.

S-a apreciat că în cauză nu are relevanţă abrogarea art.108 alin.1 din legea 18/1991 în condiţiile în care încadrarea juridică a faptei dată prin actul de sesizare nu a fost cea corectă.

Abrogarea art.108 alin.1 din Legea nr.18/1991 ar fi avut relevanţă în cauză doar cu condiţia menţinerii încadrării juridice iniţiale a faptei, şi ar fi condus, în mod evident la pronunţarea unei soluţii de achitare pe temeiul prevăzut de art.10 lit. b Cod procedură penală, raportat la art.12 Cod penal.

Având în vedere însă, schimbarea încadrării juridice a faptei, precum şi modificarea art. 220 prin Legea 274/2005, în cauză devin incidente dispoziţiile art.13 Cod penal privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Observând că art.220 alin.1, forma în vigoare la momentul săvârşirii faptei prevedea  pedeapsa  închisorii de la o lună la 2 ani alternativă cu amendă, iar art.220 alin.1 în forma actuală prevede o pedeapsă de la 1 la 5 ani închisoare, prima instanţă a luat în considerare conţinutul art.220 alin.1 în reglementarea anterioară, acesta constituind „legea mai favorabilă” în speţa dedusă judecăţii.

Cu privire la starea de fapt, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Părţile vătămate sunt proprietarii parcelei de teren 1249/1/1/43/a5 în suprafaţă de 5,13 ha, parcelă cuprinsă în T.P. nr.125808 din 10.12.2002.

Punerea în posesie a avut loc la data de 11.11.2002 conform procesului verbal întocmit de Comisia locală de fond funciar Vătava.

Cei doi inculpaţi, care sunt fraţi, folosesc şi ei un teren de 4,42 ha în vecinătatea terenului părţii vătămate, teren ce aparţinea mamei acestora, B.N. şi care se învecinează pe latura de EST cu terenul părţilor vătămate, aşa cum rezultă din cuprinsul titlului de proprietate.

Cu toate că cei doi inculpaţi cunoşteau că partea vătămată S.P. a fost pusă în posesie cu suprafaţa menţionată, aceştia au considerat că membrii Comisiei de aplicare a fondului funciar nu a restabilit în mod corect delimitările, drept pentru care în cursul lunii iulie 2003, inculpatul B.Şt. a ocupat o suprafaţă de circa 0,44 ha aparţinând părţii vătămate, de pe care a cosit şi însuşit cantitatea de 500 kg fân, iar inculpata G.T. a ocupat suprafaţa de 0,33 ha de pe care şi-a însuşit fânul rezultat de două ori respectiv la începutul şi sfârşitul lunii iulie 2003.

În cursul urmăririi penale inculpaţii nu s-au considerat vinovaţi de faptele pentru care au fost cercetaţi, apreciind că partea vătămată a fost pusă în posesie în mod abuziv, cu nerespectarea limitelor dintre cele doua parcele învecinate, ale părţilor civile şi ale mamei inculpaţilor.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpata G.T. a declarat că ştia că terenul era al tatălui său fiindcă l-a lucrat atunci când avea 12 ani înainte de colectivizare. Erau pomi pe acel teren, un cireş şi meri care se află şi în prezent pe teren, livada de pomi fructiferi este în mijlocul terenului comasat de tatăl inculpatei în suprafaţă totală de 10 hectare. În timp ce era căsătorit tatăl său cu bunica părţilor vătămate, acesta a cumpărat terenuri pe care le-a comasat rezultând acea suprafaţă mare de 10 hectare. Când au fost puşi în posesie părţile vătămate au intrat cu 40 m în lungime şi 154 m lăţime. După Revoluţie în 1990, 1991 şi 192 inculpata, fraţii săi şi mama lor au folosit toată această suprafaţă de teren iar în anul 1993 s-a tras acea brazdă de teren de către părţile civile.

A mai declarat inculpata că nu a ştiut că părţile civile au titlu de proprietate.

Fânul din anii 2003 şi 2004 este cosit şi adunat în căpiţe pe teren şi este tot acolo. Pomii delimitează terenul luat a doua oară de CAP în 1962 iar inculpaţii au făcut cerere pentru terenul care se află până în pomi, părţilor civile li s-a restituit teren şi din terenul cerut de inculpaţi deşi trebuia să li se restituie numai până la marginea livezii. În anul 2003 au cosit fân de pe suprafaţa de 2,80 hectare.

Inculpatul B.Şt. a declarat că nu-şi mai menţine declaraţiile date anterior şi că nu se consideră vinovat pentru că terenul de 0,33 hectare este al inculpaţilor şi că ştia de la vârsta de 9 ani când i-a spus tatăl său că terenul este al lor.

În timpul colectivizării şi până la retrocedare terenul era folosit de alţi săteni. Un singur an a folosit acel teren în anul 2004, fân care este acolo pe loc, neridicat.

Partea vătămată Ş.D.P. a declarat că a văzut în anul 2003 că inculpaţii au intrat abuziv pe terenul pe care aceasta şi celelalte părţi vătămate au titlu de punere în posesie, iar inculpaţii au plătit cosaşi care să intre pe teren şi să cosească iarba.

A arătat că au intrat pe teren la 10 ani după ce ei au fost puşi în posesie. În anul 2003 i-a surprins pe inculpaţi lucrând pământul, a făcut o plângere la poliţie  a doua zi, iar poliţia din Vătava a făcut o cercetare. Iarba cosită în 2003 au lăsat-o acolo şi a putrezit, au promis că nu mai intră pe teren însă în anul 2004 din nou inculpaţii au intrat pe teren şi au cosit iarba.

Partea vătămată B.D.L. a adăugat pe lângă cele spuse de fratele său Ş.D.P. că terenul respectiv este dat în arendă lui N.P. şi N.I. care îl foloseau, iar inculpaţii nu le-au mai permis arendaşilor să folosească acest teren. Arendaşii foloseau terenul doar pentru ei din anul 1990 şi nu au închiriat terenul altor persoane. Arendaşii au anunţat părţile vătămate că inculpaţii au intrat pe teren.

 Martorul N.I. a declarat că a lucrat (cosit) pământul luat în arendă de la Ş.P.D., de 10-12 ani, până în anul 2003 când inculpata G.T. a spus să nu-l mai lucreze că este pământul ei, astfel că l-a anunţat pe Ş.P.D. că inculpata nu i-a dat voie să mai lucreze pământul. Prin urmare, părţile vătămate au venit la faţa locului şi au vorbit cu inculpata G.T., martorul nefiind de faţă.

Martorul a apreciat că de pe acel teren, a recoltat 3-4 mii kg fân anual (fân şi otavă). Chiar şi  după ce nu i-au mai lăsat inculpaţii să lucreze, fructele le-a cules tot el de faţă fiind partea vătămată Ş.P.D..

Cu fânul strâns în căpiţe din anul 2003 nu ştie ce s-a întâmplat. I-a văzut pe inculpaţi ducând fân dar nu ştie de unde provenea acesta pentru că ei mai au terenuri în zonă. Când martorul a mers să cosească iarba în anul 2003, iar inculpata i-a spus că terenul este al acesteia, nu era iarba cosită, iarba era în picioare. Ulterior când a mers să culeagă fructele din livadă, iarba era cosită şi strânsă în căpiţe. După ce l-a anunţat pe Ş.P.D. de acest lucru, s-au întors împreună cu acesta pe teren şi au constat că pe o porţiune fânul era cosit şi aflat pe jos în brazde. Nu a participat atunci când a avut loc vreo delimitare a terenurilor inculpaţilor şi a părţilor vătămate. Doar partea vătămată Ş.P.D. i-a arătat în urmă cu 10-12 ani terenul de pe care urma să cosească iarba şi tot în acest timp nu a avut probleme cu alte persoane (cu inculpaţii). Nu ştie cine a lucrat terenul înainte de 1992.

Martorul B.I. nu a mai dorit să dea declaraţie.

Martora T.F. a declarat că, cunoaşte părţile din prezenta cauză fiind consăteni cu ea. A arătat că atât inculpaţii cât şi părţile vătămate deţin în proprietate terenuri în zona numită „Făgeţel” din Vătava. Terenurile inculpaţilor se învecinează cu cele ale părţilor vătămate. Din auzite ştia că inculpata G.T. ar fi lucrat o parte din terenul părţii vătămate pentru că nu cunoştea delimitarea exactă a terenului. Ştia că iarba cosită a fost adunată, ridicată în căpiţe, dar nu a fost dusă de pe teren. A precizat faptul că ambii inculpaţi au lucrat terenul şi în prezent în trei locuri sunt trei căpiţe de fân în stare foarte degradată, fiind vorba de fânul recoltat în perioada 2003-2004. Tot din discuţii a înţeles că şi părţile vătămate au lucrat o parte din terenul inculpaţilor.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, terenul părţilor vătămate se învecinează cu alte terenuri aparţinând inculpaţilor (mai precis mamei acestora, B.N.) pe care aceştia le ocupă şi cultivă. În mod constant, în toate fazele procesuale, inculpaţii au susţinut că punerea în posesie a părţilor vătămate cu terenul în discuţie a fost făcută cu nerespectarea hotarului dinspre terenul mamei lor iar o parte din teren, cea de pe care au cosit fânul în anul 2003 le aparţine în realitate lor.

Din probele administrate în cauză a reieşit că nici terenul părţilor vătămate, nici terenul învecinat nu sunt îngrădite sau delimitate prin limite vizibile.

Din procesele verbale încheiate la faţa locului la 18.07.2003 şi 14.08.2003 a reieşit că hotarul dintre cele două terenuri l-ar constitui un gard de lemn evidenţiat pe schiţele aflate la dosarul de urmărire penală.

Conform susţinerilor inculpatei G.T. reţinute în cuprinsul procesului verbal, acest gard nu respectă „hatul vechi dintre cele două terenuri”.

În declaraţia dată în faza de urmărire penală inculpatul B.S. a arătat şi el că „în anul 1994, când au fost stabilite haturile dintre gospodăria mea şi a lui S.P.D., noi nu am fost de faţă, fapt pentru care acestea nu au fost stabilite în mod corect.” A mai susţinut inculpatul: „eu ştiu că hatul dintre terenurile noastre este linia de pomi fructiferi, nu gardul de lemn”.

Ambii inculpaţi în declaraţiile date atât în faza de urmărire penală cât şi în primul ciclu procesual şi în apel au recunoscut că au cosit în anul 2003 fânul de pe terenul părţilor vătămate, dar că nu l-ar fi ridicat de pe teren.

Aceste declaraţii s-au coroborat cu cele ale părţii vătămate S.D.P. care în rejudecare a declarat că „iarba cosită în 2003 au lăsat-o acolo şi a putrezit.”

În ce priveşte infracţiunea de furt reţinută în sarcina inculpaţilor aceasta se referea tocmai la „sustragerea fânului de pe terenul părţilor vătămate”.

Cu privire la suprafaţa de teren de pe care inculpaţii au cosit fân, din analiza schiţelor întocmite cu ocazia cercetării la faţa locului din faza de urmărire penală, prima instanţă a reţinut că este reprezentată de  fâşia de teren dintre gardul evidenţiat pe plan (care conform părţilor vătămate ar reprezenta limita dintre proprietăţi) şi linia de pomi fructiferi (care ar fi limita dintre proprietăţi conform susţinerilor inculpaţilor.)

La rândul său martorul T.D. audiat în apel a arătat că suprafaţa de teren de aproximativ 2-3 ha cunoscută sub numele de ”la B.” a fost lucrată de tatăl inculpaţilor.

Martorul B.I. a declarat în apel că suprafaţa cosită de inculpaţi se găseşte pe locul numit „Fagetel” – loc pe care se află şi în prezenta casă părintească în care locuieşte fratele său, inculpatul B.S.

În rejudecare s-au administrat probe în completarea celor deja administrate în cauză, din care instanţa de fond a reţinut demersurile întreprinse de inculpata G.T. pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului în litigiu.

Toate acţiunile întreprinse de inculpaţi asupra terenurilor părţilor vătămate au pornit de la premisa că acele terenuri le aparţin, că linia de graniţă dintre imobile nu este cea pretinsă de părţile vătămate, iar punerea efectivă în posesie a acestora s-a făcut cu nerespectarea vechilor limite de hotar ceea ce a dus la ocuparea unei suprafeţe din terenul ce aparţine familiei inculpaţilor.

Astfel, în toate acţiunile întreprinse, inculpaţii au acţionat cu convingerea ca terenul în discuţie le aparţine.

S-a apreciat că litigiul dintre părţi nu este de natură penală ci de natură exclusiv civilă ce poate fi soluţionat pe calea unei acţiuni în grăniţuire dublată eventual de o acţiune în revendicare pentru a se stabili întinderea reală şi limitele dintre cele două terenuri.

În susţinerea acestei concluzii, s-a reţinut ca argument suplimentar şi una din afirmaţiile inculpatei din cuprinsul declaraţiei date de aceasta în data de 04.04.2007 în care arată că în anul 2003, cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată s-a măsurat dosar terenul cosit de inculpaţi, nu ambele terenuri învecinate, în condiţiile în care terenul părţilor vătămate are o suprafaţă de peste 5 ha, iar terenul cosit avea aprox.77 de ari.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA REGHIN şi părţile civile Ş.P.D., P.E.D. şi B.D.L.

În motivarea căii de atac declarate, parchetul a arătat că sentinţa penală pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, sub aspectul modului de soluţionare a acţiunii penale exercitate împotriva inculpaţilor B.Şt. şi G.T.. A considerat că instanţa de fond a concluzionat în mod greşit că litigiul dintre părţi nu este de natură penală ci de natură exclusiv civilă ce poate fi soluţionat pe calea unei acţiuni în grăniţuire dublată eventual de o acţiune în revendicare pentru a se stabili întinderea reală şi limitele dintre cele două terenuri. S-a mai arătat că toate acţiunile întreprinse de inculpaţi asupra terenurilor părţilor vătămate au pornit de la premiza că acele terenuri le aparţin, că linia de grăniţuire dintre imobile nu este cea pretinsă de părţile vătămate, iar punerea efectivă în posesie a acestora s-a făcut cu nerespectarea vechilor limite de hotar ceea ce a dus la ocuparea unei suprafeţe din terenul ce aparţine familiei inculpaţilor.

În motivarea apelurilor declarate, părţile civile au arătat că apelul vizează atât modul de soluţionare a laturii penale, cât şi modul de soluţionare a laturii civile, deoarece a fost admisă doar în parte acţiunea civilă şi doar în privinţa părţii civile Ş.P.D., solicitând totodată, condamnarea celor doi inculpaţi sub aspectul comiterii infracţiunilor de tulburare de posesie şi furt. 

Prin decizia penală nr.299/A/24.11.2010 Tribunalul Mureş a dispus următoarele:

În temeiul art.379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, a  admis apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA REGHIN, împotriva sentinţei penale nr.389 din 11.11.2009, pronunţată de Judecătoria Reghin, şi, în consecinţă:

A desfiinţat parţial hotărârea atacată şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:

În temeiul art.11 pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit. b ind.1 Cod procedură penală i-a  achitat pe inculpaţii: B.ŞT., G.T., de sub învinuirea comiterii infracţiunii de tulburare de posesie, prev. şi ped. de art.220 alin.1 Cod penal, în cazul inculpatului şi cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal.

În baza art.181 alin.3 Cod penal, raportat la art.91 lit. c Cod penal, a  aplicat fiecărui inculpat sancţiunea amenzii administrative, în cuantum de 1.000 lei.

A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală apelată.

În temeiul art.379 pct.1 lit.b Cod procedură penală, a  respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-părţi civile  Ş.P.D., prin moştenitori Ş.C.D. şi P.A.O., P.E.D. şi  B.D.L.

În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare parţiale avansate de stat în apel, în sumă de 330 lei, au rămas în sarcina statului.

În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, au fost obligaţi fiecare apelant-parte civilă P.E.D. şi B.D.L. să plătească în favoarea statului suma de câte 110 lei, iar pe moştenitorii Ş.C.D. şi P.A.O. să plătească în favoarea statului câte 55 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale din apel.

Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul Mureş a avut în vedere următoarele:

Potrivit materialului probator administrat părţile vătămate sunt proprietarii parcelei de teren situată, în zona denumită „Făgeţel” în tarlaua nr.14, având numărul topografic 1.249/1/1/43/a, în suprafaţă de 5,13 ha, parcelă de teren cuprinsă în titlul de proprietate nr.125.808 din 10.12.2002 şi potrivit procesului verbal întocmit de Comisia locală de fond funciar Vătava, punerea în posesie a avut loc la data de 11.11.2002.

Cei doi inculpaţi, care sunt fraţi, folosesc la rândul lor un teren în suprafaţă de 4,42 ha, în vecinătatea terenului părţilor vătămate.

Inculpaţii au considerat că membrii Comisiei de aplicare a legii fondului funciar nu au restabilit în mod corect delimitările motiv pentru care, în cursul lunii iulie 2003 inculpatul B.Şt. a ocupat o  suprafaţă de teren de aproximativ 0,44 ha, aparţinând părţilor vătămate de pe care a cosit fânul rezultat, iar inculpata G.T. a ocupat suprafaţa de 0,33 ha de pe care a cosit fânul rezultat, de două ori, respectiv la începutul şi sfârşitul lunii iulie 2003.

Fânul cosit nu a fost ridicat de pe cele două parcele, acesta s-a degradat datorită condiţiilor meteorologice.

Aşa cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea agricultură de pe o suprafaţă de 0,44 ha teren, în condiţiile anului 2003 s-a putut recolta o cantitate de 990 kg de fân, în valoare de 198 lei, iar de pe o suprafaţă de 0,33 ha de teren se putea obţine o cantitate de 742,5 kg de fân în valoare de 148,5 lei.

Aşadar, coroborând materialul probator administrat, considerăm că din conţinutul acestuia rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de comiterea faptei penale – respectiv tulburare de posesie - în modalitatea descrisă în actul de inculpare şi constând în ocuparea terenului în suprafaţă de 0,44 ha, de către inculpatul B.Şt. şi respectiv ocuparea unei suprafeţe de teren de 0,33 ha, de către acuzata G.T., în cursul anului 2003, suprafeţe de teren  care sunt cuprinse în titlul de proprietate nr.125.808 din 10.12.2002, eliberat pe numele părţilor vătămate.

În aprecierea noastră, fapta inculpaţilor nu este caracterizată de gradul de pericol social necesar pentru a fi calificată drept infracţiune, ţinând cont de următoarele aspecte:

În conformitate cu prevederile art.18 ind.1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În alineatul doi al aceluiaşi articol se precizează că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita inculpatului.

În ceea ce priveşte fapta săvârşită de inculpaţi, în cazul fiecăruia, Tribunalul Mureş a considerat că acestei fapte îi lipseşte gradul de pericol social specific unei infracţiuni.

Pentru a face o asemenea apreciere, în primul rând s-a pornit de la împrejurările concrete în care s-a desfăşurat ilicitul penal, respectiv în condiţiile în care între părţile implicate există o uşoară stare conflictuală, fiecare dintre ele având reprezentarea că terenul din litigiu îi aparţine.

În al doilea rând, s-a considerat că urmarea socialmente periculoasă produsă este relativ mică.

Ţinând cont de particularităţile specifice ale prezentei speţe, raportat la circumstanţele reale ale cauzei, precum şi la circumstanţele personale ale inculpaţilor, s-a considerat că reeducarea acuzaţilor este posibilă prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, o pedeapsă privativă de libertate, chiar şi în modalitatea de executare a suspendării condiţionate sau sub supraveghere, părând exagerată şi în dezacord cu scopul legii penale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de furt calificat, descrisă în actul de sesizare în sarcina celor doi inculpaţi, aspectele pe care le-a reţinut instanţa de prim grad şi soluţia asupra căreia s-a oprit, constând în achitarea celor doi inculpaţi, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii analizate, lipsind latura obiectivă, în opinia instanţei de apel  sunt corecte, în condiţiile în care fânul cosit nu a fost ridicat de pe cele două parcele, acesta rămânând acolo şi degradându-se din cauza condiţiilor meteorologice.

Referitor la dispoziţiile privitoare la latura civilă a cauzei, tribunalul a observat că instanţa de prim grad i-a obligat pe cei doi inculpaţi să plătească părţii civile Ş.P.D., sumele de bani care reprezintă contravaloarea fânului cosit, iar această dispoziţie este în acord cu probatoriul administrat în acest sens, în condiţiile în care doar această persoană a solicitat, în mod expres şi în cuantum determinat repararea prejudiciului cauzat.

În lumina celor analizate şi constatate, tribunalul a procedat în modul arătat în dispozitivul deciziei penale descris mai sus atât pe latură civilă cât şi pe latură penală.

Împotriva acestei hotărâri în termenul legal prev. de art.3853 alin.1 Cod procedură penală au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi inculpata German Ioana şi B.Şt.

În motivarea recursului, parchetul solicită casarea deciziei atacate şi a sentinţei judecătoriei, iar în rejudecare condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile deduse judecăţii, întrucât inculpaţii în cursul anului 2003 au ocupat o suprafaţă de teren aparţinând părţii vătămate şi cu această ocazie au cosit şi şi-au însuşit pe nedrept fânul rezultat.

Inculpaţii nu şi-au motivat recursul, astfel că instanţa va avea în vedere doar cazurile de casare care pot fi luate în considerare de către instanţă din oficiu.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

În privinţa recursului parchetului, referitor la infracţiunea de furt calificat, reţinută în sarcina celor doi inculpaţi, din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că lipseşte latura obiectivă a infracţiunii de furt calificat, respectiv luarea unui bun din posesia altuia, întrucât după ce fânul a fost cosit, acesta nu a fost sustras, ci a fost lăsat pe teren, care în timp s-a degradat, astfel că în cauză nu a existat o deposedare, în sensul prevăzut de lege, şi prin urmare, soluţia de achitare pentru această infracţiune dispusă de instanţa de fond şi menţinută în apel este legală şi temeinică.

În privinţa infracţiunii de tulburare de posesie,  Curtea apreciază că soluţia la care s-a oprit instanţa de apel este de asemenea legală şi temeinică, fapta inculpaţilor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întrucât atât inculpatul cât şi părţile vătămate au avut reprezentarea că terenul în litigiu le aparţine, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.181 Cod penal, iar sancţiunea administrativă aplicată celor doi inculpaţi corespunde faptei comise.

În privinţa recursurilor declarate de inculpaţi, Curtea constată că acesta nu au fost motivate în termenul legal aşa cum prevăd dispoziţiile art.38510 alin.2 Cod procedură penală, astfel că instanţa va analiza cauza doar prin prisma dispoziţiilor art.3859 alin.3 Cod procedură penală.

Astfel, având în vedere că nici unul din cazurile prevăzute de art.3859 alin.1 pct. 1-7, 10, 13, 14, 19 şi 20 Cod procedură penală, care pot fi luate în considerare de instanţă din oficiu, nu sunt incidente în cauză, pentru că s-au respectat toate dispoziţiile legale privind competenţa, compunerea şi sesizarea instanţei, publicitatea şedinţei, participarea procurorului, dreptul la apărare, faptele sunt prevăzute de legea penală, individualizarea pedepselor s-a făcut cu respectarea disp.art.72 Cod penal, Curtea apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare