Servitute de trecere. Loc înfundat. Constituirea servituţii prin destinaţia proprietarului

Servitute de trecere. Loc înfundat. Constituirea servituţii prin  destinaţia proprietarului.

Codul civil, art. 616

Conform prevederilor art. 616 Cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru a-şi putea folosit propriul fond.

În contextul în care imobilul proprietatea pârâţilor, nu are ieşire la calea publică şi având în vedere că, această situaţie este străină de  conduita pârâţilor, sunt îndeplinite condiţiile pentru ca imobilul respectiv să fie considerat loc înfundat în sensul art. 616 din Codul civil.

În privinţa servituţii de trecere solicitată de pârâţi prezintă relevanţă în primul rând faptul că o astfel de servitute a fost constituită anterior prin destinaţia proprietarului iniţial al  imobilului, fiind înscrisă şi în cartea funciară.

Împrejurarea că, odată cu stabilirea modalităţii de ieşire din indiviziune, nu s-a  menţionat şi nu s-a înscris în cartea funciară şi servitutea de trecere care greva imobilul reclamanţilor, nu înseamnă că dreptul  de servitute a fost stins, având în  vedere că dreptul de servitute este un drept perpetuu, menţinându-se atâta timp cât există cele două imobile şi situaţia care  a determinat constituirea servituţii.

Prin sentinţa civilă nr. 776 din 19 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Sighişoara, invocată de către această parte.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii  introductive, invocată de către reclamanţii reconvenţionali prin avocat .

S-a respins acţiunea civilă a reclamanţilor M.A. şi  M.D.A., în contradictoriu cu pârâţii B.C.I. şi B.C.L., ultima decedată pe parcursul procesului  şi reprezentată  în cauză de către  succesor B.C.I., pentru obligaţie de a face.

S-a admis în parte cererea reconvenţională  introdusă iniţial de către reclamanţii reconvenţionali B.C.I. şi B.C.L. şi continuată de către B.C.I. în nume propriu şi în calitate de succesor al defunctei B.C.L., decedată la 6 ianuarie 2010, în contradictoriu cu pârâţii reconvenţionali  M.A. şi  M.D.A., şi-n consecinţă s-a instituit în favoarea imobilului  înscris în CF 10433 Sighişoara , nr. top 424/2 – teren curţi , construcţii cu 145 mp edificat cu C1 locuinţă cu 116 mp şi  garaj cu 16 mp şi cu nr. top 424/1/2/1/2 , 424/1/2/2/2 teren curţi construcţii intravilan cu 21 mp, cu nr. cad 400/1/2,  un drept de servitute de trecere  asupra imobilului  înscris în CF 10432 Sighişoara, nr. top 242/1/2/1/1, 424/1/2/2/1 teren curţi construcţii intravilan cu  389 mp edificat cu C1  alimentară + magazie cu sc 90 mp şi C 2  locuinţă cu sc 90 mp , cu nr. cad 400/1/1 şi cu nr. top 424/1/1 teren construcţii cu 21 mp  cu nr. cad 400/3 edificat cu construcţie bucătărie  de vară  cu sc = 21 mp , servitutea  de trecere fiind delimitată între punctele 25-23-21-11-12-16-25, cu  suprafaţa de 24 mp, conform  raportului de expertiză  topometrică  întocmit de către expertul  tehnic judiciar M.M., aflat la filele 275 – 279 din dosar şi  care face parte integrantă din prezenta.

Reclamanţii au fost obligaţi la 618 lei cheltuieli  de judecată parţiale către reclamantul  reconvenţional B.C.I.

S-a respins în rest cererea  reconvenţională  formulată  şi în contradictoriu cu pârâţii  Municipiul Sighişoara şi Consiliul local al municipiului Sighişoara.

Prin decizia nr. 59 din 14 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Mureş, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii Moldovan Aurel şi M.D.A., împotriva Sentinţei civile nr. 776 din 19 mai 2010, obligându-i pe aceştia la plata cheltuielilor de judecată în apel în favoarea intimatului B.C.I., în sumă de 1.000 lei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.A. şi M.D.A. şi au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea acţiunii introductive formulate de reclamanţi şi respingerea acţiunii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că în fazele procesuale anterioare instanţele au făcut o aplicare greşită a legii, ambele reţinând faptul că imobilul proprietatea intimaţilor, nu ar avea ieşire la calea publică. În opinia reclamanţilor recurenţi, acest aspect este greşit, din moment ce imobilul în discuţie are o deschidere de cel puţin 20 m de  la calea publică, respectiv la str. Ilarie Chendi.

În interpretarea corectă a art. 616 Cod civil, imobilul proprietatea intimaţilor, nu este un imobil înfundat, deoarece cu o cheltuială modică de aproape 500 de lei, se poate realiza o deschidere la calea publică, făcându-se o uşă din unul dintre geamurile imobilului, respectiv la cel de la bucătărie, acest lucru fiind posibil din punct de vedere tehnic.

S-a invocat, de asemenea faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că această modalitate de ieşire nu se poate pune în practică şi sub acest aspect s-a arătat că majoritatea imobilelor de pe str. Ilarie Chendi au un asemenea sistem de ieşire la calea publică, ceea ce confirmă faptul că aspectele reţinute de instanţă sunt greşite.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat că imobilul proprietatea intimaţilor nu este un loc înfundat, în sensul art. 616 Cod civil şi pe cale de consecinţă, nu are nevoie de servitute de trecere.

Reclamanţii au mai învederat faptul că intimaţii au avut o servitute de trecere pentru folosinţa corpului 3 indicat în raportul de expertiză, respectiv bucătăria de vară, însă intimaţii au renunţat la această servitute cu ocazia cumpărării bucătăriei  respective de către reclamanţi şi mai mult, reclamanţii le-au vândut intimaţilor o porţiune de teren tocmai pentru a nu mai fi nicio problemă. Intimaţii au renunţat de bună voie la servitutea de trecere şi cu toate că nu există un act scris, înţelegerea dintre părţi a fost în sensul că în situaţia în care reclamanţii cumpără bucătăria de vară, pârâţii îşi vor face altă ieşire.

S-a mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut în speţă că reclamanţii nu au făcut dovada renunţării intimaţilor la servitutea de trecere, în condiţiile în care la dosar s-a depus un înscris numit „act de dezmembrare” conform căruia pârâtul  B.C.I., beneficiar al dreptului de servitute de trecere, a declarat că renunţă la acest drept şi în acest sens cere şi radierea lui din cartea funciară.

În drept, s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pârâtul B.C.I. a formulat întâmpinare, în nume propriu şi în calitate de moştenitor al soţiei B.C.L.  şi a solicitat respingerea recursului şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că acţiunea introductivă în mod temeinic a fost respinsă de instanţă, în condiţiile în care cele două imobile limitrofe au aparţinut iniţial unui singur proprietar, având o singură ieşire la calea publică, cea actuală, iar prin dezmembrare au rezultat două imobile învecinate care au o singură cale de acces, respectiv cea iniţială.

În aceste condiţii, intenţia reclamanţilor de a înfunda accesul pârâtului la propriul imobil este abuzivă, întrucât potrivit legii un loc înfundat rezultat ca urmare a unei dezmembrări, naşte o servitute, autorizată chiar de lege (art. 616 Cod civil ).

Părţile în litigiu nu au altă ieşire la calea publică, decât cea existentă în condiţiile reglementate de art. 627 Cod civil, dreptul de trecere al pârâtului fiind manifestat printr-un semn vizibil, respectiv o poartă de acces pentru ambele părţi.

Dreptul de trecere al pârâtului la propria locuinţă în contextul menţionat are un caracter perpetuu şi există cât timp durează cele două imobile limitrofe şi mai ales situaţia din care s-a născut.

Caracterul perpetuu al servituţii de trecere este de natura şi nu de esenţa dreptului de trecere, ceea ce înseamnă că nu poate fi îngrădit ori răscumpărat, decât prin clauze exprese autorizate prin lege.

Susţinerile reclamanţilor că nu ar fi vorba de un loc înfundat, sunt fără temei, câtă vreme nu există un alt acces real al pârâtului spre propria locuinţă, iar practicarea unei ieşiri la stradă direct prin trotuarul public, ar fi o soluţie absurdă care ar afecta utila şi normala folosinţă a propriului spaţiu locativ.

Prin întâmpinarea formulată de  Municipiul Sighişoara şi  Consiliul local al municipiului Sighişoara s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Sighişoara, excepţie care a fost admisă  de instanţa de fond, iar pe fondul cauzei s-a precizat că  pârâta lasă la aprecierea instanţei soluţionarea  recursului dedus judecăţii.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă înregistrată la Judecătoria Sighişoara, reclamanţii M.A. şi M.D.A. au solicitat, în  contradictoriu cu pârâţii B.C.I. şi B.C.L. obligarea acestora să îşi deschidă ieşire la calea publică prin imobilul proprietatea lor din Sighişoara, str.  Ilarie Chendi, jud. Mureş, instituirea interdicţiei de a mai trece pe imobilul  proprietatea  reclamanţilor situat în Sighişoara, str. Ilarie Chendi, jud. Mureş şi obligarea pârâţilor să repare stricăciunile produse în curtea imobilului proprietatea reclamanţilor.

Prin acţiunea reconvenţională, pârâţii B.C.I. şi B.C.L. au  solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii M.A. şi M.D.A. să se dispună stabilirea în favoarea  pârâţilor a unei servituţi de trecere pe terenul reclamanţilor în favoarea  imobilului proprietatea pârâţilor.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi totodată, s-a  admis în parte acţiunea reconvenţională formulată iniţial de cei doi pârâţi şi continuată de către pârâtul  B.C.I. în nume propriu şi în calitate de succesor al defunctei B.C.L. Pe cale de consecinţă, s-a instituit în favoarea imobilului proprietatea pârâţilor, înscris  în CF nr. 10433 Sighişoara un drept de servitute de trecere asupra imobilului înscris în CF nr. 10432 Sighişoara, servitutea fiind delimitată între punctele  25-23-21-11-12-16-25, cu suprafaţa de 24 mp, conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul M.M.

Prima instanţă a reţinut că, imobilele proprietatea reclamanţilor şi pârâţilor au o singură cale de acces şi faţă de  modul în care se prezintă situaţia acestor imobile, imobilul proprietatea pârâţilor constituie loc înfundat în înţelesul art. 616 Cod civil. S-a mai reţinut că practicarea unei alte  deschideri la calea publică de către pârâţi ar presupune demolarea unei părţi importante din casa de locuit, iar susţinerile reclamanţilor referitoare la efectuarea de stricăciuni la imobilul lor de către pârâţi nu au fost dovedite.

În considerentele sentinţei menţionate s-a reţinut de asemenea, că parcela de teren pe  care expertul a delimitat-o pentru instituirea servituţii de trecere este singura posibilitate de acces şi la imobilul proprietatea reclamanţilor, aceştia folosind-o în acelaşi scop. Pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi intervenit vreo convenţie cu pârâţii în sensul ca aceştia din urmă să renunţe la servitutea de trecere.

Instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, reţinând că cele două imobile proprietatea reclamanţilor şi a pârâţilor au format iniţial un singur corp funciar, între părţile comune  indivize fiind şi intrarea pe poartă şi în aceste condiţii tribunalul a apreciat  că servitutea reclamată de pârâţi a fost stabilită prin destinaţia proprietarului. De asemenea,  din nicio altă  probă de la dosar nu rezultă că pârâţii  B. ar fi  renunţat la servitutea de  trecere pe care au utilizat-o încă din momentul cumpărării imobilului, fapt recunoscut de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la calea efectivă de acces a pârâţilor către imobilul proprietatea lor, tribunalul a apreciat că în mod corect aceasta a fost stabilită de instanţa de  fond, având în vedere concluziile raportului de  expertiză efectuat de expertul M.M. şi totodată, s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada stricăciunilor pe care susţin că pârâţii le-au adus imobilului proprietatea lor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, curtea reţine că din actele dosarului rezultă că reclamanţii M.A. şi  M.D.A. sunt proprietari tabulari ai imobilului situat în Sighişoara, str. Ilarie Chendi, jud. Mureş, înscris în CF nr. 10432 Sighişoara, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de  410 mp, identificat sub nr. top 424/1/2/1/1, 424/1/2/2/1 (nr. cadastral 400/1/1) – teren în suprafaţă de 389 mp, pe care sunt edificate construcţiile  constând în alimentara, magazie şi locuinţă şi sub nr. top 424/1/1, (nr. cadastral 400/3) – teren în suprafaţă de  21 mp, pe care este edificată o bucătărie de vară.

Imobilul situat în Sighişoara, str. Ilarie Chendi, jud. Mureş este  înscris în CF nr. 10433 Sighişoara şi  conform înscrierilor din această carte funciară, imobilul este compus din teren cu construcţii în suprafaţă de  145 mp, având nr. top 424/2, (nr. cadastral 400/2), construcţiile fiind proprietatea pârâţilor B.C.I. şi B.C.L., iar terenul proprietatea Statului Român. De asemenea, pârâţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de  21 mp, cu nr. top 424/1/2/1/2, 424/1/2/2/2, (nr. cadastral 400/1/2), înscris  în aceeaşi carte funciară.

Anterior, imobilele din Sighişoara, str. Ilarie Chendi au fost înscrise în  alte cărţi funciare. Astfel,  imobilul aparţinând reclamanţilor era identificat în CF nr. 9714/b Sighişoara, nr. top  424/1/2/1 – magazie şi alimentara şi în CF nr. 4826 Sighişoara, nr. top  424/1/2/2 – casă de locuit. Imobilul proprietatea pârâţilor era identificat în CF nr. 7484 Sighişoara, nr. top 424/2 – casă de locuit şi în CF nr. 9432 Sighişoara, nr. top 424/1/1 – bucătărie de vară.

Conform actului de partaj autentificat sub nr. 2090/27 mai 2003 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi Pop – M.U. din Sighişoara, încheiat între M.A. şi M.D.A., B.C.I. şi  B.C.L. şi Statul Român prin Consiliul local Sighişoara, s-a convenit rectificarea suprafeţei  de teren aferentă corpului de proprietate cu numerele topografice menţionate mai sus, de  la 611 mp la 576 mp. De asemenea,  s-a convenit ieşirea din indiviziune cu privire la  imobilele sus-menţionate şi astfel s-a stabilit că imobilul cu nr. top 424/1/2/1 şi cu nr. top  424/1/2/2, compus din  construcţii şi teren în suprafaţă de  410 mp, revine reclamanţilor M.A. şi M.D.A., iar imobilul cu nr. top 424/2, compus din  construcţii revine pârâţilor B.C.I. şi B.C.L., terenul  aferent  în suprafaţă de 145 mp fiind proprietatea  Statului Român. De asemenea,  imobilul cu nr. top 424/1/1 compus din bucătărie de vară şi teren în suprafaţă de 21 mp a revenit pârâţilor.

Prin acelaşi act s-a instituit servitute de trecere asupra corpului de proprietate cu nr. top  424/1/2/1, 424/1/2/2 în favoarea corpului de proprietate cu nr. top 424/1/1.

Ulterior încheierii actului sus-menţionat, imobilul proprietatea reclamanţilor a fost înscris în CF nr. 10432 Sighişoara, iar imobilul proprietatea pârâţilor în  CF nr.  10433 Sighişoara.

Conform actului de dezmembrare încheiat la  12 decembrie 2003 s-a convenit dezmembrarea corpului de proprietate cu nr. top 424/1/2/1, 424/1/2/2 în două corpuri de proprietate, unul cu nr. top nou 424/1/2/1/1, 424/1/2/2/1 cu suprafaţa de  389 mp şi unul cu nr. top nou 424/1/2/1/2, 424/1/2/2/2 cu suprafaţa de 21 mp.

Prin actul de dezmembrare, pârâtul B.C.I., în calitate de  beneficiar al dreptului de servitute de trecere asupra  terenului cu nr. top 424/1/2/1, 424/1/2/2, servitutea fiind instituită în favoarea imobilului cu nr. top 424/1/1, a declarat că renunţă la  dreptul de servitute de trecere asupra imobilului proprietatea reclamanţilor.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat tot la  12 decembrie 2003  între reclamanţi şi pârâţi, reclamanţii le-au vândut pârâţilor terenul în suprafaţă de 21 mp, cu nr. top 424/1/2/1/2, 424/1/2/2/2. Totodată, prin  contractul de vânzare-cumpărare încheiat la aceeaşi dată între pârât şi reclamanţi, pârâtul le-a vândut reclamanţilor imobilul cu nr. top 424/1/1, compus din teren în suprafaţă  de 21 mp şi construcţii (bucătărie de vară).

Toate aceste acte au fost autentificate  sub nr. 39-40 şi 41 din  data de 12 decembrie 2003 la Biroul Notarului Public U.M. din Sighişoara.

În speţă, reclamanţii au solicitat  să se instituie interdicţia pârâţilor de a  mai trece peste imobilul proprietatea lor, înscris în CF nr. 10432 Sighişoara, nr. top 424/1/2/1/1, 424/1/2/2/1, 424/1/1, invocând faptul că, pentru a avea acces  în locuinţa lor, pârâţii trec peste acest teren, fără a avea un drept de servitute de trecere şi pe de altă parte, există posibilitatea ca aceştia să-şi deschidă accesul la calea publică prin imobilul proprietatea lor. La rândul lor, pârâţii au solicitat să se dispună instituirea unei servituţi de trecere spre imobilul proprietatea lor, ţinând cont de faptul că această servitute izvorăşte din chiar destinaţia fostului proprietar şi dezmembrarea în două loturi a fondului anterior.

În legătură cu imobilele în litigiu, trebuie precizat că, din actele dosarului rezultă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, că iniţial aceste imobile au format un singur corp funciar, fiind înscrise în  CF nr. 4826 Sighişoara şi cu ocazia dezmembrării s-a stabilit de către fostul proprietar că rămâne în indiviziune printre altele şi intrarea pe poartă, această menţiune fiind făcută în CF nr. 7848 Sighişoara în care a fost înscris imobilul cu nr. top 424/2, care constituie în prezent proprietatea pârâţilor.

Cu ocazia încheierii actului de partaj, autentificat la 27 mai 2003 s-a instituit  servitute de trecere asupra imobilului cu nr. top 424/1/2/1, 424/1/2/2 doar în favoarea imobilului cu nr. top 424/1/1, însă nu şi în favoarea  imobilului cu nr. top 424/2, deşi în  privinţa acestui imobil se stabilise anterior de către fostul proprietar şi se notase în cartea funciară că părţile comune sunt terenul clădit şi neclădit, intrarea pe poartă şi toate branşamentele de apă, canal, gaz şi lumină electrică.

Din raportul de expertiză întocmit de expertul M.M. şi care a  fost luat în considerare de prima instanţă la soluţionarea cauzei, rezultă că în prezent atât imobilul  reclamanţilor, cât şi imobilul pârâţilor au aceeaşi cale de acces la strada Ilarie Chendi, respectiv pe terenul care îi are ca proprietari pe reclamanţi.

Având în vedere că servitutea de trecere solicitată de pârâţi a fost stabilită iniţial prin  destinaţia proprietarului şi pe de altă parte, în contextul în care pentru construcţiile proprietatea pârâţilor nu există altă cale de acces decât cea indicată de expert prin expertiza efectuată, în mod justificat s-a reţinut în cauză că solicitarea de stabilire a unei servituţi de trecere  pe terenul proprietatea reclamanţilor este fondată.

Conform prevederilor art. 616 Cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru a-şi putea folosit propriul fond.

În contextul în care imobilul proprietatea pârâţilor, nu are ieşire la calea publică şi având în vedere că, această situaţie este străină de  conduita pârâţilor, sunt îndeplinite condiţiile pentru ca imobilul respectiv să fie considerat loc înfundat în sensul art. 616 din Codul civil.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că,  imobilul proprietatea pârâţilor nu constituie loc înfundat deoarece pârâţii cu o cheltuială modică şi-ar putea  realiza o deschidere la calea publică, făcând o uşă de acces din unul dintre geamurile imobilului, se apreciază a fi nefondate. Astfel, efectuarea unei deschideri prin realizarea unei uşi de acces în condiţiile arătate de reclamanţi ar permite accesul în imobilul pârâţilor de pe trotuar direct în imobil, însă în această variantă este exclus accesul cu autoturismul. Realizarea unei deschideri mai mari ar presupune, astfel cum a arătat expertul, demolarea unei părţi din casă, ceea ce implică cheltuieli ridicate.

În privinţa servituţii de trecere stabilită în favoarea imobilului pârâţilor, în speţă prezintă relevanţă în primul rând faptul că o astfel de servitute solicitată de pârâţi a fost constituită anterior prin destinaţia proprietarului iniţial al  imobilului, fiind înscrisă şi în cartea funciară. De altfel, şi  în actul de partaj autentificat la 27 mai 2003, când s-a descris situaţia imobilelor în litigiu s-a  menţionat că în cartea funciară, în privinţa imobilului cu nr. top 424/2, intrarea pe poartă este comună pentru acest imobil şi pentru  imobilul proprietatea reclamanţilor.

Împrejurarea că, odată cu stabilirea modalităţii de ieşire din indiviziune nu s-a  menţionat şi nu s-a înscris în cartea funciară şi servitutea de trecere care greva imobilul reclamanţilor, nu înseamnă că dreptul  de servitute a fost stins, având în  vedere că dreptul de servitute este un drept perpetuu, menţinându-se atâta timp cât există cele două imobile şi situaţia care  a determinat constituirea servituţii şi sub acest aspect trebuie precizat că nu s-a făcut dovada că situaţia imobilelor s-ar fi schimbat.

În ceea ce priveşte renunţarea pârâţilor la servitute, trebuie avut în vedere  faptul că, în cartea funciară, după partajul din luna mai 2003, s-a înscris doar servitutea de trecere asupra imobilului cu nr. top 424/1/2/1, 424/1/2/2 în favoarea  imobilului cu nr. top 424/1/1 (bucătărie de vară şi teren aferent de 21 mp) şi la acest drept de servitute s-a renunţat cu ocazia încheierii tranzacţiilor din decembrie 2003.

În speţă nu s-a făcut dovada că pârâţii ar fi renunţat şi la servitutea în favoarea imobilului cu nr.  top 424/2 şi în condiţiile în care imobilul respectiv constituie loc înfundat în sensul art. 616 Cod civil, iar porţiunea de teren pe care s-a stabilit de către prima instanţă servitute de trecere constituie singura cale de acces la imobilul pârâţilor, astfel cum  s-a reţinut şi prin raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea apreciază că  în mod justificat, cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie, instanţa de apel a reţinut că pârâţii sunt îndreptăţiţi să li se recunoască dreptul de  servitute.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, curtea reţine că recursul dedus este nefondat, în speţă nefiind incident motivul de recurs prevăzut de  art. 304 pct.9 Cod procedură civilă şi ca atare, în  temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul va fi respins.

Domenii speta

Spete similare