Litigii de muncă - anulare act. Desfacerea contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Litigii de muncă - anulare act. Desfacerea contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1  din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 451 din data de 9.03.2010, pronunţată de Tribunalul Mureş a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.C.M. în contradictoriu cu pârâta S.C. P.R. SRL, şi în consecinţă: a fost anulată Decizia nr. 216 din 15,.05.2009, emisă de pârâtă; s-a stabilit în sarcina pârâtei  obligaţia de plată a sumei de 7.000 lei în favoarea reclamantului cu titlu de drepturi salariale, s-a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de plată a unei despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit reclamantul, ca urmare a concedierii, începând cu 12.05.2009 şi până la 9.03.2010. Cheltuielile de judecată în cuantum de 1000 lei au fost pune în sarcina pârâtei.

În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, instanţa de fond a respins-o ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Mureş a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajatul pârâtei până în data de 14.05.2009, când s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1  Codul muncii.

Desfiinţarea locului de muncă nu a avut o cauză reală, nefăcându-se dovada dificultăţilor economice ce a impus reorganizarea societăţii comerciale şi diminuarea cheltuielilor de personal.

Din contul de profit din 30.06.2009, depus de pârâtă la dosar, reiese că societatea comercială nu a înregistrat pierderi, iar din situaţia angajărilor comunicată de ITM Dolj, reiese că ulterior datei de 1.04.2010, pârâta a angajat un număr de 49 de persoane.

Pârâta nu a respectat obligaţiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, care, prin raportare la dispoziţiile art. 64 şi 65 Codul muncii, prevăd obligaţia angajatorului să ofere angajatului, căruia i s-a desfiinţat locul de muncă, posibilitatea de a opta pentru un loc de muncă vacant.

Raportat la aceste vicii constate, în temeiul art. 74 Codul muncii, decizia atacată de pârâtă este lovită de nulitate absolută.

Pretenţiile reclamantului privind obligarea la plata unor drepturi salariale este întemeiată, pârâta nefăcând dovada achitării drepturilor salariale pretinse de reclamant. De asemenea, reclamantul este îndreptăţit să primească, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 alin. 1 Codul muncii, despăgubiri egale cu salariul de care acesta a fost lipsit în urma concedierii, începând cu data de 14.05.2009 şi până la data pronunţării hotărârii.

Nu sunt întemeiate pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte suma de 152.280 lei, deoarece acesta era îndreptăţit să primească doar salariile prevăzute în contractul de muncă. De altfel, reclamantul nu a arătat în ce constă suma pretinsă.

În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, aceasta nu a fost dovedită, procesul-verbal de predare primire a autoturismului încheiat la data de 4.05.2009, nu cuprinde vreo menţiune referitoare la existenţa unor defecţiuni.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, a declarat, în termen legal recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate şi în urma reexaminării cauzei sub toate aspectele, să se dispună respingerea acţiunii reclamantului şi admiterea acţiunii reconvenţionale.

În motivarea recursului, pârâta a arătat următoarele:

Instanţa de fond a constatat în mod eronat că desfiinţarea  locului de muncă ocupat de reclamant nu ar avea o cauză reală. Societatea comercială pârâtă a înregistrat o scădere a profitului datorită majorării cheltuielilor de personal şi neîndeplinirea ţintelor de vânzări a trei dintre angajaţii societăţii. Cei trei angajaţi au avut cele mai slabe vânzări, iar societatea  a urmărit rentabilizarea activităţii desfăşurate.

Instanţa de fond nu a avut în vedere probele administrate din care rezultă faptul că restrângerea activităţii a fost efectivă şi reală. Organigramele depuse la dosar dovedesc faptul că numărul posturilor de agenţi s-a redus efectiv, iar ulterior posturile vizate au dispărut efectiv din organigrama societăţii fără a se efectua angajări pentru aceste posturi.

Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 74 Codul muncii, dispoziţii care nu se aplică în cazul în care concedierea nu ţine de persoana angajatului. Oricum, la data concedierii, nu existau posturi vacante în societate, doar ulterior au apărut alte posturi dar acelea erau de manipulant, mecanic, electrician, şi operator care nu corespundeau cu pregătirea profesională a reclamantului.

Instanţa a dispus în mod nelegal plata sumei de 700 lei deoarece, în realitate, pentru perioada indicată de reclamant acestuia i se cuvenea suma de 12.277 lei, din care s-a achitat suma de 8063,76 lei, operându-se reţinerea contravalorii daunelor cauzate autoturismului pe care l-a avut în folosinţă, în sumă de 4214 lei.

În privinţa acţiunii reconvenţionale, deficienţa constată reprezenta un viciu ascuns la cutia de viteză, provocat cu intenţie, aşa cum rezultă din relatările societăţii care a  efectuat reparaţiile autoturismului.

La declaraţia de recurs s-au anexat analiza activităţii agenţilor de vânzare, organigrama societăţii pârâte, situaţia locurilor vacante în societatea pârâtă cu data de 16.09.2009, Hotărârea AGA, încheierea Tribunalului Dolj nr.12384/2009, copia după diploma de inginer a reclamantului, statele de salarii, extrase din conturile reclamantului, extrase ale societăţii bancare ING.

Reclamantul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

În considerentele întâmpinării,  reclamantul a subliniat faptul că desfiinţarea locului de muncă pe care l-a ocupat nu a avut o cauză efectivă şi reală, susţinerile pârâtei cu privire la ineficienţa activităţii sale nu sunt reale, ci făcute cu rea intenţie.

De asemenea, reclamantul a arătat că desfiinţarea postului nu a fost reală, postul de manager de vânzări nu a dispărut, ci s-a schimbat în agent de vânzări, posturile fiind identice.

În privinţa aplicării dispoziţiilor art. 74 alin.1 lit. d Codul muncii, instanţa de fond în mod corect a apreciat că pârâta avea obligaţia să ofere un post de muncă vacant iar nerespectarea acestei proceduri atrage nulitatea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă.

Cuantumul drepturile salariale stabilite de instanţă este corect, pârâta având obligaţia să-i plătească trei salarii compensatorii în valoare totală de 12.690 lei, din care s-au plătit doar suma de 5277 lei, cu precizarea că suma de 413,76 lei a fost plătită după introducerea acţiunii în cursul lunii august 2009.

Acţiunea reconvenţională este total nefondată, la data predării autoturismului, în procesul verbal nu a fost menţionată existenţa vreunei defecţiuni.

La întâmpinare a fost anexat un extras privind realizările personalului  din departamentul vânzări. În cauză, a fost depus un proces verbal de primire întocmit de S.C. C.A. S.R.L. Oradea şi societatea pârâtă.

La solicitarea instanţei, Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj, a comunicat situaţia contractelor de muncă a societăţii pârâte.

Verificând decizia atacată, Curtea constată că recursul este fondat în parte, având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte, până la data de 15.05.2009, când în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, i s-a desfăcut contractul de muncă, avându-se în vedere că prin Decizia nr. 23/10.04.2009, s-a desfiinţat postul ocupat de reclamant.

Instanţa de fond a constatat că decizia este nelegală, pornind de la ideea că desfiinţarea postului reclamantului nu este reală.

Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a reţinut că starea economică a societăţii nu impunea desfiinţarea postului, societatea având chiar profit în acea perioadă şi mai mult, ulterior s-au făcut mai multe angajări.

Curtea remarcă faptul că tribunalul nu a avut în vedre toate probele administrate în cauză pentru a ajunge la această concluzie. Înainte ca societatea pârâtă să dispună desfacerea contractului individual de muncă, a hotărât desfiinţarea a trei posturi de agent de vânzări, care-şi aveau o rază de competenţă în diferite judeţe din ţară. Aşadar, decizia societăţii pârâte se bazează pe o desfiinţare efectivă a locului de muncă pe care l-a ocupat reclamantul.

În continuare trebuie analizat dacă cauza acestei desfiinţări este una reală şi serioasă. Curtea reţine faptul că scopul unei societăţi comerciale este acela de a obţine un profit din activitatea depusă, conducerea acesteia având dreptul să ia toate măsurile necesare în vederea acestui scop. Art. 65 din Codul muncii dă posibilitatea conducerii societăţii comerciale să-şi aleagă modul în care poate să-şi realizeze scopul pentru care a fost înfiinţat. Faptul că după desfiinţarea celor trei posturi de agenţi de vânzări, societatea a obţinut un profit, nu înseamnă neapărat că restructurarea personalului nu se impunea. Analiza privind activitatea de vânzare a societăţi a dovedit faptul că o parte din această activitate nu se desfăşura în mod profitabil şi reprezentanţii societăţii pârâte erau îndreptăţiţi să ia măsurile necesare pentru a îndrepta acest lucru. Aşa cum s-a dovedit, în organigrama societăţii pârâte, nu au apărut alte posturi de agent de vânzări, pentru a dovedi astfel că ar exista de fapt doar dorinţa de a înlătura reclamantul din societate, aşa cum s-a susţinut de către reclamant.

În concluzie, Curtea reţine că desfiinţarea postului este una efectivă, şi a avut o cauză reală din nevoia  societăţii pârâte de a-şi  realiza scopul pentru care a fost înfiinţată.

Pentru a hotărî anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, Tribunalul Mureş a constatat încălcarea de către societatea pârâtă a unor obligaţii stabilite de prevederile art. 64 din Codul muncii. Această concluzie, s-a bazat pe interpretarea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii.

Curtea constată că prevederile art. 64 sunt cuprinse în Secţiunea a 3-a din Codul muncii, care reglementează concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului. Mai mult, art. 64 alin.1 Codul muncii, la care a făcut trimitere Tribunalul Mureş, prevede că obligaţia de a oferi un loc de muncă vacant revine angajatorului doar  în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute de art. 61 lit. c şi d , precum şi în cazul în care contractul individual de muncă  a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f Codul muncii, ori, reclamantul nu se află în niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 64 din Codul muncii. prevederile cuprinse la art. 74 Codul muncii au un caracter general şi reglementează conţinutul deciziei de concediere, urmând ca de la caz la caz să cuprindă menţiunile prevăzute la lit. d din acest articol. De altfel, Codul muncii prevede în mod expres că lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, se va face în condiţiile  prevăzute de art. 64 Codul muncii, deci numai pentru situaţiile expres şi limitativ prevăzute în acest text de lege.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată că dezlegarea pricinii dată de Tribunalul Mureş în privinţa petitului principal de acţiune s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul a solicitat obligarea societăţii pârâte, la plata drepturilor salariale restante. Tribunalul Mureş, a reţinut că pârâta nu a dovedit că a făcut o plată din această sumă restantă, însă, în recurs, s-au depus acte doveditoare privind plata unei sume de 8063,73 lei.

Pentru a se justifica, societatea pârâtă a susţinut că restul sumei de 4214 lei, nu i se cuvin reclamantului, pentru că ar fi cauzat un prejudiciu autoturismului pe care l-a avut în folosinţă.

Curtea constată că potrivit art. 164 din Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu va fi operată decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă, exigibilă şi a fost constatată ca atare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Aşadar Curtea reţine că societatea pârâtă, pe de o parte, a achitat o sumă ce i se cuvenea reclamantului, dar pe de altă parte, a reţinut, cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 Codul muncii, sume de bani ce trebuiau plătite reclamantului cu titlu de drepturi salariale.

În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, chiar după depunerea înscrisurilor la instanţa de recurs, nu s-a dovedit faptul că prejudiciul material invocat de pârâta reclamantă reconvenţională ar fi fost cauzat de pârât. La data încheierii procesului verbal de predare primire a autoturismului dintre reclamant şi reprezentantul societăţii pârâte, nu s-a constatat existenţa vreunei defecţiuni imputabile reclamantului, constările ulterioare efectuate de societatea care s-a ocupat de reparaţia autoturismului nu sunt suficiente pentru a dovedi că prejudiciul este imputabil reclamantului. Societatea pârâtă avea posibilitate, în situaţia în care avea îndoieli asupra stării tehnice a autoturismului, să apeleze la cunoştinţele tehnice a unui specialist în domeniu.

Prin urmare, Curtea în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursul şi va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 4.214 RON reprezentând drepturi salariale şi a sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

Domenii speta

Spete similare