"Litigiu de muncă” – plată drepturi salariale

„Litigiu de muncă” – plată drepturi salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 1323/14 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 4634/30/2008, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâta S.C. F.R. S.R.L. şi, drept consecinţă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5.041 lei cu titlu de drepturi salariale actualizate, cuvenite pentru perioada 09.06.2005 – 31.03.2006, s-a respins restul pretenţiilor reclamantului, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.196 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut următoarele:

În perioada în litigiu (09.06.2005 – 09.06.2008) reclamantul a fost angajatul unităţii pârâte, având salariile de bază înscrise din carnetul de muncă.

Conform art. 155 din Codul muncii, salariul cuprinde atât salariul de bază, cât şi, pe lângă acesta, sporurile salariale.

Potrivit art. 157 alin. 1 din Codul muncii, salariile (deci inclusiv sporul salarial pentru vechime în muncă) se stabilesc prin negociere individuală sau colectivă.

Prin actele adiţionale la contractul individual de muncă încheiate între reclamant şi pârâtă (f. 82 – dosar Tribunal Timiş, f. 87 – dosar Tribunal Mureş) s-a prevăzut că salariul negociat include sporul de vechime. Aceste acte adiţionale stabilesc ca dată de aplicare 01.04.2006, respectiv 01.02.2008.

Pentru perioada anterioară datei de 01.04.2006 pârâta nu a putut face, în condiţiile art. 287 din Codul muncii, dovada existenţei vreunui act adiţional încheiat în formă scrisă (conform art. 16 alin. 1 raportat la art. 41 alin. 3 lit. e din Codul muncii) prin care reclamantul ar fi consimţit, în urma unei negocieri individuale cu pârâta la stabilirea procentului sporului de vechime şi la includerea procentului negociat în salariul de bază. Deci, stabilirea cuantumului sporului de vechime şi includerea acestuia în salariul de bază nu a fost stabilit prin negociere individuală.

Ca atare, având în vedere şi dispoziţiile imperative ale art. 11 din Codul muncii (potrivit cărora clauza salarială din contractul individual de muncă nu poate fi interpretată sub nivelul minim stabilit prin contractele colective de muncă), şi văzând că salarizarea reclamantului a fost stabilită prin negociere colectivă, instanţa a analizat care dintre contractele colective de muncă (încheiate la nivel de unitate sau de ramură) este aplicabil şi producător de efecte juridice în materie.

În acest sens, instanţa a reţinut că potrivit art. 3 raportat la art. 25 din Legea nr. 130/1996, negocierea colectivă la nivel de unitate trebuie să se finalizeze prin încheierea unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la organul de stat competent (direcţia judeţeană de muncă şi protecţie socială).

Într-adevăr, conform normelor imperative ale art. 25 alin. 1 şi alin. 3 din Legea nr. 130/1996, o condiţie esenţială de validitate a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate (condiţie în lipsa căreia contractul nu produce efecte juridice şi nu este opozabil nimănui) o reprezintă condiţia înregistrării acestui contract la direcţia judeţeană de muncă şi protecţie socială. Însă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2001 – 2003 semnat la data de 03.04.2001 (f. 36-41 – dosar Tribunal Timiş) şi invocat de pârâtă, nu a fost niciodată înregistrat, deci nu este producător de efecte juridice, fiind inaplicabil şi inopozabil reclamantului.

Nu au nici o relevanţă criticile aduse de pârâtă cu privire la nelegalitatea refuzului de înregistrare a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, deoarece aceste critici trebuiau valorificate cu respectarea art. 29 din Legea nr. 130/1996, printr-o acţiune în contencios administrativ conform Legii nr. 29/1990 (în vigoare la acea dată), acţiune pe care pârâta nu a promovat-o, achiesând astfel tacit la măsura refuzului înregistrării contractului colectiv. Ca atare, din moment ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu este producător de efecte juridice, rezultă faptul că sporul de vechime cuvenit reclamantului nu a fost inclus în salariul de bază al reclamantului prin negociere colectivă în sensul şi conform cerinţelor legii.

Pe de altă parte, s-a menţionat şi faptul că, potrivit art. 5 alin. 2, art. 6 şi art. 85 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate semnat la data de 03.04.2001 (dar neînregistrat), acest contract a fost semnat numai pentru 2 ani (deci numai pentru perioada 03.04.2001 – 03.04.2003), fără a fi prelungit printr-un protocol semnat de părţi, deci acest contract ar fi încetat oricum la data de 03.04.2003 (conform art. 245 lit. a din Codul muncii), şi astfel nu este incident cu privire la perioada în litigiu (09.06.2005 – 09.06.2008). În plus, de altfel chiar art. 65 din acest contract colectiv prevede expres că el va produce efecte numai după îndeplinirea condiţiei legale de înregistrare la D.G.M.P.S Timiş, fapt care nu a mai avut loc. Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2008-2009, valabil înregistrat la D.G.M.P.S Timiş sub nr. 364/13.08.2008 (f. 39-46 – dosar Tribunal Mureş), nu are incidenţă în cauză deoarece produce efecte doar în afara perioadei în litigiu. În concluzie, negocierea colectivă a salariului reclamantului a avut loc la nivel de ramură, conform art. 241 alin.1 lit. c din Codul muncii, negocieri colective finalizate prin încheierea contractelor colective de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electrică, mecanică fină, utilaje şi apărare (contracte înregistrate la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi publicate în Monitorul Oficial), contracte colective care la art. 51 stabilesc şi cuantifică sporul de vechime ca şi spor salarial minim obligatoriu), care se cuvine reclamantului din moment ce acest spor nu a fost inclus în salariul de bază prin negociere colectivă finalizată printr-un contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Ca atare, în baza acestor contracte colective de muncă şi a art. 155 şi art. 165 – 166 din Codul muncii, reclamantului i se cuvin diferenţele salariale reprezentând sporul de vechime, diferenţe cuantificate la suma de 5.041 lei prin raportul de expertiză contabilă administrat în cauză (f. 70-82 – dosar Tribunal Timiş).

O eventuală critică, în sensul că nu a mandatat organizaţia patronală din care face parte pentru a încheia contractele colective de muncă la nivel de ramură (publicate în Monitorul Oficial), nu poate fi primită. Conform art. 14 lit. a şi art. 15 din Legea nr. 130/1996, asociaţia patronală C. era reprezentativă la nivel de ramură, deci dispunea de mandat legal de reprezentare. Pe de altă parte, pârâta nu a formulat nicio acţiune în anulare, cu respectarea termenului de prescripţie, a clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de ramură privind aplicarea acestor contracte colective şi salariaţilor la nivelul societăţii pârâte, deci a achiesat tacit la aceste prevederi.

De asemenea, nu prezintă relevanţă procesul – verbal de control nr. 15959/12.12.2005 emis de ITM Timiş (f. 26-35 – dosar Tribunal Timiş), deoarece constatările acestui organ nu sunt obligatorii pentru instanţă, acest organ neavând calitate de expert legal sau judiciar. Oricum, decisiv este faptul că împrejurarea includerii sau neincluderii sporului de vechime în salariul de bază este un aspect aflat la suverana apreciere a instanţei de judecată, reprezentând o problemă de drept, rezultată ca urmare a conflictului normativ apărut între dispoziţiile şi aplicabilitatea contractelor colective de muncă semnate la nivele diferite (unitate, respectiv ramură), iar nu o problemă de fapt. De asemenea, nu au nicio relevanţă creşterile salariale acordate benevol de societatea pârâtă (fără negociere individuală sau colectivă validă şi legală), reprezentând un procent de doar 20% peste nivelul salariului minim pe economie. Aceasta, deoarece conform art. 51 din contractele colective de muncă la nivel de ramură unul dintre procentele obligatorii ale sporului de vechime poate fi de 25% din salariul de bază, însă salariul de bază nu poate fi mai mic decât salariul minim pe economie. Deci, acest procent de majorare benevolă a salariului de bază cu doar 20% peste nivelul salariului minim pe economie nu este apt să acopere toate tranşele de spor minimal obligatoriu de vechime stabilite prin contractele colective la nivel de ramură (art. 51), această împrejurare dovedind odată în plus şi incontestabil împrejurarea că sporurile de vechime nu au fost incluse în salariul de bază din cadrul societăţii pârâte.

În consecinţă, instanţa a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5.041 lei cu titlu de drepturi salariale actualizate, cuvenite pentru perioada 09.06.2005 – 31.03.2006, a respins restul pretenţiilor reclamantului, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.196 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (300 lei reprezentând onorariu avocaţial, iar 896 lei reprezentând onorariu expert).

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. F.R. S.R.L., care a solicitat admiterea recursului, în temeiul art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motive pârâta arată că la momentul negocierii şi încheierii contractului individual de muncă, voinţa părţilor a fost clar exprimată în  sensul absorbţiei sporului de vechime în salariu,şi neacordării acestuia în mod aparte, iar această soluţie reiese expres din textul contractului individual de muncă, text care face referire la salariul lunar şi nu la salariul de bază, or, potrivit art.155 din Codul muncii, salariul lunar cuprinde salariul de bază, sporurile, indemnizaţiile precum şi alte adaosuri. Dispoziţiile art. 155 din Codul muncii, fac o distincţie clară între conceptul de salariu de bază şi conceptul de spor, şi anume, conceptul de salariul de bază nu reprezintă altceva decât un element care alături de sporuri şi indemnizaţii conduce la conceptul de salariu lunar brut sau salariu negociat.

Din analiza contractului individual de muncă al reclamantului, se observă la pct. 4 că salariul lunar al acestuia este exprimat într-o anumită sumă, mai departe făcându-se referire la sporurile cu caracter întâmplător, cum este sporul pentru orele suplimentare sau sporul pentru munca prestată în zile de sărbători legale, de asemenea, rezultă că ceea ce părţile au negociat în cuprinsul contractului individual de muncă cuprinde tot pachetul salarial, adică şi indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri, în măsura în care acestea au caracter permanent.

Aceeaşi soluţie rezultă în mod identic şi din contractele colective de muncă, ( art. 37 alin.4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, respectiv art. 48 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ), în cuprinsul acestora salariul fiind definit ca acel element ce cuprinde în conţinutul său şi sporurile. Astfel, instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional care prevăd că „Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază”. Din chiar cuprinsul contractului individual de muncă al contestatorului intimat rezultă fără nici un dubiu că părţile au negociat şi au inclus în prevederile acestuia doar  următoarele sporuri: spor pentru ore suplimentare, spor de lucru pentru munca în zilele de sărbători legale, spor pentru munca de noapte, şi rezultă că toate celelalte eventuale sporuri sunt cuprinse în salariul negociat.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat şi dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, text conform căruia partenerii sociali din România, adică sindicatele şi angajatorii vor urmări absorbţia sporurilor în salariu, astfel încât ponderea majoritară în veniturile salariale să fie reprezentată de salariul de bază, de unde rezultă că numai în măsura în care sporurile nu sunt astfel absorbite în salariu ele se pot acorda în mod aparte şi suplimentar, aspect reţinut atât în cuprinsul art. 40 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, cât şi în cuprinsul art. 51 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii.

În ce priveşte cuantumul sporului de vechime pretins de reclamant, se arată că pretenţiile formulate sunt neîntemeiate. Astfel, dispoziţiile art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, prevăd că sporul de vechime ce poate fi acordat unui salariat este de minimum 5% pentru 3 ani vechime în muncă şi maximum 25% pentru o vechime de peste 20 de ani. Însă, în cuprinsul art. 40 alin. 3 lit. d nu se precizează expres că pentru o vechime de 13 ani, spre exemplu, trebuie să se acorde un procent de 15%, de unde rezultă că determinarea sporului de vechime urmează a fi făcută efectiv prin negociere între angajat şi angajator.

De asemenea, instanţa de fond, din eroare, a calculat greşit suma pretinsă de reclamant pentru perioada menţionată, respectiv 5041 lei, în loc de 926 lei (sumă actualizată cu rata inflaţiei), sumă calculată prin raportul de expertiza contabilă.

Prin întâmpinarea formulată de reclamant, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi tardiv introdus, menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Examinând hotărârea atacată, în raport de motivele invocate şi din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 304 indice 1 şi art.306 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel reţine următoarele:

Reclamantul A.G. a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante pe ultimii 3 ani anterior introducerii acţiunii, respectiv pe perioada 09.06.2005 – 09.06.2008, respectiv spor vechime şi actualizarea în funcţie de inflaţie.

Instanţa de fond, văzând dispoziţiile art. 155, 165 – 166 Codul muncii şi contractul colectiv de muncă negociat printr-un contract de muncă la nivel de unitate, a dispus că reclamantului i se cuvin diferenţele salariale reprezentând sporul de vechime, cuantificat în raportul de expertiză contabilă şi a obligat pârâta la 5041 lei, cu titlu de drepturi salariale actualizate pe perioada 09.06.2005 – 31.03.2006.

Dar verificând lucrările dosarului şi în special raportul de expertiză, filele 70 – 82, numai pe baza concluziilor unui expert, instanţa poate determina în ce măsură legislaţia în vigoare se aplică corect în litigiul în speţa de faţă.

Astfel, potrivit contractului colectiv de muncă la nivelul unităţii pe anii 2001-2003, în art. 27.2 se prevede expres că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat, de altfel recunoscut şi prin procesul-verbal de control al ITM Timiş nr. 15359/12.12.2005, care în cuprinsul Anexei 1, pag. 7 menţionează că în cadrul societăţii Selectron „sporul de vechime este inclus în salariul negociat”.

De asemenea, în art. 51 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, se precizează că prin „acordul părţilor patronat-sindicat, sporul de vechime poate fi inclus în salariul de bază negociat”.

Astfel, din eroare, instanţa de fond a reţinut greşit cuantumul sumei de 5041 lei, în loc de 926 lei, aşa cum bine se poate observa din Raportul de expertiză, anexa 2, ultima coloană, sumă actualizată cu rata inflaţiei ( filele 77 – 78 ).

Având în vedere starea de fapt rezumată anterior, precum şi textele legale indicate, instanţa constată că hotărârea recurată s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii respectiv art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, situaţie în care recursul formulat de pârâtă va fi admis, decizia pronunţată va fi modificată în parte, în sensul că instanţa va reduce cuantumul drepturilor salariale actualizate ale reclamantului de la 5026 lei, la 926 lei şi va menţine restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.

Domenii speta

Spete similare