Cauză cu element de extraneitate în materia răspunderii părinteşti. Stabilirea competenţei instanţelor române şi a legii aplicabile

În baza dispoziţiilor art. 8 din R 2201/2003 competenţa în materia răspunderii părinteşti aparţine instanţelor statului membru în care se află „reşedinţa obişnuită a copilului”. Noţiunea de „reşedinţă obişnuită” este o noţiune autonomă de drept al Uniunii Europene, ce nu este definită în Regulament. Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. aceasta este determinată de judecătorul naţional, de la caz la caz, potrivit circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de criteriile stabilite de C.J.U.E. (cauza C-523/2007).

În ceea ce priveşte soluţionarea conflictului de legi şi stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta se determină potrivit art. 15 alin. 1 din Convenţia de la Haga din 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007 (în vigoare de la 01.01.2011) şi este legea forului – legea română.

Decizia civilă nr. 46/R din 30.01.2013 a Curţii de Apel Galaţi 

Prin sentinţa civilă nr.3453/7.06.2012 a Judecătoriei Focşani jud. Vrancea s-a admis în parte acţiunea şi s-a încuviinţat ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul B.D.N., născut la data de 27.11.2005, după următorul program:

- în ultimul sfârşit de săptămână al fiecărei luni, reclamantul să poată vizita minorul în A. de vineri ora 16 până duminică ora 18,

- 2 săptămâni în luna august, la înţelegerea părţilor, reclamantul să poată lua minorul în vacanţă, în I.

S-au respins ca neîntemeiate restul capetelor de cerere ale reclamantului.

In motivare, s-a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 18.09.2004, iar prin sentinţa civilă nr. 5190/05.11.2008, pronunţată de Judecătoria Focşani în dosar nr. 7657/231/2008 s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, minorul B.D.N., născut la data de 27.11.2005 din relaţia de căsătorie a părţilor, i-a fost încredinţat mamei spre creştere şi educare, iar tatăl a fost obligat la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreţinere în cuantum de 300 lei lunar. Simpla împrejurare că aceste capete de cerere nu au fost soluţionate favorabil apelantului, nu îndreptăţeşte concluzia că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra lor.

Nici susţinerea că s-ar fi acordat altceva decât s-a solicitat, aşa cum ar reieşi din susţinerea apelantului că pârâta intimată nu ar fi formulat cerere reconvenţională nu se susţine, cât timp prima instanţă s-a pronunţat numai în limitele învestirii.

2. în ceea ce priveşte rezolvarea cererii privind exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, se constată că potrivit art.403 din Noul cod civil în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Potrivit art. 46 din Legea nr.71/2011 dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Codul civil.

Din interpretarea textelor legale de mai sus rezultă că pentru a se putea dispune modificarea unor măsuri luate înainte de intrarea în vigoarea a Noului cod civil cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii, trebuie să se facă dovada schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea acestor măsuri.

Nu poate fi considerată modificare a acestor împrejurări situaţia că minorul a fost deplasat în Anglia de către pârâta, cât timp sub incidenta vechiului cod al familiei o astfel de măsura putea fi luată da părintele căruia i s-a încredinţat minorul.

Nici alte împrejurări de natură a fi considerate a fi modificări ale celor avute în vedere la pronunţarea hotărârii de încredinţare nu au fost dovedite de către apelantul reclamant.

In ceea ce priveşte pensia de întreţinere, s-a apreciat corect de prima instanţă că reclamantul apelant poate obţine un venit de nivelul venitului minim pe economie în ţara în care este actualmente stabilit, respectiv, Italia, astfel că nu putea stabili această pensie de întreţinere la nivelul venitului minim pe economia naţională, cât timp apelantul nu a negat şederea sa în această ţară.

3. prima instanţă a stabilit în mod judicios şi programul de vizitare, având în vedere că cele solicitate de apelantul reclamant sunt soluţii imposibil de pus în practică în situaţia concretă a părţilor.

Masurile luate trebuie să fie exclusiv în interesul copilului, programul de vizitare stabilit de prima instanţă fiind de natură să coreleze acest interes cu cel al tatălui de a păstra legăturile personale cu acesta.

Prin decizia civilă nr. 46/R din 30.01.2013 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat recursul.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs este nefondat. Prezenta speţă cu elemente de extraneitate ridică următoarele probleme de drept internaţional privat, ce se impun a fi lămurite cu prioritate: verificarea competenţei instanţelor române în soluţionarea cererii vizând răspunderea părintească (autoritate părintească exclusivă sau comună, drept de vizită) şi a cererii de reducere pensie întreţinere şi  stabilirea legii aplicabile litigiului.

a) Pentru determinarea instanţei competente în materia răspunderii părinteşti e aplicabil articolul 8 din Regulamentul 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II bis). Conform acestor dispoziţii, instanţele judecătoreşti sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru, la momentul la care instanţa este sesizată.

Noţiunea de „reşedinţa obişnuită” nu e definită de regulament, ci e determinată de judecătorul naţional, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei, în funcţie de criteriile  stabilite de CJUE.

Astfel, în cauza c-523/2007, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „reşedinţă obişnuită corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într un mediu social şi familial”, iar criteriile în baza cărora judecătorul naţional o determină sunt:

durata,

regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat,

cetăţenia copilului,

locul şi condiţiile de şcolarizare,

cunoştinţele lingvistice,

raporturile familiale şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv;

Făcând aplicarea acestor criterii, în mod corect, instanţele au stabilit că reşedinţa obişnuită a minorului la momentul introducerii acţiunii, 2.02.2012, era în comuna V., satul V., judeţul V., raportat la care competenţa Judecătoriei Focşani a fost corect determinată.

Faptul că, ulterior promovării acţiunii,  minorul împreună cu mama s-au mutat în A. nu are relevanţă, atâta timp cât articolul 8 face referire strict la reşedinţa obişnuită a minorului, la momentul la care instanţa este sesizată.

Regulamentul permitea, prin derogare de la dispoziţiile articolului 8, trimiterea la o instanţă mai bine plasată pentru a soluţiona cauza, dar numai în situaţia în care erau îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de articolul 15 din Regulamentul Bruxelles II bis, ce impuneau acordul cel puţin al uneia dintre părţi şi existenţa unei legături speciale a copilului cu acel stat membru. În cauză, aceste condiţii nu erau îndeplinite.

În concluzie, raportat la dispoziţiile articolului 8 din Regulamentul 2201/2003, competenţa instanţelor române a fost corect stabilită, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind exercitarea comună a autorităţii părinteşti şi dreptul de vizită.

Reclamantul a formulat şi o cerere de reducere a pensiei de întreţinere, formulată de debitorul obligaţiei pe motiv că i s-a mai născut un copil,  care nu are caracter accesoriu, raportat la capetele de cerere privind răspunderea părintească. Competenţa instanţelor române în soluţionarea acestui capăt de cerere este corect stabilită în baza dispoziţiilor articolului 3 din Regulamentul 4/2009 privind obligaţiile de întreţinere, în favoarea instanţei române.

b) În ceea ce priveşte soluţionarea conflictului de legi şi stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta se determină  potrivit articolului 15 alineatul 1 din Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007 (în vigoare de la 01.01.2011) şi este legea forului - legea română.

În concluzie, instanţa română e competentă să soluţioneze cauza, iar legea aplicabilă litigiului este legea română.

Susţinerea recurentului că -  în condiţiile în care litigiul se soluţionează în România, iar legea aplicabilă este legea naţională - instanţa ar trebui să oblige pe mamă să aducă minorul în ţară, în vederea exercitării dreptului de vizită,  nu pot fi primite.

În virtutea drepturilor de încredinţare conferite prin sentinţa civilă 5190/2008 a Judecătoriei Focşani, mama poate decide asupra reşedinţei minorului, fără a fi nevoie de acordul tatălui.

Prin urmare, având un drept exclusiv privind încredinţarea, mama a deplasat minorul legal în A., în cursul procesului.

În aceste condiţii, dacă doreşte drept de vizită, tatăl este cel care trebuie să se deplaseze în A. pentru a vedea copilul sau pentru a-l lua în vacanţă în I., conform programului de vizită stabilit de instanţe, neexistând nici un temei legal pentru a obliga pe mamă să deplaseze minorul în România, în vederea exercitării dreptului de vizită.

Libera circulaţie în spaţiul european permite mamei relocarea minorului în A., în condiţiile în care sentinţa judecătorească definitivă nu-i conferea tatălui vreun drept de decizie asupra locului de reşedinţă al minorului.

2) Nici al doilea motiv privind modul de soluţionare a cererii de exercitare a autorităţii părinteşti nu poate fi primit.

E adevărat că potrivit dispoziţiilor articolelor 395 cod civil şi 503 cod civil, regula în materie este  că autoritatea părintească se exercită în comun de ambii părinţi, sub acest aspect fiind consacrat principiul egalităţii părinţilor. 

Dar, în mod excepţional, în condiţiile articolului 398 cod civil „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”, situaţie în care celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la adopţia acestuia. Aceste situaţii de excepţie, care derogă de la principiul egalităţii şi regula exercitării comune a autorităţii părinteşti nu poate fi reţinută de instanţă doar pe baza susţinerii unuia dintre părinţi şi nici măcar a acordului dintre părţi, ci trebuie verificată existenţa motivelor temeinice.

De asemenea, articolul 507 Cod civil enumeră anumite situaţii în care exercitarea autorităţii părinteşti se face de un singur părinte şi anume: celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie sau decăzut din drepturile părinteşti sau în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa.

Dincolo de aceste cazuri în care legea prevede expres exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, instanţa are posibilitatea, analizând individual fiecare speţă în parte, să aprecieze asupra existenţei unor motive întemeiate care ar justifica această soluţie, ţinând cont de interesul minorilor.

În cauză, Curtea apreciază că sunt întrunite condiţiile de excepţie prevăzute de articolului 398 cod civil. Considerentele ce justifică exercitarea autorităţii părinteşti exclusive de către mamă sunt: lipsa de interes a tatălui faţă de minor, pe care l-a vizitat o singură dată, într-un interval de 4 ani, împrejurarea că tatăl şi-a întemeiat o altă familie în Italia şi nu mai ţine legătura cu băiatul său, impedimentele de ordin geografic, precum şi dificultăţile de ordin practic pe care le-ar întâmpina mama  pentru  îndeplinirea în A. a tuturor formalităţilor legate  de integrarea copilului în colectivitate (înscriere la şcoală) efectuarea investigaţiilor medicale, deplasarea în spaţiul european, formalităţi ce ar fi condiţionate de acordul tatălui, ce locuieşte în Italia.

3) Prin analiza de la punctul 1 Curtea a răspuns şi motivului 3 de recurs.

4) Cuantumul pensiei de întreţinere a fost stabilit corect, luând în considerare existenţa celuilalt minor aflat în întreţinerea reclamantului. Potrivit dispoziţiilor articolului 529 NCC când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din  venitul net lunar pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Or, aşa cum a reţinut Judecătoria Focşani suma de 66.66 Euro, e mult sub nivelul de 1/6 din venitul minim pe economie din I., ţară în care locuieşte în prezent reclamantul.

5) Raportat la faptul că a fost admis un singur capăt de cerere din cele 3 formulate, instanţa a făcut o corectă compensare a cheltuielilor de judecată, suportate de părţi, cu respectarea dispoziţiilor articolului 274 cod procedură civilă.

6) Contrar celor susţinute de recurent, instanţele de fond au indicat dispoziţiile legale

 aplicabile în cauză.

Domenii speta

Spete similare