Acţiune în stabilirea liniei de hotar; cerere reconvenţională privind ridicarea gardului despărţitor. Calificarea căii de atac de către Tribunal. Soluţie în recurs.

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2012 pe rolul Judecătoriei Săveni sub nr.887/297/2012, modificată la data de 12.06.2012, reclamanţii UT şi UA au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii PC şi PE, grăniţuirea proprietăţilor lor, aflate în satul Vorniceni, Comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor exterioare, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor ocazionate de grăniţuire.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au devenit proprietarii parcelei  795 cu suprafaţa de 5900 mp, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 684/04.06.1998 la BNP MSD, iar această parcelă se învecinează cu p.c. nr. 793, deţinută de către pârâţi. În aceste condiţii, dat fiind faptul că părţile contestă limitele proprietăţilor, instanţa nu are a se pronunţa asupra întinderii dreptului de proprietate, ci doar asupra formei terenului în litigiu.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 560 din Codul civil, art. 112, 242 alin. (2) şi 274 din Codul de procedură civilă.

În dovedirea cererii, au depus în copie contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 684/04.06.1998 la BNP MSD, titlul de proprietate nr. 111479/11.12.2002, certificat de înstrăinare, proces verbal de constatare.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au arătat că sunt de acord cu admiterea în parte a acţiunii, în sensul grăniţuirii pe vechiul hotar, fără a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor de a-şi ridica plasa de sârmă şi a le permite accesul la proprietatea lor.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâţii au arătat că încă din anul 1960 accesul la locuinţa lor se făcea pe o fâşie de teren cu o lăţime de 4 metri, care era folosită pentru acces şi de către reclamanţi, precum şi de vânzătoarea CA.

În total, această fâşie are o suprafaţă de 1000 mp şi a făcut parte din terenul deţinut de numita CA, fiind vândută pârâţilor printr-un act sub semnătură privată, părţile fiind în imposibilitate de a încheia actul în formă autentică, deoarece reprezentanţii primăriei au susţinut că suprafaţa respectivă face parte din domeniul public, fiind drum sătesc. Însă, pârâţii au folosit această fâşie până la decesul numitei CA, când reclamanţii au îngrădit-o.

La judecata în fond s-a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză topo, având ca obiective stabilirea liniei de hotar între cele două proprietăţi, identificarea drumului sătesc nr. 796, precum şi indicarea locului în care reclamanţii au îngrădit calea de acces, raportul de expertiză fiind întocmit de expertul Dupir Florin.

Prin sentinţa civilă nr. 1189 din  16 octombrie 2012 Judecătoria  Săveni  a admis  în parte acţiunea şi a stabilit linia de hotar între proprietăţile părţilor pe aliniamentul delimitat de punctele 1, 2, 3, 4, 16, 5, indicat în Schiţa anexă nr.1 la Raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Florin Dupir, f.65 ds., schiţă ce face parte integrantă din hotărâre; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanţii  sunt proprietarii p.c. nr. 797, prin reconstituire conform titlului de proprietate nr. 111479/11.12.2002, parcelă evidenţiată cu culoarea maro pe schiţa anexată raportului de expertiză, şi ai pc. nr. 795, cu suprafaţa de 5900 mp, dobândită prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 684/04.06.1998 la BNP MSD, de la numita CA, evidenţiată în culoarea verde pe schiţa anexată raportului de expertiză, la care se adaugă suprafaţa neevidenţiată cromatic, delimitată de punctele 4, 5, 21, 22, 18.

P.C. nr. 795 a aparţinut numitei CA, conform titlului de proprietate nr. 71499/05.10.1996, eliberat soţului acesteia, C. Gheorghe.

Pârâţii deţin în fapt parcela nr. 793, evidenţiată în culoarea albastru pe schiţa anexată raportului de expertiză, pentru care nu au niciun titlu, iar parcela nr. 795 se învecinează cu parcela nr. 793  în partea de S-V a proprietăţii reclamanţilor, evidenţiată în culoarea roz pe schiţa anexată raportului de expertiză.

Accesul la imobilul pârâţilor - reclamanţi se făcea pe drumul sătesc nr. 736, evidenţiat cu culoarea portocaliu pe schiţa anexată raportului de expertiză, iar potrivit măsurătorilor efectuate, coroborate cu extrasul din inventarul domeniului public, drumul sătesc are o suprafaţă de 652 mp şi face parte din domeniul public al comunei.

Întrucât accesul la imobilul pârâţilor - reclamanţi din drumul sătesc era îngreunat din cauza poziţionării celor două imobile clădire, construite încă din anul 1960, potrivit susţinerilor acestora, au folosit în vederea unui acces mai facil la imobil o suprafaţă de 1000 mp, evidenţiată în culoarea roz pe schiţa anexată raportului de expertiză, deţinută în fapt de numitul C. Gheorghe şi soţia acestuia, CA.

Această suprafaţă este cuprinsă în p.c. 795, reconstituită ulterior numitului C. Gheorghe, conform titlului de proprietate nr. 71499/05.10.1996.

Pentru a conserva această situaţie de fapt şi pentru a continua să folosească suprafaţa de 1000 mp drept cale de acces, pârâţii  au încheiat în data de 04.10.1998 cu numita CA o convenţie sub semnătură privată prin care au cumpărat această suprafaţă, iar anterior numita CA înstrăinase prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 684/04.06.1998 la BNP MSD întreaga p.c. 795, cu suprafaţa de 5900 mp, din care făcea parte şi suprafaţa de 1000 mp, cu privire la care urma să încheie convenţia sub semnătură privată cu pârâţii, aşa cum rezultă din schiţa alăturată contractului de vânzare cumpărare. Deşi în contract se menţionează că se înstrăinează p.c. 795 cu suprafaţa de 5900 mp, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, în fapt, p.c. 795 are o suprafaţă de doar 1365 mp, diferenţa de 4535 fiind situată în extravilan, delimitat prin punctele 4, 5, 21, 22, 18.

În esenţă, s-a constatat că suprafaţa de 1000 mp folosită de pârâţi pentru accesul la imobil nu a constituit niciodată cale publică de acces, fiind teren privat, reconstituit numitului C. Gheorghe, conform titlului de proprietate nr. 71499/05.10.1996, şi înstrăinat ulterior reclamanţilor – pârâţi, iar în fapt pârâţii au folosit suprafaţa de 1000 mp drept cale de acces încă din anul 1960, fiindu-le permis mai întâi de către soţii C. Gheorghe şi A., şi ulterior de către reclamanţi, până în  anul 2002.

Contractul de vânzare cumpărare sub semnătura privată nu poate să le confere pârâţilor niciun drept asupra suprafeţei de 1000 mp folosită pentru accesul la imobil, având în vedere că numai prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare operează transferul dreptului de proprietate. În acelaşi sens, susţinerile privind imposibilitatea de a încheia contractul în forma autentică din cauza funcţionarilor primăriei nu a fost reţinută.

Asupra cererii reconvenţionale instanţa de fond a apreciat că este implicit neîntemeiată, având în vedere considerentele reţinute.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii susţinând, în esenţă, că probele au fost interpretare greşit, că nu s-au administrat toate probele necesare care au fost cerute şi nu s-au admis obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

În primul rând, reclamanţii nu sunt proprietari ai unei suprafeţe de 5900 mp în p.c. 795, întrucât  din extrasul de plan cadastral şi din măsurătorile expertului rezultă că în realitate p.c. 795 este situată în intravilan, situaţie în care se întinde numai pe 1365 m.p., iar în contractul de vânzare-cumpărare pentru această parcelă s-a menţionat că la data  respectivă vânzătoarea nu ar deţine titlu de proprietate, însă acesta era emis încă din 1996 pe numele soţului vânzătoarei. În plus, analizând  acest titlu, se poate constata că nu conţine teren în p.c. 795, ci în 799.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut eronat că C. Costache a primit prin reconstituire teren în p.c. 795.

De asemenea, nu s-a lămurit în ce parcele cadastrale este situat terenul din extravilan, respectiv diferenţa de la 5990 mp şi 1365 mp.

Pe de altă parte, perimetrul delimitat prin punctele  4-5-21-22-18-4 că ar fi diferenţa de 453 mp nu ar fi deţinut în totalitate numai de către reclamanţi, ci şi de către vecinul B. Ilie şi nu măsoară doar 4535 mp, ci mai mult.

În al doilea rând, respingerea obiecţiunilor la expertiză ar fi fost nejustificată şi nelegală, întrucât pârâţii recurenţi ar fi participat la măsurătorile efectuate de către expert, notând toate dimensiunile şi au constatat că în schiţa la expertiză nu au fost redate întocmai dimensiunile găsite. Astfel, lăţimea terenului din p.c. 795 ar fi de 20 metri în loc de 17,9 metri, iar suprafaţa drumului DS 796 colorată cu portocaliu ar trebui să fie, conform dimensiunilor arătate de expert, de 545,6 mp în loc de 652 mp.

Acest drum figurează în domeniul public şi, în realitate, depăşeşte limita punctelor 3-4, întinzându-se până la poarta de acces la curtea din spate a pârâţilor, care este situată la aproximativ 30 de metri faţă de punctul 4, pe lungimea terenului extravilan, poarta fiind făcută în urmă cu peste 50 de ani şi folosită până în momentul în care reclamanţii le-au blocat accesul prin plasa de sârmă.

Expertul nu a reprezentat pe schiţă şi poarta de acces în curtea din spatele casei pârâţilor şi nu a făcut precizări în legătură cu faptul că în prezent pârâţii nu au posibilitatea de a intra în curtea lor cu nici un atelaj sau autovehicul din cauza blocării căii de acces prin plasa de sârmă.

În al treilea rând, s-a precizat că la data la care reclamanţii au cumpărat teren în p.c. 795, calea de acces spre poarta din spate a proprietăţii pârâţilor exista, iar vânzătoarea nu a înstrăinat şi porţiunea respectivă de teren, întrucât era folosită de pârâţi din anul 1960. De aceea reclamanţii le-au obstrucţionat accesul în curtea din spate abia după ce a decedat vânzătoarea CA.

În al patrulea rând, este de observat că în stânga căii de acces spre poarta din spate se află mai mulţi arbori care au fost plantaţi de reclamanţi, ei înşişi delimitând astfel drumul pârâţilor, iar aceşti copaci reprezintă semne de hotar.

Prin urmare, instanţa de fond a stabilit greşit şi nelegal linia de hotar pe aliniamentul 1-2-3-4-16-5. De altfel, proprietatea reclamanţilor şi proprietatea pârâţilor nu se învecinează pe acest aliniament.

Pe aliniamentul punctelor 1-2-3 există gard construit de reclamanţi şi terenul lor se învecinează cu DS 796. Drumul satului continuă din punctul 3 pe linia punctată până la poarta de acces în curtea pârâţilor, însă aceştia din urmă ar stăpâni doar terenul colorat cu culoare albastră (p.c. 793); terenul situat în p.c. 794 nu este stăpânit de către pârâţi.

În final, s-a menţionat că în mod eronat a fost respinsă cererea reconvenţională, prin care se solicita obligarea reclamanţilor de a lăsa pârâţilor liberă calea de acces către poarta din spate prin ridicarea gardului din plasă de sârmă, instanţa de fond dând o altă interpretare acestei solicitări şi respingând-o implicit, ca urmare a stabilirii liniei de hotar pe un aliniament greşit.

Tribunalul a calificat calea de atac promovată ca fiind cea a recursului, cu motivarea că cererea de grăniţuire este însoţită de cea reconvenţională, referitoare la obligaţia de a face (de ridicare a gardului) faţă de care au fost formulate critici şi care are un caracter de sine stătător, fiind o cerere principală strâns legat de cea a grăniţuirii.

Recurenţii au depus în recurs fotografii cu privire la terenurile părţilor, respectiv la calea de acces în discuţie.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului, arătând că aliniamentul stabilit de instanţă corespunde cu cel rezultat din planul cadastral, cât şi cu cel din schiţa anexă la contractul de vânzare – cumpărare din 1998.

De asemenea, au precizat  că recurentul a promovat în instanţă o acţiune de anulare a acestui contract, care a fost respinsă însă prin sentinţa 4/2012 a Judecătoriei Săveni (dosarul 1739/297/2011). În plus, recurenţii nu au acte de proprietate pentru suprafaţa din p.c. 793.

În dovedirea acestor apărări, intimaţii au depus o planşă foto  reprezentând intrarea în curtea din faţă a locuinţei  pârâţilor.

Prin decizia nr. 742 din 18 iunie 2013, Tribunalul Botoşani a admis recursul declarat de pârâţi şi a modificat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în grăniţuire formulată de reclamanţi şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţi. Drept urmare, a obligat reclamanţii să-şi ridice gardul de sârmă de pe aliniamentul dintre punctele 3-4 configurate în schiţa nr. 1 din expertiza Dupir Florin, aflată la fila 65 dosar fond, şi să permită pârâţilor accesul pe calea de acces delimitată de punctele 3-4-16, cu aria colorată în roz în aceeaşi schiţă anexă.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, aşa cum au arătat şi recurenţii pârâţi, terenul  cumpărat de reclamanţi prin contractul de vânzare cumpărare autentificat în 1998 se află – conform menţiunilor exprese din contract, în „intravilanul satului Vorniceni”, în p.c. 795. Or, potrivit constatărilor expertului judiciar coroborate cu harta cadastrală a satului Vorniceni, p.c. 795 măsoară  numai 1365 mp şi nu 5900. Mai mult, restul de 4535 mp ar fi situat în prelungire, constituind o altă parcelă, dar care are regim extravilan.

În plus, în cuprinsul contractului reclamanţilor se menţionează că „subscrisul cumpărător am luat cunoştinţă de situaţia juridică a terenului ce cumpăr astfel cum a fost descrisă mai sus şi îmi asum riscul dobândirii, cunoscând că vânzătorul nu posedă titlu de proprietate”.

În realitate, la acea dată (1998) exista titlu de proprietate pe numele soţului vânzătoarei, acesta fiind eliberat încă din 1996. Or, în acest titlu de proprietate, în intravilan nu apare p.c. 795, ci p.c. 799 care are, într-adevăr, numai 1365 mp, identic cu mărimea constatată de către expert pentru pc. 795.

De altfel, în contract sunt trecuţi ca şi vecini ai terenului de 5900 mp: Ştefan Constantin, moştenitorii lui B. Ilie, pârâtul PC şi reclamantul.

Or, din schiţa expertului judiciar, cât şi din harta cadastrală rezultă că p.c 795 se învecinează la Sud cu DS 796 şi nu cu pârâtul, ceea ce ar putea conduce la concluzia că suprafaţa de 5900 mp vizată de contract includea în realitate şi parte din acest drum 796, colorat cu portocaliu şi configurat între punctele 2-3-4-B-6-7-2 pe schiţa anexă la expertiză, drum sătesc care face parte din domeniul public în conformitate cu fişa nr. 3 de cadastru funciar (f. 35 fond).

În concluzie, contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 1998 conţine erori multiple, astfel încât dreptul de proprietate al reclamanţilor rezultat din acesta este neclar, contractul nedovedind lămurit, fără echivoc nici amplasamentul şi nici mărimea proprietăţii respective.

Faptul că la 29 august 2006 (la câteva luni după decesul vânzătoarei CA), Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar a întocmit un proces – verbal prin care a constatat că în suprafaţa totală de 0,69 ha este inclusă şi cea de 0,10 ha „pe care o revendică” pârâtul, nu are nici o relevanţă juridică, întrucât din acest proces – verbal nu rezultă că în acele împrejurări comisia ar fi efectuat şi măsurători efective şi ar fi întocmit vreo schiţă, ci aceasta a reţinut situaţia respectivă în urma „verificării actelor”.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, actele verificate – respectiv contractul reclamanţilor – erau eronate, inclusiv schiţa anexă la contract vizată de Consiliul Local, care nu corespundea nici cu titlul de proprietate al vânzătoarei şi nici cu harta cadastrală, nici sub aspectul numărului parcelei şi nici al întinderii acesteia.

Dimpotrivă, rezultă că încă din 2006 pârâţii „revendicau” cei 1000 mp în baza promisiunii de vânzare – cumpărare sub semnătură privată făcută de aceeaşi vânzătoare.

Pe altă parte, din fotografiile depuse la dosar în recurs, atât de către recurenţi cât şi de intimaţi, rezultă fără putinţă de tăgadă că porţiunea de teren configurată cu culoare roz în schiţa la expertiză constituie de mai mult timp o cale de acces, având configuraţia unui culoar de trecere, întrucât o latură a lungimii sale este constituită de gardul pârâţilor, aflat pe aliniamentul 4-16, iar pe cealaltă latură se află plantaţi, în linie, mai mulţi copaci, unul lângă altul, delimitând astfel calea de acces respectivă.

Convingerea instanţei în acest sens a fost dată şi de faptul că pe linia acestor copaci (aflaţi pe linia punctată ce se continuă din punctul 3 şi delimitează porţiunea colorată cu roz) a existat inclusiv un gard de sârmă, (strâns în prezent într-un vălătuc care apare foarte clar atât în planşa foto imprimată pe calculator de către reclamanţi şi numerotată cu nr. 1, cât şi în fotografiile nr. 2 şi 4 depuse de pârâţii recurenţi).

Folosirea acestei fâşii de teren ca şi cale de acces este dovedită şi de faptul că pe lungimea ei, între punctele 4 şi 16, pârâţii au atât o poartă mică, dar şi una mare în prelungire, din plasă de sârmă, cu o vechime de mai mulţi ani, aşa cum rezultă din fotografiile nr. 6 şi 7 depuse de aceştia.

Or, în curtea din spatele  casei pârâţilor se observă existenţa unui  tractor în apropierea porţilor respective (fotografia nr. 6), în timp ce din planşa imprimată nr. 1 (depusă de reclamanţi) rezultă că cele două construcţii ale pârâţilor aflate  în partea din faţă a curţii acestora sunt la o distanţă apropiată una de alta. Prin urmare, intrarea cu tractorul aflat în spatele lor (după cum rezultă din fotografia nr. 6) este imposibil de realizat pe poarta din faţa proprietăţii (observându-se copaci inclusiv între cele două construcţii, în partea din faţă).

În concluzie, pe de o parte, întinderea şi amplasamentul proprietăţii reclamanţilor după cum reiese din contractul de vânzare cumpărare din 1998 (care constituie titlul acestora de proprietate) este neclară, nedovedindu-se faptul că în proprietatea acestora se include şi porţiunea de teren configurată cu culoare roz în raportul de expertiză. Prin urmare, nu rezultă fără echivoc că gardul pârâţilor aflat pe aliniamentul 4 – 16 delimitează proprietatea acestora de cea a reclamanţilor.

Pe de altă parte, la această concluzie converge şi faptul că porţiunea respectivă, colorată în roz, a fost de mai mult timp afectată accesului pârâţilor la poarta din spatele curţii acestora.

În acest sens este de observat că după ce vânzătoarea CA a vândut reclamanţilor, în iunie 1998, cu contractul de vânzare – cumpărare autentificat, suprafaţa de teren de 5900 mp cu amplasament nelămurit, la două luni (respectiv în octombrie 1998) a înţeles să vândă şi pârâtului suprafaţa de 10 ari intravilan, întocmindu-i actul sub semnătură privată care are ca vecini şi pe reclamant şi pârât. Rezultă că, într-adevăr, vânzătoarea a dorit astfel să consolideze dreptul pârâtului de a folosi porţiunea de teren ce era utilizată de acesta ca şi cale de acces, confirmând în această modalitatea (a înscrisului sub semnătură privată) că nu a inclus-o în terenul vândut reclamantului, ci o lăsase pârâtului.

Este indubitabil că destinaţia acestei suprafeţe a fost aceea de cale de acces. Prin urmare, fâşia respectivă a despărţit în fapt proprietatea pârâţilor de proprietatea aflată după liziera de copaci (pe linia punctată cu roz începând  din punctul 3, în sus către punctul 21). Cu alte cuvinte, proprietăţile respective nu au fost învecinate, neavând un hotar comun, ci au fost despărţite de această cale de acces.

Aşadar, neexistând hotar comun, acţiunea în grăniţuire este nefondată.

Totodată, întrucât din fotografiile nr. 1.2.3 şi 4 rezultă că există un gard din plasă de sârmă care blochează intrarea pârâţilor pe culoarul configurat cu roz şi care constituie accesul la poarta acestora din spatele construcţiilor lor, iar reclamanţii nu au tăgăduit că ei au amplasat acest gard în locul respectiv şi că  acesta le aparţine, tribunalul a apreciat că cererea reconvenţională este fondată, obligând reclamanţii să-şi ridice gardul respectiv şi să le permită pârâţilor accesul.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii UT şi UA, arătând că în mod greşit Tribunalul a calificat calea de atac promovată de pârâţii-reclamanţi ca fiind recurs, deşi aceştia, nemulţumiţi de soluţie, au declarat în mod legal apel.

Având în vedere prevederile art. 2821 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Nu sunt supuse apelului … litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială…” raportat la art. 3 lit. i) din Legea nr. 146/1997 care stabileşte că „Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: … i) acţiuni în grăniţuire, în cazul în care nu cuprind şi revendicarea unui teren” pe de o parte, dar şi ţinând cont de practica judecătorească, consideră că judecarea acţiunii în grăniţuire în calea de atac a recursului, sărind calea de atac a apelului, nu este doar nelegală, dar încalcă şi principiul accesului deplin la justiţie. Judecând de o asemenea manieră, partea este privată de „a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obţine protecţia dreptului său, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac”.

Decizia Tribunalului Botoşani cu privire la calificarea căii de atac se bazează pe argumentul că cererea este evaluabilă în bani, aspect contestat, motivat, de toate părţile din dosar, întrucât nu corespunde rigorilor legale.

În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului la recurs practica judiciară este unitară în sensul că este „admisibil recursul împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac exercitate de parte”. Acest aspect a fost constatat şi de Î.C.C.J., sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. cu un recurs în interesul legii. S-a statuat astfel prin Decizia nr. 14/16 martie 2009 (dosar nr. 35/2008) că nu există o practică neunitară cu privire la problema cu care Î.C.C.J. a fost sesizată, concluzionând că practica instanţelor este în sensul admiterii recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac exercitată a fost greşit calificată ca fiind recurs.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 299 raportat la art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă.

Legal citaţi, pârâţii intimaţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului. Au arătat că recursul declarat de reclamanţi este inadmisibil, fiind promovat împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Acţiunea în grăniţuire este, potrivit practicii judiciare, o acţiune evaluabilă în bani, iar în speţă terenurile părţilor au o valoare de sub 100.000 lei, astfel că Tribunalul a calificat corect calea de atac ca fiind recursul.

Instituirea unei singure căi de atac în cazul hotărârilor pronunţate în litigiile al căror obiect are o valoare mai mică de 100.000 lei nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.

Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţe exclusive de a stabili regulile de desfăşurare a proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru procesual prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unei singure căi de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii. Esenţial este ca partea interesată să aibă posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv”, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Recursul – cale de atac reglementată de art. 299 Cod procedură civilă – răspunde exigenţelor art. 13 din CEDO, în sensul că reprezintă „un recurs efectiv” în care instanţa de judecată, în speţă Tribunalul Botoşani, a analizat legalitatea instanţei de fond în lumina motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă şi a pronunţat o hotărâre pe fondul cauzei.

În lumina jurisprudenţei CEDO, dreptul la un proces echitabil nu garantează exerciţiul a două căi de atac şi, mai ales, un rezultat favorabil pentru reclamant.

Examinând decizia atacată prin prisma criticii formulate de recurenţi, precum şi excepţia invocată de intimaţi, în raport de lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele :

Motivul de nelegalitate invocat de reclamanţi se încadrează în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă – când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, recursul fiind, aşadar, admisibil.

Cum corect au sesizat reclamanţii, făcând trimitere la considerentele deciziei nr. 14/16.04.2009 a Î.C.C.J – Secţiile Unite, este inadmisibil recursul declarat împotriva unei hotărâri irevocabile potrivit legii – recurs la recurs, nu şi recursul declarat împotriva unei hotărâri devenită irevocabilă ca urmare a aplicării greşite a legii la calificarea căii de atac, ceea ce a determinat soluţionarea acesteia şi, respectiv, pronunţarea hotărârii în complet nelegal constituit.

În speţă, prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat „grăniţuirea proprietăţilor prin reconstituirea hotarului, precum şi prin fixarea semnelor corespunzătoare pe baza titlurilor de proprietate”, iar pârâţii, pe calea cererii reconvenţionale, au investit, la rândul lor, instanţa cu o cerere de obligare a reclamanţilor de ridicare a plasei de sârmă, respectiv de obligare a reclamanţilor să le permită accesul pe terenul proprietatea lor.

Având a se pronunţa asupra calificării/recalificării căii de atac cu care a fost investită de pârâţi, prin încheierea de şedinţă din 11.06.2013 (încheiere de dezbateri, f. 58 ds), Tribunalul „a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect obligaţie de a face, respectiv de ridicare a gardului iar aceasta este o pretenţie principală evaluabilă în bani, al cărui cuantum este sub 100.000 lei, astfel încât calea este cea a recursului în conformitate cu art. 282/1 Cod procedură civilă”.

Apoi, în considerentele deciziei pronunţate, la pag. 5 (f. 52 dosar) s-a motivat că „Tribunalul a calificat calea de atac promovată ca fiind cea a recursului întrucât cererea de grăniţuire este însoţită de acea reconvenţională referitoare la obligaţia de a face (de ridicare a gardului) faţă de care au fost formulate critici şi care are un caracter de sine stătător fiind o cerere principală strâns legat de cea a grăniţuirii”.

Se impune a se sublinia faptul că dispoziţiile art. 2821 alin. (1) Cod procedură civilă fac referire la „litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv”, iar nu la valoarea obiectului cererii principale.

Motivarea din încheierea de dezbateri face abstracţie de cererea de grăniţuire, omisiune ce ar putea conduce la concluzia că aceasta este neevaluabilă în bani.

Nici argumentaţia din considerentele deciziei, arătată anterior, nu justifică soluţia dată cererii de recalificare a căii de atac promovată de pârâţi. Dispoziţiile art. 2821 alin. (1) Cod procedură civilă fac referire la valoarea integrală a obiectului litigiului, adică a obiectului investirii primei instanţe, în ansamblul său, iar nu a capetelor de cerere cu referire la care s-au formulat critici în calea de atac.

Cum, de altfel, a sesizat Tribunalul prin aceleaşi considerente, în cauză atât cererea de grăniţuire, cât şi cea de ridicare a gardului de sârmă au caracter principal, dovadă în acest sens fiind însăşi soluţia pronunţată.

Spre deosebire de acţiunea în revendicare imobiliară, în care se urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului  real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un petit subsecvent stabilirea hotarului dintre proprietăţi, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât acela de a se decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreunul să solicite proprietatea unei suprafeţe determinate – acţiunea va fi în grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare (V. Terzea - „Servituţile în dreptul civil român”, Ed. C.H.Beck pag. 53).

Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care ambele părţi indică un anumit aliniament pe care ar trebui să fie hotarul, aliniamente care însă nu concordă pentru că părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V. Terzea, op.cit, pag. 53; P. Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag 32).

Ca expresie a acestei abordări, în literatura de specialitate s-a concluzionat că acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. Prin urmare, cel ce se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu (pretins a fi ocupată prin schimbarea liniei de hotar) are posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare, deoarece doar aceasta are rolul de a statua în mod irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale fondurilor învecinate.

Aşadar, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în cadrul acţiunii în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în măsura în care acestea există) cu cel primordial, existent la data actului de dobândire a dreptului de proprietate, şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate dintre părţi.

Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului să treacă peste probele ce atestă voinţa iniţială a părţilor sau situaţia primordială a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi să stabilească o situaţie juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât cel avut în vedere de părţi/cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

Privită din această perspectivă, în mod evident, acţiunea în grăniţuire nu are caracter evaluabil în bani, iar o eventuală prorogare legală de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă (ce s-ar putea deduce din motivarea Tribunalului, expusă anterior) nu este dată în speţă, fiecare dintre cererile cu care părţile au investit instanţa având caracter de sine-stătător, cum însuşi Tribunalul a reţinut.

În speţă, reclamanţii au solicitat tocmai „reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare”, subliniind chiar că judecătorul „nu are a se pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate”.

Domenii speta

Spete similare