Legea nr. 10/2001. Absenta notificarii reglementate de Legea nr. 10/2001. Actiune pentru acordarea de daune echivalente valorii de circulatie a bunului imobil preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, întemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 si...

Conceptia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedura prealabila prin care persoana îndreptatita sa se adreseze direct unitatii detinatoare, urmând ca decizia sau dispozitia emisa de aceasta sa fie supusa controlului judecatoresc; faza judiciara a acestor proceduri începe în situatia în care persoana îndreptatita este nemultumita de actul prin care se finalizeaza faza administrativa.

Declansarea fazei administrative este marcata de formularea unei notificari adresata unitatii detinatoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) dupa republicarea Legii 10/2001).

Conform dispozitiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 dupa republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – dupa prelungire) prevazut pentru trimiterea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decadere.

Recunoasterea  sine die a posibilitatii persoanei îndreptatite de a declansa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de catre stat ar fi fost de natura sa genereze un climat de insecuritate juridica în domeniul proprietatii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalitatii reparatorii urmarite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioada îndelungata sau nelimitata.

Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. 1 si 5, art. 26

Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Cauza CEDO Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 13489/118/2010 reclamantul A.F. a solicitat în contradictoriu cu Prefectul Judetului Constanta ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna acordarea de masuri reparatorii în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, constând in compensarea cu un alt bun sau plata de despagubiri, reprezentând echivalentul  valoric al imobilului preluat in mod abuziv de stat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii s-a aratat ca reclamantul a fost nevoit sa plece din tara, însa cu aceasta ocazie, a avut loc si trecerea imobilului pe care îl detinea în proprietate, în patrimoniul statului, desi platise un avans de 28.966 lei, în anul 1979.

În drept: s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentinta civila nr. 17768 din 10 octombrie 2011, pronuntata de Judecatoria Constanta, în dosarul civil nr. 13189/212/2010, a fost admisa exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta, cu declinarea competentei de solutionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanta.

În considerentele hotarârii s-a retinut ca  potrivit dispozitiilor art. 24 alin.8 din Legea nr. 10/2001, competenta de solutionare a cauzei revine sectiei civile din cadrul  tribunalului din a carui  circumscriptie  teritoriala se afla sediul unitatii detinatoare.

În dovedirea cererii s-au depus la dosar: titlu de proprietate nr. 13394 din 8 iulie 1980,contract de construire nr. 18 209 din 20 noiembrie 1970, proces verbal de predare preluare receptie a locuintei, acte de stare civila, contract de împrumut din 20.11.1079.

La termenul de judecata din 15 decembrie 2011 a fost încuviintata extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauza a pârâtului Primarul municipiului Constanta.

Prin încheierea de sedinta din 24 mai 2012, Tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Prefectului judetului Constanta, motivat de împrejurarea ca acesta nu are calitate de unitate detinatoare si implicit de subiect pasiv al dreptului dedus spre solutionare.

Prin sentinta civila nr. 3661 din 28 iunie 2012, Tribunalul Constanta a respins ca inadmisibila actiunea reclamantului.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut în esenta ca reclamantul A.F. a fost proprietarul imobilului situat în Constanta, Str.  B.P.H. nr. 112 A, bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

S-a mai retinut ca, desi reclamantul si-a întemeiat cererea de acordare a masurilor reparatorii pe dispozitiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a facut dovada ca a declansat procedura reglementata de legea speciala prin formularea unei notificari cu privire la acest imobil în termenul reglementat de actul normativ.

S-a mai retinut ca art. 22 din lege prevedea în mod expres ca persoana îndreptatita va notifica în termen de 6 luni de la data intrarii în vigoare a acesteia, prelungit ulterior pâna la 14.02.2002, persoana juridica detinatoare, solicitând restituirea în natura a imobilului. Atât doctrina, cât si jurisprudenta în materia masurilor reparatorii ale bunurilor preluate abuziv de stat, au statuat ca formularea notificarii este chiar o conditie de exercitare a actiunii pe cale judiciara, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii de chemare în judecata ca inadmisibila.

În jurisprudenta C.E.D.O. s-a statuat constant ca dreptul la actiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitari si cum în speta reclamantul nu a respectat dispozitiile legale ce vizau tocmai conditiile de exercitare a dreptului de a fi despagubit pentru imobilul preluat abuziv, actiunea acestuia este inadmisibila.

S-a mai retinut ca reclamantul nu dispune de un „bun” sau de o speranta legitima cu privire la imobilul în litigiu pentru a solicita direct instantei de judecata protejarea acestui drept.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat recurs reclamantul A.F. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul aplicarii dispozitiilor Legii nr. 10/2001.

Sustine recurentul ca Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2001 care reglementeaza procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, constituie o lege complementara ce nu poate obstructiona accesul la justitie si nici nu poate aduce o atingere dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la imobilul în litigiu. Chiar daca legea speciala reglementeaza doua etape ale procedurii de restituire, nerespectarea etapei administrative nu poate avea drept consecinta sanctionarea reclamantului cu decaderea din dreptul de a solicita masuri reparatorii, aceasta etapa având un caracter facultativ.

Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile recurentului, Curtea constata urmatoarele:

Criticile recurentului reclamant se retin a fi vadit nefondate, instanta de fond statuând în mod judicios asupra exceptiei inadmisibilitatii cererii de restituire a imobilului situat în Constanta, Str.  B.P.H. nr. 112 A, în conditiile în care reclamantul nu a formulat o notificare cu privire la acest imobil, cu respectarea termenelor reglementate de Legea nr. 10/2001, ci a solicitat direct instantei de judecata restituirea bunului în natura, prin actiunea promovata la data de 30 martie 2010.

Conceptia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedura prealabila prin care persoana îndreptatita sa se adreseze direct unitatii detinatoare, urmând ca decizia sau dispozitia emisa de aceasta sa fie supusa controlului judecatoresc; faza judiciara a acestor proceduri începe în situatia în care persoana îndreptatita este nemultumita de actul prin care se finalizeaza faza administrativa.

Declansarea fazei administrative este marcata de formularea unei notificari adresata unitatii detinatoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) dupa republicarea Legii 10/2001).

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 si OUG 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finala pentru depunerea notificarilor a fost 14 februarie 2002.

Conform dispozitiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 dupa republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – dupa prelungire) prevazut pentru trimiterea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decadere.

Recunoasterea  sine die a posibilitatii persoanei îndreptatite de a declansa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de catre stat ar fi fost de natura sa genereze un climat de insecuritate juridica în domeniul proprietatii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalitatii reparatorii urmarite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioada îndelungata sau nelimitata.

Curtea Constitutionala investita cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a acestor dispozitii legale a retinut ca instituirea unui termen de decadere, nu este de natura a împiedica liberul acces la justitie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfaptuieste actul de justitie.

S-a considerat ca legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili regulile de desfasurare a procesului în fata instantelor judecatoresti, solutie ce rezulta din dispozitiile constitutionale ale art. 125 alin.(3), potrivit carora „Competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigente, între care si stabilirea unor termene dupa a caror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibila (Decizia nr. 21/27.01.2004 si Decizia nr. 755/31.10.2006 pronuntate de Curtea Constitutionala).

În cauza, se retine ca termenul în interiorul caruia trebuia formulata notificarea stabilit initial la 6 luni si prelungit de doua ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamantul nu a adresat unitatii detinatoare o notificare în interiorul acestui termen.

În cauza se retine ca reclamantul nu a declansat procedura Legii nr. 10/2001 prin notificarea unitatii detinatoare în termenul prescris de lege, acesta formulând pentru prima oara o actiune în justitie pentru restituirea imobilului în anul 2010.

Nu se poate retine existenta unui conflict între legea nationala, respectiv Legea nr. 10/2001, si dreptul european (art. 1 din Primul Protocol aditional la C.E.D.O. si art. 6 din Conventie), si ca atare, nici încalcarea dispozitiilor din Constitutia României (art. 11 si 20) ce reglementeaza prioritatea dreptului international si în raport cu dreptul intern.

Art. 6 din C.E.D.O. si art. 21 din Constitutia României reglementeaza liberul acces la justitie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însa, ci unul care comporta anumite limite, limite care trebuie sa respecte criteriile de legitimare si de proportionalitate între scopul urmarit si mijloacele alese, consacrate de Conventie si jurisprudenta Curtii Europene în numeroase cazuri.

Conform jurisprudentei C.E.D.O., Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Conventia.

De asemenea, art. 6 din Conventie, ca si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care ele accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Conventiei, iar statelor le este recunoscuta o mare marja de apreciere în ceea ce priveste politica economica si sociala (Cauza Paduraru contra România).

Statul Român si-a propus sa acorde masuri reparatorii pentru imobilele  preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre conditiile acordarii unor astfel de masuri a fost aceea ca persoana care se considera îndreptatita a le primi sa formuleze notificare în acest scop în termenul de 1 an de la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul nu a fost în masura sa prezinte motive pentru care apreciaza ca acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscuta statului, iar instanta de recurs nu are nici un temei sa considere ca, sub acest aspect, legea interna adoptata în scop reparator sau jurisprudenta creata în baza ei nu se bucura de claritatea sau coerenta rezonabila la care se refera jurisprudenta anterior citata.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa, legea prevede calea contestatiei în instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie în Sectii Unite), astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.

Existenta Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectiva.

Ori, asa cum s-a aratat, reclamantul putea obtine masuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea si restituirea în natura, ca masura prevalenta a legii speciale, în conditiile în care era posibila), daca formula notificare în termen legal, cel prevazut de art. 22, fiind în masura sa dovedeasca atât dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de catre stat.

În speta se retine ca reclamantul  nu a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001, neîntelegând sa formuleze notificare în termenul prevazut de aceasta lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pâna la data de 14.02.2002).

A considera ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune în restituire în natura sau prin echivalent este admisibila, pentru ca în caz contrar s-ar încalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia României si art. 6 din C.E.D.O., echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a  jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise în exercitiul dreptului de acces la o instanta.

Astfel, într-o cauza intentata împotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea data în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedura civila prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite exprima în realitate opinia ca intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situatia în care se releva existenta unui „bun” în sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic sustinerile reclamantului conform carora persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat în termen legal, procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii întemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea în vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa încalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.

Astfel fiind, nicio persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime în legatura cu acesta.

Notiunea de „bun” nu are acceptiunea înteleasa de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarâre judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate etc. În acest sens, C.E.D.O. a retinut în Cauza pilot Atanasiu s.a. contra României, Hotarârea din 12 octombrie 2010 „existenta unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio îndoiala, daca printr-o hotarâre definitiva si executorie, jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, în dispozitivul hotarârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinta, Curtea apreciaza ca transformarea într-o „valoare patrimoniala” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii, „se subordoneaza îndeplinirii de catre partea interesata, a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi” (paragraful 142).

În egala masura, reclamantul nu avea „o speranta legitima” în legatura cu recunoasterea dreptului sau, câta vreme decizia nr. 33/2008 pronuntata în Sectiile Unite transeaza situatiile în care, dupa intrarea în vigoare a normei noi, actiunea în revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în fata instantelor nationale pentru aceste imobile,  asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în restituirea imobilelor formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Pentru considerentele expuse se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedura civila obliga recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecata  catre intimatul Primarul Municipiului Constanta.

Domenii speta

Spete similare