Incidența prezumţiilor simple.

Procedura insolvenţei. Acţiunea de atragere a răspunderii organelor de conducere conform art. 138 alin.1 lit. a) din Legea nr.85/2006. Incidența prezumţiilor simple.

În considerentele hotărârii, tribunalul porneşte de la elementele de fapt ce îl determină să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C.civ. referitoare la prezumţiile simple. Concluzia vinovăţiei pârâtei, respectiv a întrunirii celorlalte condiţii ale angajării răspunderii acesteia, intervine abia după reţinerea a două prezumţii simple fundamentate pe situaţia de fapt, respectiv a celei de la art. 1203 C.civ. şi a celei de la art. 225 C.proc.civ. Şi această prezumţie este una simplă, iar nu legală, căci, chiar dacă este prevăzută de lege, în realitate, aplicarea sa este lăsată la aprecierea judecătorului. Faptul că articolul 1169 nu este menţionat în cuprinsul motivării nu înseamnă că instanţa de fond nu l-a avut în vedere şi că a procedat la răsturnarea sarcinii probei, astfel cum a susţinut recurenta.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1824/R/2013 din 07.10.2013)

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 09.01.2013, Tribunalul Ilfov – Secţia Civilă a admis cererea formulată de reclamantul lichidator DM I C IPURL al debitoarei SC S E P SRL, în contradictoriu cu pârâta S.L.C. şi obligat-o pe aceasta la suportarea pasivului neacoperit al debitoarei, în cuantum de 23.930 lei, conform tabelului definitiv al creanţelor.

În motivarea cererii, instanţa de fond a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că pârâta, în calitate de administrator al debitoarei, prin săvârşirea de acesta a faptei prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, şi anume a faptei de a fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

Din fişa ORC a rezultat că pârâta a avut calitatea de asociat unic  şi a deţinut funcţia de administrator al debitoarei SC S E P SRL. 

Din consultarea datelor existente pe site-ul oficial al M F P, instanţa a reţinut că debitoarea a desfăşurat activităţi „profesionale, ştiinţifice şi tehnice”.

Din declaraţia de creanţă depusă de DGFP Ilfov, instanţa a mai reţinut că la sfârşitul anului 2009 obligaţiile principale către bugetul consolidat al statului se ridicau la suma de 14.023 lei, achitarea acestora de către debitoare fiind posibilă întrucât deţinea disponibil suficient în casă şi conturi (48.286 lei) şi astfel s-ar fi putut evita intrării societăţii în insolvenţă.

Instanţa a apreciat că dispariţia acestor disponibilităţi, care nu au fost folosite pentru plata datoriilor înregistrate în contabilitate şi nici nu au fost predate lichidatorului judiciar, creează prezumţia folosirii lor în interesul propriu al administratorului S.L. sau al altei persoane.

Potrivit art. 1203 C.civ. prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, iar magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă o anumită greutate şi puterea de a naşte probabilitatea. În orice caz, este vorba de prezumţii simple care pot fi răsturnate prin proba contrară.

Prin urmare, pârâta S.L. avea posibilitatea să facă răstoarnă prezumţia prin predarea lichidităţilor către lichidator sau prin prezentarea unor situaţii contabile din care să rezulte modalitatea în care a fost folosit disponibilul existent în casă şi conturi la data ultimei raportări, lucru care nu s-a întâmplat în cauză. Mai mult decât atât, aceasta nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a răspunde interogatoriului încuviinţat, motiv pentru care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C.proc.civ., apreciind ca fiind un început de dovadă scrisă în folosul reclamantului şi care se coroborează cu prezumţia simplă reţinută de instanţă mai sus.

Instanţa a mai reţinut că acţiunea pârâtei de a folosi în interesul său sau al unei alte persoane a sumelor aflate în conturile şi în casa debitoarei, precum şi de a nu recupera creanţele scadente au cauzat în mod nemijlocit starea de insolvenţă a debitoarei, întrucât neachitarea creanţelor a avut ca şi efect acumularea lor şi intrarea societăţii în incapacitate de plată.

Având în vedere cele expuse, instanţa a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, motiv pentru care se impune angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei S.L. şi obligarea sa la suportarea pasivului societăţii conform tabelului definitiv al creanţelor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.L., solicitând  modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanţa de fond a neglijat prevederile art. 1169 Cod civil conform cărora cine face o propunere in fata instanţei de judecata trebuie sa o probeze. Sarcina probei revenea reclamantului şi nicidecum recurentei în calitate de pârâtă, iar reclamantul nu a administrat nicio probă din care sa rezulte situaţia contabilă a societăţii precum şi faptul că recurenta a folosit în scop personal lichidităţile societăţii. Doar prin administrarea interogatoriului, în legătură cu care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 225 cod procedură civilă, fără nicio altă probă, nu se poate reţine cu certitudine vinovăţia sa, fiind doar în situaţia unei prezumţii, iar în baza unei simple prezumţii nu se poate dispune angajarea răspunderii în temeiul art. 138 din legea insolvenţei.

Totodată, prin unica proba administrată de reclamantul-intimat, acesta nu dovedeşte că într-adevăr recurenta a folosit banii societăţii în interes personal.

În susţinerea respingerii acţiunii, recurenta a administrat proba cu înscrisuri (aflate la dosar) din cuprinsul cărora rezultă scopul pentru care s-a constituit societatea debitoare precum şi faptul că, prin acest mod, aceasta îşi primea practic salariul cuvenit din activitatea prestată, condiţia constituirii unei persoane juridice fiind impusă de angajator, respectiv de S M SA.

La momentul încetării raportului de muncă la cererea angajatorului raport materializat de angajator cu recurenta prin intermediul societăţii debitoare, recurenta a încercat să continue activitatea societăţii în speranţa încheierii altor contracte de prestări de servicii.

Pentru continuarea activităţii s-au folosit banii încasaţi in contul societăţii debitoare, în fapt cu titlu de salariu, însă aceste încercări de continuare a activităţii au eşuat.

Instanţa trebuia să aibă în vedere probele administrate recurentă din care rezultă activitatea neprofitabilă a debitoarei care poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care nu este enumerat între faptele ilicite cauzatoare de insolvenţă, prevăzute limitativ de art. 138 alin. 1 din lege, şi nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului şi obligarea acestora la suportarea pasivului debitoarei.

Totodată, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 998 – 999 C.civ., dispoziţii de asemenea încălcate în speţă, care prevăd că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, autorul faptei fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa, precum şi condiţiile angajării acestei răspunderi, în speţă nefiind întrunite aceste condiţii ca urmare a lipsei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2006, derogatorii de la dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală faţă de creditori, şi nu contractuală ori delictuală faţă de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existenţa niciuneia din condiţiile răspunderii în discuţie, iar dovada îndeplinirii acestor condiţii este, conform art. 1169 C.civ., în sarcina probatorie a participantului la procedura care are poziţia procesuala de reclamant.

Ori, faţă de prevederile legale sus menţionate, fapta prevăzută la art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi reţinută în sarcina sa, aşa cum în mod nelegal a procedat instanţa de fond, întrucât în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege mai sus expuse.

Curtea, învestită cu soluţionarea recursului, a dispus ataşarea dosarului de insolvenţă nr. 460/93/2012 al Tribunalului Ilfov.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispoziţiilor legale incidente, Curtea a reţinut următoarele :

Criticile aduse sentinţei pronunţate în cauză privesc modul de apreciere a probelor administrate şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt, analiza acestora fiind permisă de dispoziţiile art. 3041 C.proc.civ.

Sub aspectul susţinerii recurentei în sensul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1169 C.civ. 1864, aplicabile în cauză, răsturnând sarcina probei, Curtea a constatat că, în realitate, tribunalul a dat relevanţa cuvenită normei de drept indicate.

Astfel, în considerentele hotărârii, tribunalul porneşte de la elementele de fapt ce îl determină să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C.civ. referitoare la prezumţiile simple. Concluzia vinovăţiei pârâtei, respectiv a întrunirii celorlalte condiţii ale angajării răspunderii acesteia, intervine abia după reţinerea a două prezumţii simple fundamentate pe situaţia de fapt, respectiv a celei de la art. 1203 C.civ. şi a celei de la art. 225 C.proc.civ. Şi această prezumţie este una simplă, iar nu legală, căci, chiar dacă este prevăzută de lege, în realitate, aplicarea sa este lăsată la aprecierea judecătorului. Faptul că articolul 1169 nu este menţionat în cuprinsul motivării nu înseamnă că instanţa de fond nu l-a avut în vedere şi că a procedat la răsturnarea sarcinii probei, astfel cum a susţinut recurenta.

Raţionamentul instanţei de fond este corect. Ambele prezumţii simple au fost reţinute întemeiat. Astfel, existenţa sumei de 48.286 lei la sfârşitul anului 2009 coroborată cu dispariţia acesteia face necesară aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C.civ., în sensul că suma respectivă a fost folosită în interesul recurentei sau al altor persoane, faţă de calităţile de asociat unic şi de administrator ale acesteia.

De altfel, prin cererea de recurs, recurenta a recunoscut că suma respectivă a fost ridicată de aceasta cu titlu de salariu, dar a susţinut că înfiinţarea societăţii comerciale a fost doar pentru prestarea unor activităţi subsumate unui raport de muncă cu S M S.A. Astfel, recurenta invocă nelegalitatea înfiinţării şi funcţionării societăţii. Această susţinere nu are însă relevanţă în cauză, căci societatea a fost înfiinţată de recurentă, a desfăşurat activitate comercială şi, în final a fost radiată prin sentinţa de închidere a procedurii insolvenţei. Din perspectiva dispoziţiilor art. 138 din Legea 85/2006 nu interesează scopul urmărit de recurentă la înfiinţarea societăţii.

În ce priveşte art. 225 C.proc.civ., Curtea are în vedere că recurenta, în calitate de pârâtă, nu s-a prezentat pentru termenul din 09.01.2013, cu toate că a fost citată cu menţiunea de a se prezenta personal pentru interogatoriu. La acel termen, apărătorul acesteia a susţinut că recurenta se află în străinătate, fără însă să depună dovezi în acest sens. Prin urmare, instanţa a reţinut în mod corect incidenţa acestei prezumţii, sub forma unui început de dovadă împotriva pârâtei.

Concluzia finală a tribunalului este fundamentată pe prezumţia că recurenta a folosit banii în interes personal, ceea ce a dus la neachitarea datoriilor şi intrarea societăţii în incapacitate de plată. Este evident că, în raport de suma ce constituie pasivul patrimonial, recurenta avea disponibilul necesar pentru acoperirea acestuia, dar a înţeles să îl folosească în alt scop, motiv pentru care este incident art. 138 alin. 1 lit. a din lege.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare