Procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Condiţii de aplicare.

Procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Condiţii de aplicare.

 Art. 320 ind.1 C.p.p.

Ţinând seama că cererea inculpatului de aplicare a procedurii prevăzute de art.3201 C.p.p. a fost respinsă de instanţa de fond, însă împrejurarea contestată de el s-a dovedit a fi întemeiată, se impune a se da eficienţă juridică atitudinii de recunoaştere a faptei, pe care inculpatul a avut-o în mod constant, de la începutul procesului penal, fiind incidente dispoziţiile art. 320 ind.1 alin.7 C.p.p.

(decizia penală nr.1994/29.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia I Penală în dosarul nr. 3587/303/2013)

Prin sentinţa penală nr.381/29.04.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti-Secţia penală, în temeiul art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.i1 C.pr.pen. şi art.22 alin.1 C.pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul P.F. pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art.20 raportat la art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit.i C.pen. (faptă din 21.01.2013, parte vătămată F.C.). A fost condamnat inculpatul P.F. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzute de art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit.i C.pen. cu aplicarea art.74 alin.1 lit.c raportat la art.76 alin.1 lit.c C.pen., la pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare (fapta din 18.01.2013, părţi vătămate F.C., C.M.).

În temeiul art.71 alin.1 şi 2 C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor: de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art.64, alin.1 lit.a teza a II-a şi lit.b C.pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art.861 C.pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani şi 4 luni, stabilit conform art.862, alin.1 C.pen.

În temeiul art.863 C.pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

-să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;

-să anunţe orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

-sa comunice informaţii cu privire la mijloacele sale de existenţă;

-să urmeze un curs de calificare.

În temeiul art.71 alin.5 C.pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art.359 C.pr.pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.864, alin.1 C.pen., privind revocarea suspendării şi executarea pedepsei în întregime în cazul săvârşirii altei infracţiuni sau a neexecutării obligaţiilor civile stabilite, precum şi asupra dispoziţiilor art.864, alin.2 C.pen. privind revocarea suspendării şi executarea pedepsei în întregime în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege sau obligaţiilor stabilite de instanţă.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat în cauză de la 21.01.2013 la 07.03.2013, conform ordonanţei de reţinere din 21.01.2013 emise de D.G.P.M.B.- Secţia 25 Poliţie şi mandatului de arestare preventivă nr.7/22.01.2013 emis de J.S.6 Bucureşti (dosar nr.1242/303/2013).

În temeiul art.346 C.pr.pen. raportat art.14, art.161, alin.3 C.pr.pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă F.C.

În temeiul art.346 C.pr.pen. raportat art.14, art.161, alin.3 C.pr.pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. AS B.E. S.R.L iar în temeiul art.1349, art.1357 C.civ., a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 1.038,80 lei, cu titlu de daune materiale.

În temeiul art.346 C.pr.pen. raportat art.14, art.161, alin.3 C.pr.pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. OK C.C. S.R.L., iar în temeiul art.1349, art.1357 C.civ., a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 885,04 lei, cu titlu de daune materiale.

În temeiul art.346 C.pr.pen. raportat art.14 C.pr.pen., a fost respinsă - ca neîntemeiată - acţiunea civilă formulată de partea civilă C.M.

În baza art.191 alin.1 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul fondului a reţinut următoarea situaţie de fapt:

1.Potrivit declaraţiilor inculpatului şi ale părţii vătămate, la data de 18.01.2013, în jurul orelor 10.00 – 11.00, inculpatul a contactat-o telefonic pe partea vătămată F.C., pe care îl cunoştea anterior întrucât fusese concubinul mamei sale şi în urmă cu 4-5 ani locuise cu cei doi şi i-a solicitat să îl împrumute cu suma de 30 lei, însă partea vătămată a refuzat. Totodată, conform declaraţiei părţii vătămate, în cursul convorbirii telefonice, i-a spus inculpatului că se află la serviciu, iar la întrebarea acestuia din urmă a răspuns că va sta „până târziu deoarece am multă treabă, după care am închis”.

Aşa cum rezultă din declaraţiile constante ale inculpatului, în jurul orelor 14.00 -15.00, inculpatul s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate F.C. şi a sunat la uşă, pentru a verifica dacă este cineva acasă. Constatând că nu a răspuns nicio persoană şi că uşa era asigurată doar cu un lacăt, prins cu două belciuge în tocul uşii, inculpatul a hotărât să sustragă bunuri din locuinţă şi s-a împins cu umărul în uşă, „astfel unul din belciuge s-a smuls, după care am deschis uşa şi am pătruns în interior” .

Instanţa de fond a reţinut, în mod deosebit, că acelaşi mod de pătrundere în locuinţă a fost relatat de inculpat şi în prima declaraţie (proces-verbal de intervenţie la sesizare), împrejurare din care deduce sinceritatea inculpatului cu privire la acest element de fapt.

Mai mult, declaraţia inculpatului se coroborează cu declaraţia părţii vătămate C.M., care a relatat că în dimineaţa de 19.01.2013, lacătul ce asigura locuinţa „nu mai funcţiona corespunzător şi era un pic strâmb”, precum şi cu declaraţia părţii vătămate F.C., care a relatat că cealaltă parte i-a spus că lacătul nu se mai deschide uşor, „dar nu am dat atenţie acestui fapt deoarece în casă nu se vedea nimic deranjat” .

De asemenea, potrivit declaraţiilor constante ale inculpatului, după ce a intrat în locuinţa părţii vătămate, pe raftul din mijloc al unui şifonier, inculpatul a găsit o cutie dreptunghiulară, de culoare roz, în care se aflau două inele şi două brăţări din aur, pe care le-a băgat în buzunar.

Prezenţa inculpatului în locuinţa părţii vătămate şi sustragerea bijuteriilor din cutia de culoare roz, rezultă şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică, prin care s-a concluzionat că urma digitală şi urma palmară de pe această cutie au fost create de degetul mijlociu şi regiunea hipotenară a palmei de la mâna dreaptă a inculpatului. Totodată, se are în vedere că inculpatul a declarat că, înainte de 18.01.2013, nu a mai fost în locuinţa părţii vătămate de aproximativ 4 ani, fapt din care instanţa deduce că nu există posibilitatea ca urmele papilare să fi fost create în altă împrejurare, decât cea a furtului din 18.01.2013.

În ceea ce priveşte bijuteriile aflate în cutia de culoare roz, susţinerile inculpatului că a găsit două inele şi două brăţări din aur se coroborează cu declaraţiile părţilor vătămate F.C. şi C.M., care au indicat aceleaşi bijuterii, precum şi cu menţiunile celor două contracte de amanet încheiate pe numele inculpatului şi ridicate de organele de poliţie de la S.C. OK C.C. S.R.L. şi S.C. AS B.E. S.R.L.. Părţile vătămate F.C. şi C.M. au relatat că în cutia de bijuterii se afla şi o verighetă bărbătească, din aur, cu mecanism antistres, a cărei sustragere nu a fost recunoscută de inculpat .

La plecarea din locuinţă, inculpatul a montat înapoi belciugul de care era prins lacătul, pentru a nu fi observată pătrunderea , acesta fiind motivul pentru care, în dimineaţa zilei de 19.01.2013, partea vătămată C.M. a constatat lacătul ce asigura locuinţa „nu mai funcţiona corespunzător şi era un pic strâmb” .

În continuare, inculpatul a valorificat bijuteriile sustrase, prin amanetare, iar sumele de bani le-a cheltuit în interes personal, aşa cum rezultă din propriile sale declaraţii .

Conform procesului-verbal de la fila 55 d.u.p., după descoperirea faptelor, inculpatul a indicat organelor de cercetare penală cele două case de amanet unde a lăsat bijuteriile, acestea aparţinând S.C. OK C.C. S.R.L. şi S.C. AS B.E. S.R.L.

Bijuteriile ridicate au fost prezentate părţii vătămate C.M., care le-a recunoscut ca fiind cele sustrase din cutia de culoare roz şi au fost predate acesteia potrivit dovezii din 04.02.2013 .

Nu în ultimul rând, s-a reţinut că, de la S.C. AS B.E. S.R.L., au fost ridicate şi stocate pe suport optic (CD) imaginile înregistrate de camerele de supraveghere, iar din procesul-verbal de vizionare a acestora rezultă că, într-adevăr, în zilele de 18 şi 19.01.2013, inculpatul s-a prezentat la casa de amanet şi a valorificat două bunuri, aruncând la coşul de gunoi, de fiecare dată, contractele de amanet.

Instanţa de fond a reţinut, în mod deosebit, că în planşele foto nr.1-5 (efectuate după înregistrările video), se observă cu certitudine că persoana care s-a prezentat este inculpatul P.F. (şi nu altă persoană).

2.Potrivit declaraţiilor inculpatului şi ale părţii vătămate, la data de 21.02.2013, în jurul orelor 10:00 - 10:30, P.F. s-a deplasat la sediul S.C. C.M.E. S.A., pentru a-i solicita părţii vătămate F.C. să îi împrumute suma de 50 lei,  dar întâlnindu-se cu acesta în faţa porţii de acces, partea vătămată l-a refuzat.

În aceeaşi împrejurare, partea vătămată i-a spus inculpatului că va pleca la ţară în cursul aceleiaşi zile, informaţie pe care inculpatul a conştientizat-o, hotărând să pătrundă din nou în locuinţa lui F.C., fapt dovedit chiar de declaraţiile inculpatului: „Când am auzit că o să fie plecat de acasă, ştiind că concubina e plecată la serviciu, ..., am decis să intru în locuinţa lui...”; „Precizez că ştiam că în ziua respectivă, partea vătămată urma să plece la ţară” .

În continuare, cele două părţi s-au deplasat împreună până la un magazin din apropiere, după care inculpatul a plecat spre staţia de tramvai R.A.T.B. „Radox”, fără ca partea vătămată F.C. să observe dacă inculpatul s-a urcat în tramvai .

Conform declaraţiei martorei M.I., în jurul orelor 11-12 (în timpul pauzei de prânz), inculpatul a venit la sediul S.C. C.M.E. S.A. şi a întrebat-o dacă F.C. a plecat la ţară, iar la răspunsul său afirmativ, inculpatul a plecat spre rampa de acces care duce spre locuinţa părţii vătămate.

Prin declaraţiile date în cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut această împrejurare de fapt, însă o plasează la un alt moment în timp, şi anume: după ce a intrat în locuinţă părţii vătămate şi a pregătit televizorul pentru a-l sustrage.

În jurul orei 14:30, după terminarea orelor de curs, martorul I.M. (nepotul părţii civile C.M.) a venit la sediul S.C. C.M.E. S.A. şi a luat cheile de la partea vătămată F.C., după care a mers la locuinţa acestuia, unde a stat în camera de la etajul 4. Aceste împrejurări rezultă din declaraţiile martorului I.M. şi declaraţia părţii vătămate.

De asemenea, din declaraţia de la fila 52 d.u.p., dată de martorul I.M., mai rezultă că, în momentul în care a trecut pe lângă uşa de la etajul 3 (sufragerie), „am observat că lacătul se afla la locul lui şi belciugele erau prinse în uşă”, iar aproximativ după 10 minute, „am auzit un zgomot puternic ce venea de la etajul 3”.

Din aceste elemente de fapt, precum şi faţă de intervalul orar diferit indicat de martor şi inculpat (ora 14:30, respectiv, ora 15:00), instanţa de fond a concluzionat că martorul I.M. se afla deja în locuinţă, când inculpatul P.F. a forţat uşa camerei de la etajul 3.

Aşa cum rezultă din declaraţiile constante ale inculpatului (filele 13 verso, 91, 94 verso, 97 d.u.p. şi fila 66 d.i.), în jurul orei 15:00, cunoscând că partea vătămată F.C. este plecată la ţară, inculpatul s-a deplasat din nou la locuinţa acestuia, a bătut la uşă pentru a verifica dacă este cineva acasă şi a pătruns în acelaşi mod ca în data de 18.01.2013.

În locuinţă, inculpatul a căutat bani şi alte valori, dar nu a găsit, motiv pentru care a hotărât să sustragă televizorul LCD, marca „Orion”, pe care l-a scos din priză şi l-a acoperit cu o geacă luată din cuier, din aceeaşi încăpere .

Tot din declaraţiile constante ale inculpatului, instanţa de fond a mai reţinut că acesta a renunţat la sustragerea televizorului marca „Orion” întrucât ar fi putut obţine o sumă prea mică de bani, faţă de riscul de a fi prins.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere că încă de la prima declaraţie, consemnată în procesul-verbal de intervenţie la sesizare (filele 13-14 d.u.p.), fără asistenţă juridică şi fără a cunoaşte relevanţa juridică a susţinerilor sale, inculpatul a învederat că s-a oprit din sustragere,  „gândindu-mă că nu valorează foarte mult şi nu puteam să-l iau în braţe”.

De asemenea, în declaraţiile ulterioare din cursul urmăririi penale, inculpatul a avut aceeaşi susţinere: „am decis să nu mă mai risc pt. un televizor pe care nu luam decât 100 euro”; „am renunţat să mai iau televizorul considerând că nu merită efortul” .

Totodată, în cursul cercetării judecătoreşti a exprimat aceeaşi poziţie procesuală: „...m-am răzgândit întrucât m-am gândit că voi obţine o sumă mult prea mică, aprox.400 lei şi că ar fi trebuit să îl car în spate şi aş fi putut fi văzut de diferite persoane” .

În timp ce se afla în camera de la etajul 4, martorul I.M. a auzit „un zgomot puternic” dinspre camera de la etajul 3 şi a ieşit să vadă ce se întâmplă .

Fiind întrebat expres în cursul judecăţii, cu privire la intervalul de timp între momentul când a auzit zgomotul şi momentul când a ieşit din cameră, martorul a relatat că a trecut aproximativ 1 minut .

Pe casa scării, coborând câteva trepte, printre scări, martorul a observat de la spate o persoană de sex masculin, tânăr (24-25 ani), îmbrăcat cu pantaloni de culoare alb-crem şi o geacă scurtă de culoare gri, care a montat, la loc, belciugul în tocul uşii, după care a fugit pe scări în jos .

Fiind întrebat expres în cursul judecăţii, martorul a declarat că nu a văzut-o din faţă pe această persoană, că acesta nu s-a întors cu faţa şi nici nu se uita în jurul lui să verifice dacă îl observă cineva, precum şi că nu poate preciza dacă această persoană l-a observat pe el (pe martor). De asemenea, a relatat că între momentul ieşirii sale din cameră şi momentul când persoana de sex masculin a fugit pe scări a trecut aproximativ 1 minut .

Faţă de cele observate, martorul I.M. a contactat-o telefonic pe partea vătămată F.C., anunţând-o că o persoană de sex masculin îmbrăcat cu pantaloni albi forţează uşa camerei de la etajul 3, împrejurare ce rezultă din declaraţiile acestor două părţi .

Nu în ultimul rând, cu privire la declaraţiile martorului I.M., instanţa de fond a mai reţinut că, în cursul judecăţii, acesta relatat că uşa camerei de la etajul 4 produce un zgomot „dar nu foarte puternic” la deschidere şi închidere, precum şi „un zgomot puternic” la descuierea cu cheia .

Aşa cum rezultă din declaraţia părţii vătămate, după ce a fost anunţat telefonic de martorul I.M., F.C. s-a deplasat „repede” spre locuinţa sa, aflată la doar 150 m. de hala unde se afla, iar, la intrarea în clădire, s-a întâlnit cu inculpatul Pîrvan Florin, care tocmai coborâse scările, împrejurare relatată şi de inculpat .

Potrivit aceloraşi două mijloace de probă, în continuare, partea vătămată F.C. a urcat în locuinţa sa împreună cu inculpatul şi, în prezenţa acestuia, a constatat că bunurile din cameră sunt răvăşite, că din cutia ţinută în şifonier lipsesc mai multe bijuterii, precum şi că televizorul era scos din priză şi acoperit de o geacă .

De asemenea, întrucât iniţial inculpatul nu a recunoscut furtul bijuteriilor, partea vătămată a apelat S.N.U.A.U. 112.

Astfel, la faţa locului au sosit organele de poliţie, care au procedat la identificarea şi audierea lui F.C. şi P.F., întocmind procesul verbal de intervenţie la sesizare.

Cu această ocazie, fiind audiat pentru prima dată, fără asistenţă juridică şi fără a cunoaşte relevanţa juridică a susţinerilor sale, inculpatul Pîrvan Florin a recunoscut fapta, arătând că a renunţat la sustragerea televizorului „gândindu-mă că nu valorează foarte mult şi nu puteam să-l iau în braţe” .

Nu în ultimul rând, prin procesul verbal de cercetare la faţa locului, s-a reţinut că accesul în clădirea în care îşi are locuinţa partea vătămată F.C., se face pe o rampă de încărcare marfă, iar apoi pe nişte scări. Locuinţa părţii vătămate se află la al treilea nivel al clădirii, uşa de acces fiind asigurată cu două belciuge, unul montat pe toc, iar al doilea montat pe uşă, acestea fiind prinse cu un lacăt .

II. În raport de situaţia de fapt, concluziile formulate de apărătorul ales al inculpatului de a se dispune achitarea pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat, în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C.pr.pen., nu sunt întemeiate deoarece inculpatul a executat acţiuni ce relevă punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea:

Potrivit art.20 alin.1 C.pen.: „Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea...”.

Din formularea largă a textului de lege („punerea în executare”) rezultă că în conţinutul tentativei intră nu numai acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii (acţiunea tipică- verbum regens), ci şi acţiunile care sunt legate nemijlocit de acţiunea tipică prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii (V.Papadopol, Tentativa în reglementarea noului cod penal, Revista Română de Drept nr.4/1969, p.10).

Dacă legiuitorul ar fi restrâns tentativa numai la executarea acţiunii tipice, ar fi prevăzut că aceasta constă în „începutul de executare”.

Aşadar, în conţinutul tentativei se înscriu şi activităţile, care se plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice sau concomitent cu aceasta şi care se leagă nemijlocit sub aspectul continuităţii de această acţiune.

Astfel, în cauză, activităţile concrete desfăşurate de inculpat - scoaterea din priză a televizorului marca „Orion”, înfăşurarea cablului în jurul ecranului şi acoperirea televizorului cu o geacă (dovedite prin probatoriul analizat la pct.I.2.d din prezenta hotărâre), săvârşite cu intenţia de a sustrage televizorul, constituie acte de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea.

Susţinerea apărătorului inculpatului că executarea furtului nu a început este corectă, neexistând un moment în care inculpatul să fi luat televizorul în braţe şi să fi încercat să iasă din locuinţă, însă este lipsită de relevanţă juridică faţă de celelalte activităţi de punere în executare a hotărârii infracţionale, desfăşurate de inculpat.

Aşadar, întrucât în conţinutul constitutiv al tentativei nu intră doar acţiunile ce descriu elementul material al infracţiunii, iar, în cauză, inculpatul a săvârşit activităţi ce denotă punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, nu se poate susţine că nu ar exista o faptă în materialitatea sa şi nu se poate dispune achitarea în temeiul art.10 lit.a C.pr.pen.

„Fapta”, raportat la conţinutul constitutiv al tentativei la infracţiunea de furt, există şi constă tocmai în scoaterea din priză a televizorului, înfăşurarea cablului şi acoperirea cu o giacă din locuinţă.

III. În privinţa acestei infracţiuni (tentativa la furt calificat din data de 21.01.2013), însă, este incidentă cauza generală de nepedepsire a desistării (art.22 alin.1 C.pen.) deoarece inculpatul P.F. a renunţat din propria voinţă la săvârşirea infracţiunii, astfel:

Din conţinutul art.22 alin.1 C.pen. rezultă că, pentru a produce efecte juridice, desistarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: -să se fi efectuat unul sau mai multe acte de executare; -să existe o renunţare la săvârşirea infracţiunii; - renunţarea să fie de bunăvoie.

În cauză, în mod evident, sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa unor acte de executare (aşa cum s-a arătat la pct.II din prezenta hotărâre) şi la încetarea activităţii infracţionale (ce exprimă, prin ea însăşi, renunţarea la consumarea infracţiunii). Totodată, încetarea activităţii infracţionale a fost eficientă, deoarece furtul televizorului marca „Orion” nu s-a mai consumat, şi definitivă, inculpatul părăsind locuinţa părţii vătămate fără a sustrage bunuri.

Consideraţii mai ample impune condiţia ca renunţarea să se datoreze propriei voinţe a autorului, condiţie cu privire la care, prin rechizitoriu, s-a apreciat că nu ar fi îndeplinită .

Renunţarea de bunăvoie la continuarea executării înseamnă abandonarea de către făptuitor, în mod nesilit, a activităţii infracţionale.

Aceasta presupune, pe de o parte, ca făptuitorul să fi avut posibilitatea obiectivă de a continua executarea, dar să nu voiască acest lucru. De aceea, dacă consumarea infracţiunii nu era posibilă, de exemplu din cauza unui obstacol de netrecut, renunţarea nu constituie desistare.

Pe de altă parte, renunţarea de bunăvoie presupune ca făptuitorul să se fi aflat în situaţia de a-şi manifesta liber voinţa, neconstrâns de nimeni şi de nicio forţă străină. Dacă, renunţarea a fost determinată de intervenţia unei cauze externe, de exemplu teama de a nu fi denunţat ca urmare a observării activităţii sale de către o altă persoană, nu constituie desistare.

În cauză, inculpatul P.F. ar fi putut, în mod obiectiv, să continue sustragerea televizorului marca „Orion”, luându-l în braţe şi părăsind locuinţa părţii vătămate (chiar dacă transportul televizorului ar fi fost dificil), iar renunţarea la infracţiune a fost determinată de frica de a nu fi prins şi perspectiva câştigului prea mic .

Faţă de acest din urmă aspect, instanţa de fond a reţinut că nu este necesar ca desistarea să fie expresia unei căinţe sincere, ci poate fi determinată de motive multiple şi diferite, sub raportul naturii şi sursei lor.

Concluzionând că renunţarea la continuarea actelor de executare a avut loc din propria voinţă a inculpatului, instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art.22 alin.1 C.pen., iar în temeiul art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.i1 C.pr.pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentru această infracţiune.

Judecătorul fondului a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului, constând în aceea că, la data de 18.01.2013, în jurul orei 15:00, prin forţarea sistemului de asigurare al uşii de la locuinţa părţilor vătămate C.M. şi F.C., a sustras o verighetă bărbătească, un inel şi o brăţară bărbăteşti, un inel şi o brăţară pentru femei, toate din aur, în valoare de 6.000 lei, fără consimţământul proprietarilor, în scopul însuşirii lor pe nedrept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit.i C.pen.

Constatând că în privinţa faptei din 18.01.2013 sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.345 alin.2 C.pr.pen., întrucât fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului Pîrvan Florin.

La individualizarea judiciară a pedepsei principale, instanţa de fond a avut în vedere scopul pe care îl îndeplinesc pedepsele conform art.52 C.pen. şi criteriile generale de individualizare enumerate de art.72, alin.1 C.pen., respectiv: dispoziţiile părţii generale a Codului penal; limitele de pedeapsă fixate în art.209, alin.1 (închisoarea de la 3 la 15 ani); gradul de pericol social; persoana inculpatului; şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, ţinând seama că cererea inculpatului de aplicare a procedurii prevăzute de art.3201 C.pr.pen. a fost respinsă, însă împrejurarea contestată de el s-a dovedit a fi întemeiată (desistarea pentru fapta din 21.01.2013), instanţa de fond apreciind că se impune a da eficienţă juridică atitudinii de recunoaştere a faptei din 18.01.2013, pe care inculpatul a avut-o în mod constant, de la începutul procesului penal.

Aşadar, instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.c C.pen., căreia îi va da eficienţa prevăzută de art.76 lit.c C.pen.

În consecinţă, făcând aplicarea art.74 lit.c raportat la art.76 lit.c C.pen., instanţa de fond a apreciat că pentru sancţionarea, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, dar şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială, este necesară aplicarea unei pedepse sub minimul special, în cuantum de 2 ani şi 4 luni închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, judecătorul fondului a avut în vedere că pedeapsa principală nu depăşeşte 4 ani închisoare, iar inculpatul nu a mai fost condamnat anterior, apreciind că, în raport cu vârsta tânără (20 ani), cu atitudinea procesuală (atât în stare de arest, cât şi după punerea sa în libertate) şi cu împrejurarea că inculpatul s-a aflat în contact cu mediul penitenciar pentru aproximativ 6 săptămâni, scopul pedepsei şi reinserţia socială pot fi atinse fără privarea de libertate, ci prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi inculpatul P.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, având în vedere următoarele motive:

-critica Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, vizează latura penală a cauzei, respectiv reţinerea dispoziţiilor art.3201 C.p.p., în favoarea inculpatului, avându-se în vedere conduita procesuală a acestuia, cu consecinţa diminuării cuantumului de pedeapsă sub 2 ani închisoare cu reţinerea dispoziţiilor art.86/1 Cod penal;

-recursul inculpatului vizează reindividualizarea pedepsei şi aplicarea unei pedepse într-un cuantum micşorat, prin reţinerea dispoziţiilor art.3201 şi art.74-76 Cod penal, pentru fapta săvârşită în data de 18.01.2013.

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum şi din oficiu, cu luarea în considerare a cazurilor de casare prevăzute în art.3856 alin.3 din Codul de procedură penală, Curtea  a constatat că recursurile cu care a fost sesizată sunt fondate în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Potrivit art.3201 alin.1 Cod procedură penală, privind „Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei”: Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, aceasta având consecinţele prevăzute la alin.7 al aceluiaşi text de lege, vizând reducerea limitelor pedepselor.

În speţă, rezultă că inculpatul a recunoscut prima faptă, cea săvârşită la data de 18.01.2013, pentru care a fost condamnat la închisoare cu aplicarea art.74 lit.c Cod penal, a recunoscut în integralitate şi în modalitatea în care s-a reţinut în rechizitoriu, astfel că, de vreme ce se dovedeşte că pentru cea de-a doua faptă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rechizitoriul nu corespunde în totalitate realităţii faptice, astfel cum este reliefată de probatoriul administrat în cauză, în mod normal inculpatul ar fi trebuit să beneficieze de dispoziţiile art.320/1 Cod procedură penală, drept urmate se impune admiterea acestui motiv de recurs.

Curtea a procedat totodată  la o nouă individualizare judiciară  a pedepsei având în vedere criteriile prevăzute în art.72 şi art.52 Cod penal, precum şi cele corespunzătoare situaţiei mai sus reţinute.

Faţă de aceste argumente, Curtea, în temeiul art. 385 ind. 15 pct. 2 lit.d C.p.p., a admis recursurile declarate de recurentul-inculpat şi de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 381/29.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, pe care a casat-o, în parte, în latură penală, şi rejudecând pe fond, a reţinut în favoarea inculpatului, cu referire la infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 208 al. 1-209 al. 1 lit. i C.p., faptă din data de 18.01.2013, părţi vătămate F.C. şi C.M., dispoziţiile art. 320 ind. 1 C.p.p. şi în consecinţă: a redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru această infracţiune, prin sentinţa recurată, de la 2 ani şi 4 luni închisoare, la 1 an şi 8 luni închisoare, a înlocuit dispoziţiile art. 76 al. 1 lit. c C.p. cu dispoziţiile art. 76 al. 1 lit. d C.p. şi a micşorat termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, de la 4 ani şi 4 luni, la 3 ani şi 8 luni, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Domenii speta

Spete similare