Natura juridică a nulităţii acordului de mediere consfinţit prin hotărâre judecătorească

Rezumat:

Chestiunea esenţială disputată şi care se impune a fi tranşată în cauză este cea a naturii juridice a nulităţii acordului de mediere  între reclamanta-apelantă prin asociat (intervenientă în interesul pârâtei intimate), în calitate de debitor şi pârâta-intimată, în calitate de creditor, prin administrator special. Împrejurarea că acesta a fost consfinţit prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă apare lipsită de relevanţă faţă de contextul procesual, caracterizat prin asumarea de către părţile litigante a caracterului admisibil al acţiunii.

Mecanismul desfiinţării actului subsecvent (acordul de mediere) se justifică şi se impune prin prisma faptului că asociata celor două părţi contractante s-a prevalat la încheierea acestuia de un drept de reprezentare a debitoarei stins anterior acelui moment, prin anularea actului iniţial – Hotărârea AGA, constituind astfel, în favoarea creditoarei un drept de creanţă, cu încălcarea condiţiilor cerute de lege. În raport de toate aspectele cauzei, văzând şi prevederile art.1246 alin.1 Cod civil, concluzia nevalabilităţii acordului de mediere disputat se impune cu necesitate şi în consens cu statuările definitive ale hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea Hotărârii AGA ce conferea reprezentantului reclamantei la încheierea acordului de mediere calitatea de administrator cu puteri depline al societăţii  şi, respectiv, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de obligare a reclamantei din prezenta cauză la plata sumelor reprezenatând plată nedatorată, soluţia contrară încălcând principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, ceea ce nu poate fi primit.

Cu referire la natura nulităţii, Curtea apreciază că, faţă de întreg probatoriul administrat în cauză şi de prevederile cu valoare de principiu ale art.1169,1170 şi 1270 alin.1 din Codul Civil, nulitatea disputată de părţile litigante este una absolută şi nu una relativă, cum în mod eronat a apreciat prima instanţă.

Curtea reţine, în primul rând, că principiul libertăţii contractuale impune părţilor obligaţia manifestării cu bună-credinţă, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi bunele moravuri; în al doilea rând, că potrivit art. 1247 alin. 1 Cod civil, ,,este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”, iar în conformitate cu prevederile art.1250 Cod civil, ,,contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”; în al treilea rând, că reglementarea instituţiei nulităţii virtuale a fost justificată de legiuitor pe ideea atingerii scopului dispoziţiilor legale încălcate, respectiv a unor norme prohibitive în al căror conţinut nu este precizată sancţiunea nerespectării lor. Astfel, potrivit art.1253 Cod civil, ,, în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins”.

 Doctrina de specialitate s-a exprimat cvasiunanim în sensul că, în vederea distingerii între nulitatea virtuală absolută şi nulitatea virtuală relativă, nu este suficientă recurgerea la precizarea finală a art.1253- atingerea scopului dispoziţiei legale încălcate- deoarece aceasta nu reprezintă un criteriu de clasificare a nulităţilor, ci o justificare a caracterului virtual al nulităţii în general, ca sancţiune de drept civil, ci trebuie aplicat criteriul legal al naturii interesului vizat prin norma juridică încălcată.

În speţă, este în afara oricăror ambivalenţe faptul că părţile au încheiat acordul în litigiu cu încălcarea prevederilor art.209 alin.1 şi 2, art. 1309 alin.1 Cod civil şi ale art. 197 alin.1, art. 54 alin.1 şi art. 55 alin.1 din Legea societăţilor nr.31/1990, care reglementează prin norme cu caracter imperativ, dar fără prevederea expresă a vreunei sancţiuni, modalitatea de reprezentare a societăţii şi consecinţele acestei manifestări în planul relaţiilor juridice cu terţii, dintre aceştia din urmă doar cei de bună-credinţă fiind ocrotiţi de teoria mandatului aparent.

În opinia Curţii, interesul ocrotit prin edictarea acestor norme este unul general, în condiţiile în care administratorul societăţii reprezintă practic voinţa socială formată în organul colectiv, deliberativ reprezentat de AGA, scopul reglementărilor fiind tocmai protejarea consimţământului asociaţilor şi acordarea posibilităţii acestora să-şi exteriorizeze voinţa la modul real şi efectiv, iar nu iluzoriu sau fictiv, cu respectarea ordinii publice şi a bunei-credinţe, fiind evident că, din această perspectivă, interesul acestora se confundă cu interesul general al societăţii. Cu alte cuvinte, acordul de mediere contestat este lovit de o nulitate absolută, chiar dacă această sancţiune este subînţeleasă, virtuală.

Hotărârea:

Asupra apelului de faţă constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia a II-a Civilă la data de 22.10.2019 sub nr. ..../86/2019, reclamanta SC A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, în temeiul art. 1254 alin. 1 şi 2 Cod civil, art. 1247 Cod civil, art. 1250 Cod civil, art. 1204 Cod civil, prin raportare la prevederile art. 94 pct. 1 Cod procedură civilă, a solicitat constatarea nulității absolute a Acordului de mediere nr. 7 din 11.05.2014 încheiat între SC A. SRL și SC B. SRL, consfințit prin sentința nr. 500 din 04.06.2014 de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. ../334/2014, cu consecința desființării actelor juridice subsecvente încheiate în baza acestuia.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că între SC B. SRL și SC A. SRL s-a încheiat Acordul de mediere nr. 7 din 11.05.2014 la Biroul de Mediator RV.

În cadrul încheierii acestui contract, C. a reprezentat SC A. SRL, aceasta deținând atât calitatea de asociat în această societate, cât și calitatea de asociat cu 90% din părţile sociale în SC B. SRL; începând cu data de 15.06.2013 pârâta SC B. SRL se află în insolvenţă.

Acordul de mediere s-a încheiat între pretinsul creditor SC B. SRL, prin administrator special D. și pretinsul debitor SC A. SRL, reţinându-se că „subscrisele suntem de acord cu stingere raporturilor de creanță existente între părți, prin recunoașterea debitului în sumă de 4.931.659,22 lei pe care A. SRL îl are față de B. SRL”

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 500 din 04.06.2014 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei, a fost consfințită învoiala părților astfel cum a fost concretizată în Acordul de mediere nr. 7 din data de 11.05.2014 al Biroului de Mediator RV, în baza prevederilor art. 58 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

În temeiul acordului de mediere menţionat s-a demarat procedura executării silite împotriva reclamantei, pentru presupusul debit în cuantum de 4.931.659,22 lei, ,,recunoscut” de către SC A. SRL prin același acord de mediere. În acest sens a fost întocmit Dosarul execuțional nr. 136/a/2014 al BEJA E.

Pe de o parte, împotriva executării silite demarate în cadrul dosarului execuțional a fost formulată de către asociatul SC A. SRL, domnul F., contestație la executare fiind constituit dosarul nr. ../334/2018. În cadrul acestui dosar, a fost dispusă suspendarea executării silite prin hotărârea nr. 518/2019 din 29.05.2019 pronunțată de către Tribunalul Suceava.

Pe de altă parte, în dosarul nr. ../334/2014, societatea A. SRL a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 500/04.06.2014 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei pentru motive procedurale, în conformitate cu prevederile art. 440 Cod procedură civilă. Reclamanta a arătat că, a valorificat cu prioritate calea de atac a recursului împotriva acestei sentințe de consfințire, pentru motive procedurale, înainte de a recurge la calea unei acțiuni principale pentru anularea acordului de mediere pentru motive de nulitate absolută; că, SC A. SRL a fost înființată în 2007, avându-l ca asociat unic și administrator pe F.. În data de 05.10.2010, C. a devenit asociat în societate cu 45% din capitalul social, iar F. asociat cu 55% din capitalul social și administrator cu puteri depline; în data de 5.01.2012 s-a majorat capitalul social, iar C. a devenit asociat cu 49% din capitalul social, F. rămânând deținătorul a 51% din părțile sociale și administrator cu puteri depline, iar conform actului constitutiv, administratorul poate fi schimbat doar în cadrul unei hotărâri AGA (cu unanimitate de voturi); ignorând aceste prevederi ale actului constitutiv, în încercarea de a prelua abuziv controlul asupra societății A. SRL, C. a convocat, cu încălcarea prevederilor legale și statutare, o adunare generală a asociaților (fără a transmite invitația asociatului majoritar F.) și a adoptat o hotărâre prin care s-a numit administrator al SC A. SRL (Hotărârea AGA a SC A. SRL din data de 28.08.2013); Hotărârea AGA A. SRL din 28.08.2013 a fost anulată definitiv prin decizia nr. 99/06.05.2014 pronunțată de către Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 9755/86/2013; ulterior, C. în pofida faptului că nu mai avea calitatea de reprezentant legal al SC A. S.R.L a încheiat acordul de mediere contestat, prin care A. îşi asumă în calitate de debitor o datorie în cuantum de 4.931.659,22 lei față de B. SRL; că, numita C. deținea și deține 90% din părțile sociale la SC B. SRL şi că, interesul patrimonial al acesteia în încheierea Acordului de mediere este evident, frauda fiind dovedită; dincolo de evidentul conflict de interese, la data încheierii Acordului de mediere o instanță de judecată statuase cu titlu de autoritate de lucru judecat că numirea administratorului A. s-a realizat în mod ilegal, actul de numire fiind anulat - C. neavând atribuții de reprezentare a societății A. SRL;  în consecință, C. nu putea să semneze un act care să angajeze societatea A. SRL la recunoaşterea unei datorii faţă de o societate în care, aceeași C. deținea 90% din părțile sociale; mai mult, prin decizia nr. 307 din 22.10.2014 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. ../86/2013, instanța a menținut soluția pronunțată de către Tribunalul Suceava, prin care acesta a respins, ca nefondată, cererea de obligare a societății A. la plata sumei de 3.215.263,08 lei cu titlu de plată nedatorată, precum și cererea de obligare a societății A. la plata sumei de 1.734.892,11 lei cu titlu de contravaloare facturi emise și neachitate.

S-a apreciat că o hotărâre de expedient care consfințește învoiala părților în temeiul art. 438 Cod procedură civilă nu face decât să confere tranzacției forța probantă a unui înscris autentic înzestrat cu forță executorie. Aceasta nu se bucură de autoritate de lucru judecat, motivul, evident, fiind lipsa unei judecăți pe fond a litigiului prin care instanța să tranșeze chestiuni litigioase.

Din această perspectivă, s-a solicitat a se reţine efectele limitate pe care le produce Sentința civilă nr. 500/4.06.2014 a Judecătoriei Vatra Dornei. Și, întrucât tranzacția este rezultantul acordului de voință al părților, chiar consemnat fiind într-o hotărâre judecătorească, aceasta poate face obiectul unei acțiuni în nulitate, în rezoluțiune sau reziliere.

În drept, au fost invocate prevederile legale indicate în conţinutul cererii de chemare în judecată.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a adepus la dosar o serie de înscrisuri.

Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii, ca nefondată.

În apărare, pârâta a invocat excepţia insuficientei timbrări a cererii introductive, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în final, caracterul nefondat al pretenţiilor deduse judecăţii.

În susţinere, pârâta a arătat, în esenţă, că persoana care a semnat împuternicirea avocaţială nu are dreptul de a reprezenta legal A. SRL şi deci, nu putea angaja, în numele reclamantei, un avocat pentru promovarea acestui demers; că reclamanta nu avea un drept de opţiune între a promova o acţiune întemeiată pe dreptul comun, în nulitate absolută/anulare şi calea procedurii speciale conferită de art.59 alin.2 din Legea nr.192/2006, respectiv recursul împotriva sentinţei civile nr. 500/04.06.2014 a Judecătoriei Vatra Dornei (dosar nr.../334/2014); că, motivele invocate de reclamantă în susţinerea cererii se circumscriu unei nulităţi relative şi nu absolute, împrejurare de natură să antreneze incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, termenul legal general fiind împlinit. Pe fondul cauzei, a arătat că, pe de o parte, la data semnării acordului de mediere în discuţie, decizia nr. 99/06.05.2014 a Curţii de Apel Suceava- Secţia a II-a Civilă nu-şi produsese efectele, nefiind comunicată şi depusă la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava, iar pe de altă parte că plăţile făcute de SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL nu au avut un fundament legal, prin acordul contestat încercându-se să se aducă o reparaţie din această perspectivă.

La data de 17.09.2020, a fost depusă la dosar o cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei SC B. SRL, de către doamna C., prin care aceasta a solicitat admiterea excepţiilor invocate de către pârâtă şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca nefondată, reiterând, în esenţă, susţinerile din cuprinsul întâmpinării.

Prin încheierea din 23.06.2020, prima instanţă luând act că pârâta nu insistă în excepţia de netimbrare a cererii, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de doamna C. şi a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 66 din data de 07 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. 3117/86/2019, Tribunalului Suceava- Secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii reclamantei A. SRL, invocată de pârâta SC B. SRL şi intervenienta accesorie C.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie ridicată de pârâta SC B. SRL şi intervenienta accesorie C..

A respins cererea de anulare a acordului de mediere nr. 7 din 11.05.2014, încheiat între A. SRL şi B. SRL şi a actelor subsecvente încheiate în baza acestuia, formulată de reclamanta A. SRL, ca fiind prescris dreptul la acţiune.

 Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa de fond a considerat că, aspectele invocate de pârâta SC B. SRL şi intervenienta accesorie C. sunt de ordin procedural, astfel că nu se subsumează analizării condiţiilor de fond privind încheierea acordului, cum ar fi existenţa consimţământului, viciile de consimţământ, cauza şi obiectul acordului de mediere ca şi convenţie intervenită între părţi.

A considerat judecătorul fondului că, astfel de chestiuni de formă sau de fond fac obiectul unei analize potrivit prevederilor art. 1178 -1260 Cod civil privind încheierea şi/sau nulitatea contractului.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a considerat că, pentru a putea fi invocată nulitatea absolută, norma încălcată trebuie să privească un interes general, aspect care trebuie să rezulte neîndoielnic din lege potrivit art. 1250 Cod civil. Prin urmare, s-a apreciat că este vorba despre o nulitate relativă în sensul art. 1248, raportat la art. 1251 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art.2157 Cod civil, instanţa de fond a constatat că termenul de prescripţie este de 3 ani şi a început să curgă la data de 11.05.2014, împlinindu-se la data de 11.05.2017, anterior formulării cererii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând admiterea apelului aşa cum a fost formulat, în sensul constatării nulităţii Acordului de mediere nr.7 din 11.05.2014, respectiv a sentinţei civile nr.500/04.06.2014 pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei.

S-a criticat faptul că, judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.31/1990 întrucât, în pofida menţiunilor din Registrul Comerţului, reglementarea exceptează de la protecţia prin mecanismul mandatului aparent pe terţii care nu sunt de bună - credinţă.

Or, pentru că SC B. SRL era deţinută în control şi în administrare faptică de către C. (asociat cu 90% din părţile sociale), societatea cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că propriul administrator a fraudat procesul de numire în funcţia de administrator al SC A. SRL.

 Întrucât C. controla efectiv orice demers decizional în cadrul societății pârâte, coroborat cu faptul că tot aceasta a preluat controlul în cadrul SC A. SRL cu scopul de a recunoaște o datorie pe care de altfel Curtea de Apel Suceava nu i-a validat-o juridic, terțul devine de rea-credință din momentul cunoașterii realității (28.08.2013 sau 06.05.2014) și deci nu se poate prevala în favoarea sa de publicitatea din ORC de la data încheierii actului (11.05.2014).

S-a arătat că, sub aparența legitimității conferită de mențiunea veche din ORC, la interval de 4 zile de la data pronunțării soluției în dosarul nr. 9755/86/2013 de către Curtea de Apel Suceava, C. s-a prezentat ca și reprezentant legal al SC A. SRL și a încheiat la mediator, într-o zi de duminică (11.05.2014), un acord de recunoaștere cu societatea pe care o deține în proporţie de 90% din părțile sociale și o controlează efectiv, SC B. SRL.

Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că C. s-a numit administrator de drept al SC A. SRL în data de 28.08.2013 și, în aceeași dată, C., în calitate de asociat majoritar cu 90% al SC B. SRL a numit-o în calitate de administrator special la B. SRL pe D., administratorul semnatar al Acordului de mediere în numele și pe seama SC B. SRL.

În aceste condiții, pentru că dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu sunt îndeplinite și deci teoria mandatului aparent nu este aplicabilă, SC B. SRL nu poate opune societății A. SRL credința sa legitimă ca fiind creatoare de drept. SC B. SRL este un terț de rea-credință care a cunoscut pe multiple căi despre faptul că propriul administrator de fapt și asociat cu 90%, nu este administrator legal al SC A. SRL.

Cu privire la motivul de nulitate absolută care lovește Acordul de mediere nr. 7 din 11.05.2014, aspect care atrage caracterul imprescriptibil al dreptului material la acțiune, precum și incidența dispozițiilor art. 1254 alin. (2) Cod civil, s-a criticat faptul că, judecătorul fondului a trecut peste aceste dispoziții și a încălcat şi pe cele ale art. 432 Cod procedură civilă, prin raportare la Decizia Curții de Apel Suceava nr. 99/06.05.2014 pronunțată în dosarul nr. ../86/2013 omiţând, pur și simplu, să aplice dispozițiile textului de lege care consacră desființarea actelor subsecvente.

S-a apreciat că, prima instanţă a adăugat nepermis la lege, invocând condiții pe care legea nu le reglementează. Însuși sensul prevederilor art. 1254 alin. (2) Cod civil este tocmai de a permite desființarea unor acte lipsite de o condiție esențială urmare a anulării actului precedent; atât timp cât hotărârea AGA a SC A. SRL este lovită de nulitate absolută, în temeiul prevederilor art. 1250 şi art. 1257 alin. 2 Cod civil  și Acordul de mediere este lovit de nulitate absolută, desființarea subsecventă fiind o consecință obligatorie.

Așadar, nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. 7/11.05.2014 este o consecință imperativă a efectelor obligatorii și de opozabilitate (efecte erga omnes, prevăzute de art. 435 Cod procedură civilă) ale Deciziei nr. 99/06.05.2014 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, prin care se constată nulitatea absolută a Hotărârii AGA SC A. SRL din data de 28.08.2013, în temeiul prevederilor art. 1254 alin. (2) Cod civil, dar și o consecință directă a efectelor puterii de lucru judecat ale Deciziei nr. 307/22.10.2014 pronunțată de aceeaşi instanţă.

Intervenienta C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.

 S-a arătat, în esenţă, că problema de drept ce se cere a fi dezlegată vizează calificarea corectă a acţiunii în constatarea nulității acordului de mediere nr. 7 din 2014 încheiat între SC A. SRL și SC B. SRL, consfințit prin sentința civilă nr.500 din 04.06.2014 de către Judecătoria Vatra Dornei în cadrul dosarului 764/ 334/ 2014 .

A apreciat intervenienta că, este vorba despre o nulitate relativă pentru că procesele dintre persoanele care au calitatea de asociat atât la SC B. SRL, cât și la SC A. SRL privesc interese particulare ale asociaților și nu un interes general, de ordin public.

A mai precizat intervenienta că, suma menţionată în acordul de mediere este reală, are la bază un proces-verbal de inventar din anul 2013 şi figurează în contabilitatea celor două societăți.

S-a precizat că, C. era administrator legal al SC A. SRL la 11.05.2014, data semnării acordului de mediere, conform certificatului constatator eliberat de registrul comertului și depus la dosar. Astfel, în conformitate cu mențiunea ORC, C. a deținut calitatea de administrator până la data de 11.07.2017, situație față de care toate alegațiile reclamantei rămân fără obiect.

SC A. SRL a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei să respingă apărările avansate de către pârâtă şi să dispună admiterea apelului, aşa cum a fost formulat.

Pârâta SC B. SRL şi intervenienta C. au depus, la dosar, concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea apelului formulat de SC A. SRL, ca nefondat.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prevederilor art.476- 478 Cod procedură civilă care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea constată caracterul fondat al apelului, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Curtea urmează a stabili limitele efectului devolutiv al apelului prin raportare la ceea ce s-a apelat şi respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, este de observat că, deşi în cauză s-a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC B. SRL de către doamna C., admisă în principiu de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 23.06.2020, tribunalul a omis să se pronunţe asupra acesteia prin hotărârea dată asupra fondului, astfel încât, în condiţiile în care partea interesată nu a înţeles să uzeze în cadrul termenului de apel de instituţia ,,completării hotărârii” prevăzută de dispoziţiile art.444 Cod proc. civ., acest aspect nu va constitui motiv de analiză pentru instanţa de apel.

Totodată, întrucât maniera de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în constatarea nulităţii, în sensul respingerii acesteia ca nefondată prin hotărârea supusă apelului, nu a constituit obiect de critică pentru pârâta SC B. SRL, respectiv intervenienta accesorie C., caracterul admisibil al acţiunii nu va constitui motiv de preocupare pentru instanţa de control judiciar, intrând în autoritatea de lucru judecat provizorie, prevăzută de art. 430 alin.4 Cod procedură civilă.

Aşadar, din perspectiva principiilor care jalonează soluţionarea căii de atac a apelului, văzând şi conţinutul criticilor invocate de reclamanta SC A. SRL în susţinerea căii de atac, care reiau, în esenţă, susţinerile formulate în faţa instanţei de fond, Curtea constată că are a verifica dacă acordul de mediere nr.7/11.05.2014, încheiat între reclamata -apelantă SC A. SRL în calitate de debitor şi pârâta-intimată SC B. SRL în calitate de creditor, consfinţit prin sentinţa civilă nr. 500/04.06.2014 a Judecătoriei Vatra Dornei, este lovit de nulitate absolută, ori este anulabil în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 Cod civil, calculat de la data încheierii acestuia, prin prisma cauzei juridice a acţiunii reprezentată de incidenţa principiului anulării actului juridic subsecvent/accesoriu, ca urmare a anulării actului juridic iniţial/ principal, coroborat cu lipsa voinţei sociale a reclamantei-apelante SC A. SRL de a contracta, dedusă din inexistenţa unui mandat de reprezentare a sa, în favoarea intervenientei C., la încheierea acordului în discuţie.

Pe fondul apelului, Curtea reţine că, faţă de cadrul procesual prestabilit atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspectul obiectului şi al cauzei, nu poate da eficienţă prevederilor art.248 alin.1 Cod procedură civilă, pronunţându-se cu prioritate asupra excepţiei de fond, peremptorii, a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, constatând că în speţă este incident alin.4 al aceluiaşi articol care permite unirea acesteia cu fondul cauzei, întrucât pentru soluţionare este necesară administrarea aceluiaşi material probator.

Astfel, chestiunea esenţială disputată şi care se impune a fi tranşată este, în opinia Curţii, cea a naturii juridice a nulităţii în ceea ce priveşte acordul de mediere nr.7 încheiat la data de 11.05.2014 între reclamanta-apelantă SC A. SRLprin asociat C. (intervenientă în interesul pârâtei intimate), în calitate de debitor şi pârâta-intimată SC B. SRL, în calitate de creditor, prin administrator special.

Împrejurarea că acesta a fost consfinţit prin sentinţa civilă nr.500/04.06.2014 a Judecătoriei Vatra Dornei, rămasă definitivă prin decizia nr.22/23.04.2019 a Tribunalului Suceava – Secţia a II-a Civilă, apare lipsită de relevanţă faţă de contextul procesual amintit, caracterizat prin asumarea de către părţile litigante a caracterului admisibil al acţiunii.

Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că intervenienta accesorie C. deţinea la data încheierii acordului în discuţie -11.05.2014, o dublă calitate de asociat, respectiv atât la societatea reclamantă SC A. SRL (49 % din părţile sociale), cât şi la societatea pârâtă SC B. SRL (90% din părţile sociale), aspect necontestat în cauză.

Dacă pârâta intimată SC B. SRL, în insolvenţă, a fost reprezentată de administratorul special la încheierea acordului, interesele reclamantei-apelante au fost reprezentate de intervenienta accesorie C., care a înţeles ca, în dovedirea îndreptăţirii de a reprezenta societatea şi a calităţii de reprezentant al acesteia, să se prevaleze pe de o parte de Hotărârea AGA SC A. SRL din 28.08.2013 prin care, modificându-se actul constitutiv al societăţii, aceasta a fost desemnată ca administrator cu puteri depline alături de administratorul statuar iniţial F., iar pe de altă parte, de înscrierea acestei menţiuni la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava.

La aceste premise, reţinute în debutul analizei naturii juridice a nulităţii actului juridic contestat prin prisma cauzei juridice a acţiunii, Curtea urmează a o adăuga pe cea creată de efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă şi dedus din Decizia nr. 307/22.10.2014 a Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1322/12 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă, între cele două litigii, derulate între aceleaşi părţi, existând, fără putinţă de tăgadă o identitate de materie litigioasă. Astfel, Curtea reţine că aspectul litigios consemnat şi rezolvat pe cale incidentală în actul jurisdicţional anterior, care nu poate fi ignorat în prezentul cadru procesual, se referă la ineficacitatea şi inopozabilitatea acordului de mediere contestat, deduse din împrejurarea că, la data încheierii – 11.05.2014, persoana semnatară a acestuia din partea reclamantei-apelante SC A. SRL (debitoarei), respectiv doamna C., nu mai avea calitatea de reprezentant statutar al societăţii, în considerarea deciziei nr. 99/06.05.2014 a Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, anterioară acordului de mediere, care operează între părţi independent de realizarea formalităţilor legale de comunicare şi înregistrare a hotărârii la ORC.

Aşadar, aceste constatări tranşate cu putere de lucru judecat se impun în prezentul cadru procesual cu valoare de fundament al soluţiei, înlăturând posibilitatea realizării unei noi verificări jurisdicţionale.

Mai mult, contextul este de natură a evidenţia şi efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din Decizia nr. 99/06.05.2014 a Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, opozabilă părţilor, prin care s-a statuat definitiv în sensul nulităţii absolute a hotărârii AGA SC A. SRL din 28.08.2013, pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind procedura convocării asociaţilor şi modalitatea de numire a administratorului societăţii în persoana doamnei C..

Astfel, prin Hotărârea a cărei nulitate absolută a fost constatată, din 28.08.2013, asociata C. (actuala intervenientă accesorie) a propus şi votat numirea sa în funcţia de administrator cu puteri depline al SC A. SRL, alături de administratorul statutar iniţial F.

Este unanim recunoscut în doctrina şi jurisprudenţa în materie faptul că, efectele aplicării sancţiunii nulităţii, respectiv ale desfiinţării unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate, constau în lipsirea actului civil de consecinţele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă şi presupun desfiinţarea retroactivă a actului juridic primar, restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestuia, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent, expresie a principiilor quod nullum est nullum producit effectum; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi restitutio in integrum.

Prin raportare la Hotărârea AGA SC A. SRL din 28.08.2013, anulată definitiv în instanţă, aplicarea acestor principii se concretizează practic în anularea actului constitutiv actualizat al societăţii - cu referiri la noua structură administrativă, precum şi în anularea înregistrării menţiunii acestuia la ORC.

Parcurgând în continuare demersul argumentativ logico-juridic, în scopul tranşării chestiunii supuse atenţiei în speţă, Curtea este în măsură să constate că:

1)la încheierea acordului de mediere nr. 7/11.05.2014, reclamanta-apelantă SC A. SRL nu a fost reprezentată de administratorul statutar – F.;

2)pseudoreprezentarea SC A. SRL de către intervenienta C., în condiţiile anulării anterioare a fundamentului raportului juridic de reprezentare pretins – Hotărârea AGA din 28.08.2013, echivalează practic cu o lipsă a reprezentării, respectiv cu o neangajare a răspunderii sociale a societăţii urmare a neasumării obligaţiilor stabilite în cuprinsul acordului, întrucât nu fost conturată şi exprimată o voinţă socială în acest sens; deoarece obligaţia SC A. SRL, de stingere a raporturilor de creanţă, prin recunoaşterea debitului faţă de SC B. SRL nu a fost valabil asumată, obligaţia corelativă a acestia din urmă, de stingere a aceloraşi raporturi de creanţă, apare lipsită de cauză;

3)în absenţa mandatului de reprezentare, intervenienta C. a exteriorizat la încheierea acordului, voinţa personală a unui nonreprezentant, străină de affectio societatis, fără intenţia reală şi legitimă de a produce efecte juridice în numele şi pe seama debitoarei SC A. SRL; altfel spus, împrejurarea echivalează practic cu neîncheierea acordului în discuţie între cele două societăţi;

4)decizia nr. 99/06.05.2014 a Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de constatare a nulităţii Hotărârii AGA SC A. SRL din 28.08.2013, ce conferea intervenientei C. calitatea de administrator cu puteri depline al societăţii, este obligatorie, potrivit art. 435 alin. 1 Cod procedură civilă, între părţi – SC A. SRL şi C., fiind opozabilă acestora independent de realizarea formalităţilor legale vizând revenirea la forma iniţială a actului constitutiv, precum şi pârâtei SC B. SRL (la care C. era asociată cu 90 % din părţile sociale) în condiţiile alin. 2 al aceluiaşi articol, dovada contrară nefiind făcută în cauză, împrejurare de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă a intimatelor la încheierea acordului, justificată de acestea prin neînscrierea la ORC a menţiunii de anulare a calităţii de administrator statuată în favoarea intervenientei C.

Constatările Curţii sunt susţinute şi de argumente de text deduse din următoarele prevederi legale:

-art. 209 alin. 1 şi 2 Cod civil „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.”

- art. 197 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 „Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală.”

- art. 54 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 „După efectuarea formalităților de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societății, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terților nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepția cazului în care societatea face dovada că terții respectivi aveau cunoștință de această neregularitate.”

- art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 „În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.”

Această din urmă soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. 1309 alin. 1 Codul Civil, potrivit cărora „Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ.”.

De remarcat sunt şi considerentele Deciziei nr. 24/6.11.2017 pronunţată în interesul legii de către ÎCCJ (dosar nr. 1699/1/2017) care, deşi vizează interpretarea şi aplicarea unitară a altor texte legale incidente în materia administrării societăţilor, statuează în sensul că administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme ce prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept; angajarea societăţii în raporturile cu terţii se subordonează ideii de ocrotire a terţilor de bună-credinţă, reflectată în legislaţia internă în dispoziţiile art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990; stabilirea măsurii în care un terţ este sau nu de bună-credinţă - şi astfel, poate fi ocrotit sau nu - este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, care vor aprecia în funcţie de particularităţile fiecărei situaţii; în condiţiile lipsei unui mandat, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent.

Faţă de cele ce preced, luând în considerare şi particularităţile concrete ale speţei, Curtea constată că numai aparent asistăm la invocarea mai multor motive de nulitate a acordului contestat, contrar celor reţinute de prima instanţă care a procedat la o analiză distinctă a acestora. În realitate, observăm o interdependenţă a cauzelor de nulitate circumscrise cauzei juridice a acţiunii, astfel încât acestea trebuie tratate în mod unitar şi indisolubil, ca decurgând una din cealaltă. Cu alte cuvinte, nulitatea Hotărârii AGA a SC A. SRL din 28.08.2013 a fost cauza şi a determinat în mod direct şi nemijlocit (pe lângă desfiinţarea actului constitutiv actualizat şi a înregistrării acestuia la Oficiul Registrului Comerţului) lipsa reprezentării societăţii la încheierea acordului care astfel, practic, nu s-a angajat în aşa-zisul contract de recunoaştere a datoriei sale.

Aşadar, principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial acţionează în cauză de o manieră intrinsecă între cauzele de nulitate a acordului, circumscrise în ansamblu, după cum s-a arătat, cauzei juridice a acţiunii, echivalând cu împrejurarea că intervenienta C. nu a avut niciodată calitatea de reprezentant al debitoarei-reclamante SC A. SRL, nulitatea operând retroactiv, respectiv de la adoptarea Hotărârii -28.08.2013, aspect cunoscut de creditoarea SC B. SRL.

În acelaşi timp, dintr-o perspectivă extrinsecă tuturor acestor cauze privite la modul general, ca un tot unitar, aplicarea principiului evocat presupune repunerea părţilor în situaţia anterioară, deziderat care nu poate fi conceput în lipsa desfiinţării actului subsecvent încheiat de una din părţile actului iniţial cu un terţ (în speţă, SC B. SRL), prin care s-a constituit un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul.

Altfel spus, mecanismul desfiinţării actului subsecvent (acordul de mediere) se justifică şi se impune prin prisma faptului că, asociata celor două părţi contractante – C. s-a prevalat la încheierea acestuia de un drept de reprezentare a debitoarei stins anterior acelui moment, prin anularea actului iniţial – Hotărârea AGA din 28.08.2013, constituind astfel, în favoarea creditoarei un drept de creanţă, cu încălcarea condiţiilor cerute de lege.

În raport de toate aspectele reţinute, văzând şi prevederile art.1246 alin.1 Cod civil, concluzia nevalabilităţii acordului de mediere disputat se impune cu necesitate şi în consens cu statuările definitive ale deciziilor nr.99/06.05.2014 şi, respectiv, nr.307/22.10.2014 ale Curţii de apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, soluţia contrară încălcând principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, ceea ce nu poate fi primit.

Cu referire la natura nulităţii, Curtea apreciază că, faţă de întreg probatoriul administrat în cauză şi de prevederile cu valoare de principiu ale art.1169,1170 şi 1270 alin.1 din Codul Civil, nulitatea disputată de părţile litigante este una absolută şi nu una relativă, cum în mod eronat a apreciat prima instanţă.

În argumentare, instanţa de control judiciar, va reţine, în primul rând, că principiul libertăţii contractuale impune părţilor obligaţia manifestării cu bună-credinţă, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi bunele moravuri; în al doilea rând, că potrivit art. 1247 alin. 1 Cod civil, ,,este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”, iar în conformitate cu prevederile art.1250 Cod civil, ,,contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”; în al treilea rând, că reglementarea instituţiei nulităţii virtuale a fost justificată de legiuitor pe ideea atingerii scopului dispoziţiilor legale încălcate, respectiv a unor norme prohibitive în al căror conţinut nu este precizată sancţiunea nerespectării lor. Astfel, potrivit art.1253 Cod civil, ,, în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins”.

 Doctrina de specialitate s-a exprimat cvasiunanim în sensul că, în vederea distingerii între nulitatea virtuală absolută şi nulitatea virtuală relativă, nu este suficientă recurgerea la precizarea finală a art.1253- atingerea scopului dispoziţiei legale încălcate- deoarece aceasta nu reprezintă un criteriu de clasificare a nulităţilor, ci o justificare a caracterului virtual al nulităţii în general, ca sancţiune de drept civil, ci trebuie aplicat criteriul legal al naturii interesului vizat prin norma juridică încălcată.

În speţă, este în afara oricăror ambivalenţe faptul că părţile au încheiat acordul în litigiu cu încălcarea prevederilor art.209 alin.1 şi 2, art. 1309 alin.1 Cod civil şi ale art. 197 alin.1, art. 54 alin.1 şi art. 55 alin.1 din Legea societăţilor nr.31/1990, care reglementează prin norme cu caracter imperativ, dar fără prevederea expresă a vreunei sancţiuni, modalitatea de reprezentare a societăţii şi consecinţele acestei manifestări în planul relaţiilor juridice cu terţii, dintre aceştia din urmă doar cei de bună-credinţă fiind ocrotiţi de teoria mandatului aparent.

În opinia Curţii, interesul ocrotit prin edictarea acestor norme este unul general, în condiţiile în care administratorul societăţii reprezintă practic voinţa socială formată în organul colectiv, deliberativ reprezentat de AGA, scopul reglementărilor fiind tocmai protejarea consimţământului asociaţilor şi acordarea posibilităţii acestora să-şi exteriorizeze voinţa la modul real şi efectiv, iar nu iluzoriu sau fictiv, cu respectarea ordinii publice şi a bunei-credinţe, fiind evident că, din această perspectivă, interesul acestora se confundă cu interesul general al societăţii. Cu alte cuvinte, acordul de mediere contestat este lovit de o nulitate absolută, chiar dacă această sancţiune este subînţeleasă, virtuală.

Soluţia se impune şi în raport de particularităţile cauzei şi cerinţele echităţii, consecinţele aplicării principiului anulării actului subsecvent/secundar, ca efect al anulării actului iniţial/ principal perpetuându-se şi în acest areal al silogismului juridic.

Astfel, apreciem că gravitatea neregularităţilor care au generat sancţiunea nulităţii absolute a Hotărârii AGA SC A. SRL din 28.08.2013, este de natură a constitui premisa unui grad ridicat de pericol social al modalităţii în care intervenienta C., sub aparenţa legitimităţii conferită de vechea menţiune de la Oficiul Registrului Comerţului (neopozabilă părţilor contractante), a procedat la încheierea acordului, legătura dintre actul juridic iniţial/principal şi cel subsecvent/accesoriu fiind una de la mijloc la scop.

Altfel spus, intervenienta C., în mod fraudulos s-a prevalat de calitatea de administrator şi s-a substituit voinţei asociaţilor, excluzând astfel din sfera ordinii de drept actul juridic încheiat, context care justifică incidenţa interesului general în restabilirea şi ocrotirea încrederii societăţii şi a securităţii circuitului civil general. Aceasta deoarece, protejarea dreptului la informare şi a dreptului la vot, a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute, generează în mod obligatoriu o protecţie de aceeaşi natură a consimţământului asociaţilor şi, în consecinţă, a voinţei sociale care nu poate fi ignorată sau încălcată, interpretarea contrară fiind expresia unui nonsens juridic.

Apărările pârâtei şi ale intervenientei C. circumscrise teoriei mandatului aparent - succesibilă de a ocroti terţii de bună-credinţă, nu pot fi reţinute în cauză, fiind înlăturate pe de o parte, de efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din Decizia nr.307/22.10.2014 a Curţii de Apel Suceava- Secţia a II-a Civilă rămasă definitivă, iar pe de altă parte, de ansamblul probator de natură să contureze, fără echivoc, incidenţa situaţiei de excepţie prevăzută de art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.31/1990, în sensul că, acestea au cunoscut şi chiar s-au folosit de neregularităţile pretinse, reaua-credinţă manifestă nefiind susceptibilă de a crea, în mod rezonabil, o aparenţă de drept. Din aceeaşi perspectivă şi apărarea contând în aceea că, la data încheierii acordului – 11.05.2014, decizia nr.99/06.05.2014 a Curţii de Apel Suceava nu fusese comunicată părţilor în condiţiile legii, urmează a fi înlăturată, neputând fi de natură a acoperi reaua-credinţă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei respective, doamna C. a fost prezentă (după cum rezultă din cuprinsul încheierii din 29.04.2014 – dosar nr.9755/86/2013), iar pe de altă parte, în aplicarea prevederilor art.10 alin.1 Cod procedură civilă, se prezumă cunoaşterea de către părţi a modului de finalizare a procesului.

Faţă de cele ce preced, Curtea apreciază că în cauză, contrar celor reţinute de prima instanţă, acordul de mediere contestat este lovit de nulitate absolută, sancţiune imprescriptibilă potrivit art.1249 alin.1 Cod civil, împrejurare în raport de care, incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei -apelante apare greşit reţinută de tribunal. Cum aspectul este de natură să echivaleze cu necercetarea fondului cauzei, devin aplicabile dispoziţiile art.480 alin.3 teza I Cod procedură civilă, referitoare la anularea hotărârii, vătămarea părţii - constând în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile, neputând fi altfel înlăturată de instanţa de control judiciar.

În consecinţă, Curtea, găsind întemeiate criticile invocate, în temeiul art.480 alin.2 Cod procedură civilă, va admite apelul, cu consecinţa anulării, în parte, a sentinţei, în sensul că, menţinând modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, în rejudecare, va respinge excepţia prescripţiei, admiţând acţiunea, astfel cum a fost formulată.

Potrivit prevederilor art.451, 452, 453 alin.1 şi 455 Cod procedură civilă, culpa procesuală reţinându-se în sarcina intimatelor SC ,,B.” SRL şi C., ca părţi căzute în pretenţii, acestea vor fi obligate să plătească reclamantei-apelante SC,,A.” SRL, cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului, în valoare totală de 52971 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru din ambele faze procesuale, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că aceasta din urmă a beneficiat de facilitatea sub forma eşalonării plăţii, potrivit art.44 din OUG nr.80/2013.

Domenii speta

Spete similare