Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza i din codul de procedură civilă. anularea în parte a deciziei şi rejudecarea parţială a recursului în limita soluţiei anulate. Art. ...

DREPT PROCESUAL CIVIL.

CONTESTAŢIE ÎN ANULARE ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE  ART. 318 TEZA I DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ. ANULAREA ÎN  PARTE A  DECIZIEI ŞI REJUDECAREA PARŢIALĂ A RECURSULUI ÎN LIMITA SOLUŢIEI ANULATE.

Art. 318 teza I şi

Art. 320 din Codul de procedură civilă

Greşeala materială rezidă în neobservarea de către  instanţa de recurs a  două înscrisuri, cu privire la care aceasta nu a făcut nici o apreciere, fiind evident  că, dacă s-ar fi observat existenţa  celor două înscrisuri, soluţia instanţei ar fi fost alta în ceea ce priveşte rezolvarea capătului de cerere având ca obiect daunele  materiale, fiind astfel în prezenţa  unei greşeli materiale  esenţiale  în înţelesul dispoziţiilor  legale menţionate.

Găsind  întemeiat  motivul invocat de contestator axat  pe soluţia  dată asupra cererii vizând daunele  materiale, în aplicarea  prevederilor art. 320 din  Codul de procedură civilă, decizia instanţei de recurs se impune a fi anulată în parte, cu privire la dispoziţia  de respingere a daunelor materiale, ceea ce implică rejudecarea parţială a recursului, doar  în limita soluţiei dată asupra respectivei cereri.

 DECIZIA CIVILĂ NR.981/2012-R

din 8 martie 2012 (Dosar nr.2519/111/2010*)

Prin sentinţa civilă nr. 185/C din 07 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul B , în dosar nr. 2519/111/2010, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul G E, domiciliat în S str. O nr.73, judeţul B,  în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN  reprezentat  prin  M F P,  cu sediul în B str. A nr.17, sector 5 Bucureşti,  D.G.F.P. B, cu sediul în Oradea str. D. C nr.2/B, judeţul B.

Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit  art. 5 din L.221/2009 (1) orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauza în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietarii si justiţiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;

Din analiza  dispoziţiile legale arătate s-a constatat că acţiunea este neîntemeiată.

În afară  de faptul că, în conformitate cu art. 5 lit.”b” din L.221/2009, pentru măsuri administrative nu se pot acorda decât daune morale, din actele de la dosar nu rezultă că faţă de  numitul G E ar fi fost luată această măsură  - în conformitate  şi bazat pe actele normative prevăzute la art.3 din Lg.221/2009.

Dosarul CNSAS privind pe susnumitul conţine informaţii privind participarea acestuia la o manifestare antipopulară în anul 1949 – deci  anterior promulgării actelor normative prevăzute la art.3 din lege, acţiuni al cărei caracter nu se cunoaşte – art.1 din lege instituind condiţia ca fapta săvârşită să fi avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar.

În ceea ce îl priveşte pe reclamant, măsura deportării luată faţă de el nu a avut un caracter politic, el a fost deportat împreună cu familia, măsura fiind dispusă faţă de tatăl lui.

Faţă de cele de mai sus s-a constatat că nici capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale nu este întemeiat şi în orice caz sub aspectul existenţei şi al valorii, la dosar nu există nici o dovadă,  astfel acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul G E solicitând prin motivele scrise şi prin intermediul reprezentantului său admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, constatării caracterului politic al măsurii  administrative dispuse în mod abuziv faţă de reclamant şi tatăl acestuia – defunctul G E decedat la 13.08.1965 şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale în sumă de 892.675 lei reprezentând bun urile confiscate de la tatăl său şi daune morale în cuantum de 700.000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit din cauza măsurilor cu caracter politic, în calitate de succesor al tatălui său şi respectiv în nume propriu. Cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr.1696/R din 28 iunie 2011, Curtea de Apel O a admis ca fondat recursul introdus de reclamantul G E, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN reprezentat prin M F P B cu sediul în B, prin D.G.F.P. B şi reprezentant legal PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL O, împotriva sentinţei civile nr. 185/C din 14 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul B, pe care a modificat-o în tot în sensul că:

A admis în parte acţiunea înaintată de reclamantul G E în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat prin M F P B cu sediul în B, prin D.G.F.P. B.

A constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire  de domiciliu obligatoriu. 

A obligat pe pârâtul Statul Român prin M E şi F la  100.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului.

A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantul G E.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În mod greşit instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamantul G E, prin care acesta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la despăgubiri morale pentru măsurile administrative abuzive aplicate antecesorului reclamantului precum şi personal reclamantului.

Prin cererea dedusă judecăţii recurentul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu în judeţul Constanţa suferite de reclamant şi tatăl său G E o perioadă de peste 12 ani, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că în mod greşit instanţa de fond nu a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în  stabilirea de domiciliu obligatoriu faţă de reclamant şi antecesorul acestuia, deşi a reţinut practic, în considerentele hotărârii măsura deportării luată faţă de familia reclamantului.

S-a opinat că în acest sens există probe la dosar potrivit cărora familia reclamantului a fost strămutată în perioada 21 august 1949 – 26.09.1961 în localităţile D şi  C V judeţul C unde li s-a stabilit domiciliul forţat (filele 5, 7 – 9, 11, 12, 13, 16, 39 – 65 dosar fond).

Martorii audiaţi în cauză şi care s-au aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul (filele 111-112 dosar prima instanţă) au arătat de asemenea că reclamatul împreună cu familia sa au fost dislocaţi, stabilindu-li-se domiciliul forţat  în  judeţul C, ocazie cu care bunurile le-au fost confiscate,  că la domiciliul forţat s-a locuit în condiţii inumane, unde au fost supuşi la muncă forţată la cariere de nisip şi de piatră şi la canal.

Este adevărat faptul că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial din data de 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea acestei decizii, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.

 Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei instanţa de recurs a reţinut că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.

Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu  atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).

Prin urmare, s-a reţinut că în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. 2 din legea fundamentală , astfel s-a apreciat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din CEDO, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest  sens cauza Driha împotriva României.

Având în vedere cele de mai sus, s-a reţinut de către instanţa de recurs că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamant s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

S-a precizat că pretenţiile reclamanţilor ar fi justificate şi prin prisma art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 (aliniat care nu a fost declarat ca fiind neconstituţional), câtă vreme în perioada în care reclamanţii şi succesorii acestora au fost dislocaţi şi li s-a stabilit domiciliu forţat în judeţul Constanţa, nu au avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susţinerii materiale a familiei lor, fiind astfel îndreptăţiţi chiar la obţinerea unor daune materiale.

Totodată s-a subliniat faptul că, până la data pronunţării Deciziei nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale, pe rolul instanţelor din raza Curţii de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr.221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanţilor în temeiul art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009.

Ca o consecinţă a constatării caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamanţilor şi succesorilor acestora, în temeiul dispoziţiilor art.5 alin.1 din lege, instanţa de recurs a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant şi antecesorul său în perioada dislocării şi stabilirii de domiciliu forţat.

La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a  ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă. Cuantificarea unui astfel de prejudiciu este dificilă, de aceea, în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rolul instanţei se circumscrie la acordarea unei satisfacţii apreciată ca fiind echitabilă.

CEDO însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate .

Ori judecând în echitate, având în vedere suferinţele îndurate de către reclamant şi antecesorul acestuia, durata măsurii precum şi consecinţele ce s-au produs în plan familial, social în cazul familiei reclamanţilor, astfel cum rezultă din actele depuse şi probele administrate, Curtea  a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 100.000 lei, sumă care este apreciată ca fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de reclamant şi antecesorul său.

Însă, instanţa de recurs a  respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, deoarece  nu s-a făcut dovada concretă a prejudiciului care nu a putut fi determinat în prezenta cauză – ştiut fiind că acesta trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din probele de la dosar, din însăşi recunoaşterile reclamantului, imobilul casă şi o parte din teren au fost restituite în natură, iar celelalte bunuri au fost solicitate în baza Legii nr. 10/2001, nefăcându-se dovada finalizării acestei proceduri sau în ce măsură a fost sau nu modificată dispoziţia nr. 778/4.10.2006 emisă de Primarul Municipiului S.

Dar, prin acordarea sumei de 100.000 lei, instanţa a apreciat astfel că se asigură o satisfacţie echitabilă, reparaţie completă pentru consecinţele măsurii administrative dispuse în cauză de autorităţile comuniste faţă de reclamant şi antecesorul acestuia.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, instanţa de recurs a admis ca fondat recursul formulat de recurentul  reclamant G E, a modificat în tot hotărârea instanţei de fond în sensul  că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire de domiciliu şi a fost obligat  pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, fiind respinse ca nefondate restul pretenţiilor formulate de reclamant.

S-a constatat totodată că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare, contestatorul G E, solicitând  admiterea acesteia, anularea hotărârii atacate şi în urma rejudecării recursului, acordarea daunelor materiale , conform practicii constante a Curţii de Apel O, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a formulat următoarele critici:

 -sunt întrunite condiţiile contestaţiei în anulare speciale, prevăzute de art.318 Cod procedură civilă, deoarece, soluţia instanţei de recurs este rodul unei greşeli materiale, în sensul că nu s-a observat de către instanţă, pe lângă obiectul cererii de chemare în judecată, actele care făceau dovada clară a prejudiciului, în special procesul-verbal din 14 august 1959, în care se evaluează bunurile imobile;

-instanţa nu a observat nici evaluarea bunurilor mobile aflate la dosar, iar pentru a argumenta respingerea acestui capăt de cerere, a reţinut şi faptul că, din chiar recunoaşterea reclamantului, imobilul casă şi o parte din teren i-au fost restituite, iar celelalte bunuri, le-ar fi solicitat în baza Legii nr.10/2001, astfel că, este o greşeală materială evidentă, întrucât, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat niciodată restituirea imobilelor situate pe strada Deportaţilor nr.73, unde actualmente se află locuinţa sa din S, ci solicitările acestuia au vizat ferma T, ce era compusă din două case de locuit, un şopron, un  grajd şi două fântâni, doar aceasta a fost evaluată prin procesul verbal din 14.10.1959 –fila 9 dosar de fond şi chiar dacă iniţial prin procesul verbal din 11 august 1949 –data deportării, s-a preluat şi imobilul din strada D 73, în prezent O, nr.73;

-prin cererea introductivă a arătat că acest imobil îl fusese restituit în etape, în timpul regimului comunist, astfel că, instanţa de recurs a făcut o greşeală materială, cu privire la obiectul judecăţii;

-chiar în Referatul pentru soluţionarea notificării la Legea nr.10 nr.543/2001 pentru Ferma T, act care se află la dosarul instanţei de recurs, se arată extrem de clar la pagina 2 că în Ferma T existau 2 clădiri cu destinaţia de locuinţă, precum şi celelalte anexe evaluate în procesul verbal din 14 august 1959;

-instanţa a arătat că prejudiciul este nedovedit atâta timp cât la fila 9 din dosarul de fond, nu există procesul-verbal din 14.10.1959 prin care se evaluează clădirile care au compus Ferma T, astfel că, în esenţă arată că, dovada prejudiciului material este făcută cu prisosinţă prin procesele-verbale din 11 august 1949 şi respectiv 14 octombrie 1959, în ceea ce priveşte bunurile imobile, iar în privinţa bunurilor mobile, cu procesul verbal de preluare cât şi cu declaraţiile martorilor din anul 1992, înscrisuri ce se află la dosar, acte pe care instanţa de recurs nu le-a observat, astfel că, este vorba de o eroare materială şi nu de o greşeală de judecată, întrucât, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa nu a observat aceste acte, iar acestea sunt esenţiale pentru a justifica schimbarea soluţiei instanţei de recurs, cu privire la daunele materiale;

-coroborând toate actele de la dosar şi utilizând indicii de inflaţie din perioada 1965-2010, comunicaţi de Direcţia de Statistică Bihor, rezultă suma solicitată în petit, sens în care solicită a se avea în vedere actul intitulat Declaraţie, datând din 25.03.2010 (fila 6 dosar de fond) întocmit de către contestator şi în care se arată un calcul concret, cu privire la fiecare bun în parte;

-referitor la argumentul instanţei, cum că reclamantul ar fi solicitat restituirea unor bunuri în temeiul Legii nr.10/2001, arată că, acesta a formulat într-adevăr cerere de despăgubiri în temeiul acestei legi, sens în care, art.5 alin.5 din Legea nr.221/2009, prevede faptul că, odată cu acordarea despăgubirilor materiale în prezentul dosar, ar urma să înceteze de drept efectual notificărilor formulate de contestator în baza Legii nr.10/2001, care în acest caz are un caracter subsidiar faţă de prevederile Legii nr.221/2009, astfel că, şi sub acest aspect hotărârea este rezultatul unei greşeli materiale;

-decizia atacată este pronunţată cu nerespectarea dreptului contestatorului de proprietate, statuat definitiv prin dispoziţia nr.778/4.10.2006 a Primarului Municipiului S, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate asupra fermei T, contestatorul fiind titularul unui veritabil drept de proprietate şi nu doar a unei speranţe legitime, fiind încălcat Protocolul 1 al CEDO;

-sub aspectul daunelor morale, instanţa de recurs, dincolo de faptul că nu s-a conformat practicii constante a Curţii de Apel Oradea , prin care mamei contestatorului i s-au acordat daune morale de 100.000 lei pentru 9 ani de strămutare, în recurs, acesta şi-a redus pretenţiile la această sumă, fiind vorba de o sentinţă pronunţată înainte de 25.10.2010, ori, partea contestatoare a stat în plus 3 ani în judeţul Constanţa, după ce mamei sale i s-a permis să se întoarcă acasă.

Reprezentanta Ministerului Public, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, având în vedere Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimatul Statul Român prin M F P, nu şi-a comunicat poziţia în cauză.

Examinând decizia contestată, prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, instanţa constată următoarele:

Contestatorul invocă în sprijinul contestaţiei în anulare dedusă judecăţii motivul prevăzut de textul art.318 teza I din Codul de procedură civilă. Referitor la acest motiv, textul are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reapreciere a fondului, de asemenea, greşeala materială trebuie să fie esenţială, ceea ce înseamnă că în lipsa ei soluţia ar fi fost alta.

În speţă, greşeala materială rezidă în neobservarea de către instanţa de recurs a două înscrisuri, depuse la dosarul instanţei de fond, la filele 7 şi 8. Este vorba despre procesul-verbal dresat la data de 11 august 1949 în S – în cuprinsul căruia apare consemnată inventarierea averii mobile şi imobile a chiaburului G E -, şi respectiv despre procesul-verbal încheiat în ziua de 14 octombrie 1959, ce cuprinde evaluarea imobilului situat în S reprezentând ferma T

Prin neobservarea celor două înscrisuri despre care s-a făcut vorbire anterior, instanţa de recurs a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada concretă a prejudiciului şi că acesta nu a putut fi determinat, reţineri în raport de care s-a concluzionat că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.

Fără îndoială că dacă s-ar fi observat existenţa celor două înscrisuri, soluţia instanţei de recurs asupra capătului de cerere aflat în discuţie ar fi fost alta, fiind astfel în prezenţa unei greşeli materiale esenţiale.

În acelaşi context este de subliniat că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanţa nu a făcut asupra celor două înscrisuri nici o apreciere, prin urmare, este evident că este vorba despre o greşeală materială în sensul dispoziţiei legale enunţate.

Faţă de considerentele expuse, instanţa găseşte întemeiat motivul invocat de contestator, despre care s-a făcut vorbire mai sus, -nu însă şi motivul axat pe cuantificarea daunelor morale, ce poate constitui eventual o greşeală de judecată, nicidecum o greşeală materială în accepţiunea legii-, pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.320 din Codul de procedură civilă, se va dispune anularea în parte a deciziei contestate, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a capătului de cerere privind daunele materiale, urmând a se proceda la rejudecarea parţială a recursului, doar în limita soluţiei dată asupra respectivei cereri.

Rejudecând parţial recursul, instanţa găseşte ca fiind întemeiate în parte criticile recurentului axate pe pretenţiile ce vizează daunele materiale.

În aplicarea prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, recurentul reclamant este îndrituit la acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei acestuia, de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, bunurile confiscate  fiind menţionate în procesul verbal încheiate la data de 11 august 1949, iar valoarea unora dintre acestea în procesul-verbal datat  14 octombrie 1959.

Astfel, în cadrul procesului-verbal din 14 august 1949 a fost inventariată averea mobilă a numitului G E, şi respectiv averea imobilă a acestuia, compusă din imobilul situat pe strada D, nr.73, din imobilul situat la fermă şi 112 iugăre teren. Imobilul situat la Ferma T apare menţionat şi în procesul-verbal încheiat cu ocazia preluării, la 14 octombrie 1959, în acest act fiind specificate şi valorile componentelor bunului, 2 clădiri, şopron, grajd, fântâni (2), valoarea totală a acestora fiind de 216.844,70 lei.

În acelaşi context, este de precizat că prin Dispoziţia Primarului Municipiului S privind soluţionarea notificării nr.543/2001, cererea recurentului privind bunurile mobile confiscate a fost respinsă, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile art.6 din Legea nr.10/2001, în schimb a fost admisă  cererea privind imobilul situat în extravilanul S, CF nr.12241 S nr.top.17423/4, prin propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru construcţiile demolate.

Referitor la acest ultim aspect, în speţă, devine incident textul art.5 pct.5 din Legea nr.221/2009, care statuează că acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute de alin.1 lit.b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005.

Recurentul este îndreptăţit la  acordarea despăgubirilor constând în echivalentul  construcţiilor ce-au reprezentat  Ferma T, demolate ulterior confiscării, nu însă şi pentru terenurile menţionate în procesul-verbal de confiscare, pentru care recurentului i-au fost eliberate titlurile de proprietate nr.248/1993 şi nr.3651/2003. De asemenea, nici pentru bunurile mobile ce-au făcut obiectul confiscării, enumerate în procesul-verbal întocmit la data de 11 august 1949 (fila 7 din dosarul de fond) recurentul nu este îndrituit la despăgubiri, în condiţiile în care valoarea acestor bunuri nu apare menţionată în procesul-verbal de inventariere, iar pe de altă parte până în actuala fază procesuală o evaluare a bunurilor respective nu s-a efectuat în cadrul unei lucrări de specialitate, cuantificarea acestora în cadrul actului intitulat „Declaraţie” întocmit de recurent la 25.03.2010 şi semnat de doi martori, neconstituind o probă concludentă. Nici construcţiile situate pe strada Deportaţilor, nr.73, -menţionate şi ele în procesul-verbal de confiscare -, nu fac obiectul despăgubirilor, recurentul precizând că ele nu au făcut obiectul solicitării, imobilul respectiv fiindu-i restituit în perioada comunistă.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza art.320 din Codul de procedură civilă, a admis contestaţia în anulare, a anul în parte decizia cu privire la dispoziţia dată asupra cererii referitoare la daunele materiale şi rejudecând parţial recursul, în limita dispoziţiei anulate,  a obligat pe pârât la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, bunuri ce reprezintă construcţiile enumerate în procesul-verbal încheiat la data de 14.10.1959, situate în S-Ferma T, în valoare totală de 216.894,70 lei, actualizată cu indicele de inflaţie începând cu data preluării bunurilor până la data plăţii efective. Au fost respinse pretenţiile privind acordarea despăgubirilor pentru terenul şi bunurile mobile confiscate. Totodată vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

S-a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare