Recurs contencios administrativ. anulare dispoziţie de ridicare autovehicul. -art.64 din o.u.g. nr.195/2002; -art.97 din o.u.g. nr.195/2002; -o.u.g. nr.69/2007; -art.142 lit.e şi art.143 din h.g. nr.1391/2006; -art.5 din o.g. nr.2/2001.

SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

 RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE DISPOZIŢIE DE RIDICARE AUTOVEHICUL.

-art.64 din O.U.G. nr.195/2002;

-art.97 din O.U.G. nr.195/2002;

-O.U.G. nr.69/2007;

-art.142 lit.e şi art.143 din H.G. nr.1391/2006;

-art.5 din O.G. nr.2/2001.

Măsura ridicării autoturismului deţinut de recurentul reclamant a fost dispusă în temeiul art.  64 din OUG nr. 95/2002, potrivit căruia:

(1) Poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz.

(2) Contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculului staţionat neregulamentar se suportă de către deţinătorul acestuia.

 (3) Ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în condiţiile prevăzute la alin. (1) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.

De asemenea, în cuprinsul dispoziţiei de ridicare depusă în copie la fila 25 dosar de fond se face trimitere si la prevederile art. 97 din acelaşi act normativ, care enumeră între măsurile tehnico-administrative ce  pot fi dispuse de poliţistul rutier şi pe aceea privind ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar.

Principala critică de nelegalitate adusă de recurent actului administrativ contestat se axează pe ideea că măsura ridicării autovehiculelor poate fi aplicată doar celor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă, adică pe acea porţiune a drumului destinată circulaţiei vehiculelor, în opinia recurentului partea carosabilă identificându-se cu banda de circulaţie a vehiculelor. În acest context, recurentul a susţinut că autoturismul său se afla la momentul ridicării în afara părţii carosabile, astfel că în mod nelegal s-a dispus măsura ridicării.

Interpretarea pe care recurentul o dă prevederilor art. 64 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 este una extrem de restrictivă. Dimpotrivă, printr-o interpretare sistematica şi teleologică a prevederilor OUG nr. 195/2002, în special a celor referitoare la oprirea si staţionarea pe drumul public (art. 63-65) şi ale HG nr. 1391/2006 (art. 142-143), instanţa de recurs a reţinut că sintagma „parte carosabilă” din cuprinsul art. 64 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 a fost folosită intr-un sens mai larg si anume acela de „drum public”, în caz contrar, prin acceptarea tezei recurentului, sfera de aplicare a măsurii fiind excesiv restrânsă, iar măsura denaturată de la scopul său şi anume acela de asigurare a desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. 

De altfel, sintagma „parte carosabilă”, a fost folosită o singură data de legiuitor, în cuprinsul alin. 1 al art. 64 din OUG nr. 195/2002, fără a mai fi reluată în aliniatele subsecvente al aceluiaşi text legal şi nici în cuprinsul art. 97.

Un argument suplimentar în sensul acestei interpretări  rezultă şi din modificarea adusă textului prin OUG nr. 69/2007, din conţinutul acestuia fiind înlăturată sintagma vehicule care constituie un obstacol pentru circulaţia publică.

Susţinerea recurentului în sensul că autoturismul deţinut de acesta nu era staţionat neregulamentar pe partea carosabilă este infirmată de planşa fotografică depusă la fila 36 dosar de fond. Din examinarea acesteia, rezultă că autoturismul staţiona la o distanţă mai mică de 25 de metri de trecerea de pietoni, fapt ce contravine prevederilor art. 142 lit. e din  HG nr. 1391/2006 coroborate cu art. 143 lit. a din acelaşi act normativ. De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că autoturismul a fost ridicat dintr-o zonă în care circulaţia este dirijată prin marcaje. În contextul în care, recurentul a parcat autoturismul între marcajul care interzice staţionarea si marcajul care delimitează trecerea de pietoni este evident că în acest fel a fost obturată atât raza de vizibilitate a pietonilor angajaţi în traversare cât şi a celorlalţi conducători auto, astfel că nu se poate reţine că măsura ridicării  nu se impunea a fi luată, şi sub acest aspect recursul fiind nefondat. 

În legătură cu nelegalitatea măsurii ridicării ca urmare a lipsei unui proces verbal de contravenţie care să constatate şi să sancţioneze fapta contravenţională,  instanţa a reţinut că măsura dispusă nu este o sancţiune, ci o măsură tehnică, cu caracter pur preventiv şi instantaneu, având ca scop fluidizarea circulaţiei rutiere. Prin urmare, nefiind o sancţiune cu caracter complementar, aplicarea ei nu este condiţionată de aplicarea sancţiunii principale. Mai mult, OUG nr. 195/2002 nu condiţionează luarea măsurii ridicării vehiculului de existenţa procesului-verbal de sancţionare, ci doar de constatarea staţionării neregulamentare, constatare care se regăseşte consemnată în cuprinsul dispoziţiei de ridicare. Procesul-verbal are rol de constatare şi sancţionare a contravenţiei, însă de esenţa sa este aplicarea sancţiunilor (principale sau complementare – art. 5 din O.G. nr. 2/2001), astfel că simpla constatare a staţionării neregulamentare se poate realiza şi prin actul administrativ individual prin care se dispune măsura ridicării. 

Nu a putut fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că nu există adoptat un regulament prin care să se stabilească procedura de aplicare a măsurii de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar, acest regulament fiind aprobat prin HCL nr. 640/2006. 

Decizia nr.1093/CA/13.03.2013 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II –a civilă,  de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa nr. 6671/CA din 04.10.2012 Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. L. M. O. – A.  I.  O., a respins ca neîntemeiată acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamantul M. F. în contradictoriu cu pârâţii C. L. al M.  O.  A. I. O. şi I.P.J. B.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, analizând prioritar, în conformitate cu art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul C. L. M. O. – A. I. O.  cu motivația că dispoziţia de ridicare a cărei anulare se solicită a fost întocmită de un agent din cadrul I.P.J. B. , a respins-o ca neîntemeiată, reținând, pe de o parte, că reclamantul contestă și taxa de ridicare, transport și depozitare în cuantum de 256 lei, achitată în favoarea A. I. O. prin chitanța nr.1208040100/12.08.2011, prin urmare, cu privire la acest capăt de cerere, are calitate procesuală pasivă evidentă, iar, pe de altă parte, în considerarea prevederilor art.64 din O.U.G. nr. 195/2002, din care rezultă că ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă se dispune de poliţia rutieră, însă procedura de ridicare şi depozitare a vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz.

Sub aspectul fondului, instanța de fond a reținut că, prin Dispoziția de ridicare a autovehiculului seria DRPR nr.0009053 din 12.08.2011 încheiată de agentul constatator C.  A. din cadrul I. P.  J.  B. , s-a dispus ridicarea, transportul și depozitarea autovehiculului cu număr de înmatriculare BH-10-HKC din O. – P. T. , reținându-se că proprietarul sau deținătorul legal al autovehiculului a încălcat prevederile art.142 din O.U.G. nr.195/2002.

În fapt, astfel cum rezultă din planșele fotografice realizate în data de 12.08.2011 la momentul constatării, autoturismul reclamantului a fost parcat în imediata apropiere a trecerii de pietoni din P. T.

Împotriva acestei dispoziții de ridicare a autovehiculului, în termenul legal de la luarea la cunoștință, reclamantul a formulat plângere prealabilă, în conformitate cu prevederile art.7 din Legea nr.554/2004 (f.10 dosar nr.4918/111/2012).

Raportând situaţia de speţă la textele legale incidente, instanţa de fond a  apreciat că actul administrativ a cărui anulare se solicită a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel cum rezultă din cuprinsul acestei dispoziții, măsura ridicării autovehiculului a fost întemeiată pe prevederile art.64 și a art.97 alin.1 lit.d) din O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice și a fost determinată de încălcarea, de către proprietarul/deținătorul autovehiculului cu număr de înmatriculare BH-10-HKC, a dispozițiilor art.142 din O.U.G. nr.192/2002.

Potrivit art.64 din O.U.G. nr.195/2002, poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz.

Conform art.97 alin.1 lit.d) din O.U.G. nr.195/2002, în cazurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: d) ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar.

Coroborat cu aceste dispoziții legale, instanța de fond a reținut că, potrivit art.142 din O.U.G. nr.192/2002, text de lege invocat în speță în justificarea măsurii de ridicare a vehiculului, „se interzice oprirea voluntară a autovehiculelor […] e) pe trecerile de pietoni ori la mai puțin de 25 m înainte de acestea”.

Contrar susținerilor reclamantului, instanța de fond a apreciat că autovehiculul acestuia a fost parcat neregulamentar, fiind oprit în imediata apropiere a trecerii de pietoni, prin urmare măsura de ridicare a autovehiculului a fost luată în conformitate cu prevederilor art.64 și art.97 alin.1 lit.d) coroborate cu art.142 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002.

Pentru aceste motive, în temeiul art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, a fost respinsă ca neîntemeiată atât solicitarea de anulare a dispoziției de ridicare a autovehiculului seria DRPR nr.0009053 din 12.08.2011, cât și pretenția privind plata despăgubirilor în cuantum de 356 lei, din care suma de 256 lei – reprezintă taxa de ridicare, transport și depozitare iar suma de 100 lei - daune morale solicitate prin acțiune.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, a declarat recurs  recurentul-reclamant M. F. , solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii şi anularea dispoziţiei de ridicare auto DRPR nr. 0009053/12.08.2011 emisa de pârâtul IPJ B. , prin care la data de 12.08.2011 s-a dispus ridicarea autoturismului înmatriculat cu nr. BH-10-HKC din O. P.  T., obligarea pârâtei AIO la restituirea sumei de 256 lei, suma pe care în mod nelegal a fost nevoit să o plătească pentru a-şi recupera autoturismul BH-10-HKC care a fost ridicat în mod abuziv şi obligarea pârâtului I.P.J. B.  la plata sumei de 100 lei cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a respins acţiunea sa invocând prevederea art. 97 alin. 1, fără a analiza sau fără a face măcar referire la prevederile art. 64 alin. 1 care se referă la măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Prin parte carosabilă, se înţelege poţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei vehiculelor. Autoturismul său nu staţiona pe partea carosabilă, împrejurare în raport de care măsura ridicării apare ca fiind nelegal dispusă. Consideră ca hotărârea este nelegala pentru acest considerent.

Măsura ridicării autovehicolelor este o măsura drastica, care ar trebui luata numai în situaţii speciale, respectiv atunci când autovehicolele sunt staţionate pe partea carosabila si prin aceasta este perturbat traficul rutier sau circulaţia pietonilor. O apreciere contrara, ar însemna ca, în contextul lipsei locurilor de parcare, care este de notorietate, aproape orice autovehicol ar putea fi ridicat oricând.

In speţa, la momentul la care a fost ridicat, autoturismul său nu era oprit/staţionat pe partea carosabila, ci era oprit intr-o zona laterala a drumului - între parcarea amenajata si trecerea de pietoni. Autoturismul nu reprezenta nici un impediment nici pentru circulaţia autovehiculelor pe drumul public si nici pentru circulaţia pietonilor. Acea parte a drumului nici nu reprezintă parte carosabila.

In conformitate cu prevederile art. 5 alin. 5 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, "Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite."

Este evident, a arătat recurentul, ca măsura tehnico administrativa de ridicare a autovehicolului este o măsura sancţionatoare, care are caracter complementar faţă de sancţiunea principala, măsură care se ia pe lângă sancţiunea complementara. In speţa, se poate retine ca fapta de a staţiona autovehicolul lângă trecerea de pietoni, într-o zona care nu reprezintă parte carosabila, reprezintă o încălcare a prevederilor legale privind circulaţia pe drumurile publice. Aceasta încălcare a creat însă un pericol social minim sau chiar inexistent.

Mai mult, a arătat recurentul, pentru aceasta fapta nici nu a fost sancţionat contravenţional.

Pentru aceasta fapta, puteau fi luate diferite masuri sancţionatoare, care în ordinea gravitaţii puteau fi: avertisment, amenda, blocarea roţilor, ridicarea autoturismului.

Luarea măsurii ridicării autovehicolului - cea mai drastica dintre sancţiunile posibile, în condiţiile în care autoturismul era staţionat într-o zona care nu împiedica în nici un fel traficul rutier, zona în care sunt întotdeauna staţionate autovehicole, apare ca fiind abuziva.

In alta ordine de idei, a arătat recurentul, măsura tehnico administrative a ridicării autovehicolului este o măsura complementara, care poate fi luata când exista o contravenţie. Ori, în conformitate cu OG 2/2001 - fără nici o excepţie - constatarea contravenţiilor se realizează in baza unui Proces verbal de constatare si sancţionare a contravenţiilor, care sub sancţiunea nulităţii trebuie sa cuprindă anumite menţiuni.

In măsura în care nu exista PV care sa constate existenta faptei, din punct de vedere legal nu exista fapta constatată si nu pot fi luate măsuri cu privire la acea fapta.

Cu alte cuvinte, fata de recurent s-a luat o măsura administrativa cu caracter sancţionator, fără sa existe o constatare a faptului ca a comis o faptă care contravine legii - respectiv o contravenţie, care sa fi fost constatata în mod legal.

Ori, neexistând o contravenţie si o sancţiune principala, nu pot exista nici sancţiuni complementare sau masuri tehnico-administrative .

În conformitate cu prevederile art. 97 al. 6 din OUG 105/2002 , "Procedura aplicării masurilor tehnico administrative se stabileşte prin regulament". Ori, nu exista un regulament privind procedura ridicării autoturismelor. In aceste condiţii, ridicarea autoturismului în alte condiţii decât cele stabilite prin regulament - regulament care nu exista - este nelegala.

 Intimatul-pârât I. P. J. B., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

Consideră că motivele de recurs invocate de recurent au fost analizate în mod obiectiv de instanţa de fond.

În drept au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 195/2002, republicată, H.G. nr. 1391/2006, O.G. nr. 2/2001, Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât C. L. M. O. – A. I. O. B.  a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

Referitor la situaţia de fapt care a determinat aplicarea măsurii ridicării vehiculului, apreciază ca neîntemeiate susţinerile recurentului referitoare la staţionarea în afara părţii carosabile, atât prin raportare la dispoziţiile legale incidente în speţă, cât şi în considerarea fotografiilor efectuate la faţa locului.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin.1 şi ale art. 97 alin.1 lit. d din OUG nr. 195/2002, coroborate cu art. 142 lit. e din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar se aplică în cazul opririi voluntare a vehiculelor "pe trecerile pentru pietoni ori la mai puţin de 25 m înainte şi după acestea".

Or, fotografiile efectuate la faţa locului şi depuse la dosarul cauzei dovedesc fără îndoială încălcarea, de către recurent, a prevederilor art. 142 lit. (e) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, vehiculul fiind parcat neregulamentar, în imediata apropiere a trecerii de pietoni din zona P. T.  - situaţie de fapt care justifică pe deplin măsura ridicării vehiculului.

Mai mult, fotografiile efectuate la faţa locului dovedesc parcarea autovehiculului pe drumul public, pe partea carosabilă, contrar susţinerilor recurentului.

Referitor la susţinerile recurentului privind calificarea măsurii ridicării vehiculului ca sancţiune complementară şi, în consecinţă, nelegalitatea aplicării directe a acesteia, în absenţa unei sancţiuni contravenţionale principale, precizează că din analiza prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 şi ale H.G. nr. 1391/2006 se poate observa faptul că măsura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar este o măsură tehnico-administrativă, cu caracter instantaneu, care deserveşte interesul public şi se dispune în scopul fluidizării circulaţiei rutiere, prin îndepărtarea provizorie de pe drumul public a unui vehicul care constituie un obstacol pentru ceilalţi participanţi la trafic - conducători auto sau pietoni.

Or, tocmai raportat la scopul măsurii, consideră că aceasta poate fi dispusă şi în absenţa unui act sancţionator, cu atât mai mult cu cât, pe de-o parte, legea lato sensu nu condiţionează luarea măsurii ridicării de existenţa unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, iar pe de altă parte, prevederile art. 156 alin.6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de administrare a parcărilor publice, a ridicării şi blocării autovehiculelor în municipiul O. , aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului O.  nr. 640/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd în mod expres faptul că agentul constatator poate dispune imediat ridicarea sau blocarea autovehiculelor, fără a aplica sancţiunea contravenţională şi fără a percepe taxa de ocupare sau de oprire/staţionare/parcare.

De asemenea, consideră că, în speţă, în contextul dispoziţiilor art. 64, ale art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 şi ale art. 5 alin. 3 şi alin. 6 din O.G. nr. 2/2001, măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului - neavând caracter sancţionator - nu poate fi calificată drept sancţiune complementară, aceasta din urmă putând avea şi scop educativ, punitiv, în timp ce măsura tehnico-administrativă nu se raportează la natura şi la gravitatea faptei, ci doar la existenţa condiţiilor obiective care impun îndepărtarea vehiculului din locul în care este staţionat neregulamentar.

În acest context, în speţă fiind îndeplinite condiţiile obiective care justifică ridicarea autovehiculului, apreciază ca neîntemeiate susţinerile recurentului privind gradul de pericol social al faptei sale ori modul în care prezenţa autovehiculului influenţa, în concret, desfăşurarea traficului.

 În drept au fost invocate prevederile art. 115, art. 308 Cod procedură civilă, art. 64 alin.1 şi ale art. 97 alin.1 lit. d din OUG nr. 195/2002, H.G. nr. 1391/2006, Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de administrare a parcărilor publice, a ridicării şi blocării autovehiculelor în municipiul O. , aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului O. nr. 640 din 20.08.2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Examinând, în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă,  legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor aduse acesteia de către recurent, cât şi din oficiu, sub aspectul motivelor de ordine publică, instanţa de recurs a reţinut:

 Măsura ridicării autoturismului deţinut de recurentul reclamant a fost dispusă în temeiul art.  64 din OUG nr. 95/2002, potrivit căruia:

(1) Poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz.

(2) Contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculului staţionat neregulamentar se suportă de către deţinătorul acestuia.

 (3) Ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în condiţiile prevăzute la alin. (1) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.

De asemenea, în cuprinsul dispoziţiei de ridicare depusă în copie la fila 25 dosar de fond se face trimitere si la prevederile art. 97 din acelaşi act normativ, care enumeră între măsurile tehnico-administrative ce  pot fi dispuse de poliţistul rutier şi pe aceea privind ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar.

Principala critică de nelegalitate adusă de recurent actului administrativ contestat se axează pe ideea că măsura ridicării autovehiculelor poate fi aplicată doar celor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă, adică pe acea porţiune a drumului destinată circulaţiei vehiculelor, în opinia recurentului partea carosabilă identificându-se cu banda de circulaţie a vehiculelor. În acest context, recurentul a susţinut că autoturismul său se afla la momentul ridicării în afara părţii carosabile, astfel că în mod nelegal s-a dispus măsura ridicării.

Interpretarea pe care recurentul o dă prevederilor art. 64 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 este una extrem de restrictivă. Dimpotrivă, printr-o interpretare sistematica şi teleologică a prevederilor OUG nr. 195/2002, în special a celor referitoare la oprirea si staţionarea pe drumul public (art. 63-65) şi ale HG nr. 1391/2006 (art. 142-143), instanţa de recurs a reţinut că sintagma „parte carosabilă” din cuprinsul art. 64 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 a fost folosită intr-un sens mai larg si anume acela de „drum public”, în caz contrar, prin acceptarea tezei recurentului, sfera de aplicare a măsurii fiind excesiv restrânsă, iar măsura denaturată de la scopul său şi anume acela de asigurare a desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. 

De altfel, sintagma „parte carosabilă”, a fost folosită o singură data de legiuitor, în cuprinsul alin. 1 al art. 64 din OUG nr. 195/2002, fără a mai fi reluată în aliniatele subsecvente al aceluiaşi text legal şi nici în cuprinsul art. 97.

Un argument suplimentar în sensul acestei interpretări  rezultă şi din modificarea adusă textului prin OUG nr. 69/2007, din conţinutul acestuia fiind înlăturată sintagma vehicule care constituie un obstacol pentru circulaţia publică.

Susţinerea recurentului în sensul că autoturismul deţinut de acesta nu era staţionat neregulamentar pe partea carosabilă este infirmată de planşa fotografică depusă la fila 36 dosar de fond. Din examinarea acesteia, rezultă că autoturismul staţiona la o distanţă mai mică de 25 de metri de trecerea de pietoni, fapt ce contravine prevederilor art. 142 lit. e din  HG nr. 1391/2006 coroborate cu art. 143 lit. a din acelaşi act normativ. De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că autoturismul a fost ridicat dintr-o zonă în care circulaţia este dirijată prin marcaje. În contextul în care, recurentul a parcat autoturismul între marcajul care interzice staţionarea si marcajul care delimitează trecerea de pietoni este evident că în acest fel a fost obturată atât raza de vizibilitate a pietonilor angajaţi în traversare cât şi a celorlalţi conducători auto, astfel că nu se poate reţine că măsura ridicării  nu se impunea a fi luată, şi sub acest aspect recursul fiind nefondat. 

În legătură cu nelegalitatea măsurii ridicării ca urmare a lipsei unui proces verbal de contravenţie care să constatate şi să sancţioneze fapta contravenţională,  instanţa a reţinut că măsura dispusă nu este o sancţiune, ci o măsură tehnică, cu caracter pur preventiv şi instantaneu, având ca scop fluidizarea circulaţiei rutiere. Prin urmare, nefiind o sancţiune cu caracter complementar, aplicarea ei nu este condiţionată de aplicarea sancţiunii principale. Mai mult, OUG nr. 195/2002 nu condiţionează luarea măsurii ridicării vehiculului de existenţa procesului-verbal de sancţionare, ci doar de constatarea staţionării neregulamentare, constatare care se regăseşte consemnată în cuprinsul dispoziţiei de ridicare. Procesul-verbal are rol de constatare şi sancţionare a contravenţiei, însă de esenţa sa este aplicarea sancţiunilor (principale sau complementare – art. 5 din O.G. nr. 2/2001), astfel că simpla constatare a staţionării neregulamentare se poate realiza şi prin actul administrativ individual prin care se dispune măsura ridicării. 

Nu a putut fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că nu există adoptat un regulament prin care să se stabilească procedura de aplicare a măsurii de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar, acest regulament fiind aprobat prin HCL nr. 640/2006. 

Raport la aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. 

Domenii speta

Spete similare