Cauză ilicită. nulitate contract donaţie. -Art. 948, 966, 968 Cod civil

DREPT CIVIL

CAUZĂ ILICITĂ.  NULITATE CONTRACT DONAŢIE.

Art. 948, 966, 968 Cod civil

 Cauza sau scopul actului juridic reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate şi generală a actului juridic, care constă în obiectivul urmărit  de părţi la încheierea actului. Actul are o cauză ilicită  dacă scopul urmărit de părţi contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

Decizia civilă nr.  3696/2012-R

pronunţată la data de 26 septembrie 2012 (dosar nr. 151/187/2006)

 Prin sentinţa civilă nr. 172/3.02.2011, pronunţată de Judecătoria Beiuş instanţa a respins acţiunea reclamantei E.O. R. A O. ŞI S., împotriva S.R.reprezentat prin C. L. B..

  Pentru  a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

 La data de 28 mai 1952 a fost încheiat contractul autentic de donaţiune cu nr.1662/1952, anterior încheindu-se procesul verbal nr.871/9dec.1952,între E. O.R.din O.,reprezentată prin E. V.Z. şi S. P.R. B. reprezentat prin Preşedintele Comitetului Executiv. Acest contract a fost un contract de donaţiune sub condiţie,prevăzându-se  ca donatarul „să destineze imobilele donate pentru spitalizarea oamenilor din câmpul muncii.” La punctul 3 din contract se arată de asemenea că, înainte de reforma bănească din 1952, s-a achitat suma de 3.000.000 lei de către donatar donatorului ,sumă ce reprezenta contravaloarea materialelor de construcţie ce se găseau depozitate în corpurile de clădire deja existente.

În conformitate cu prevederile art.813.c.civ. „toate donaţiunile se fac prin act autentic”,ori şi în acest caz s-a respectat condiţia impusă de lege,dar şi condiţia impusă prin contract în sensul că din momentul donaţiei şi până în prezent toate imobilele au fost şi sunt folosite cu destinaţia de policlinică şi spital municipal,aceste instituţii primind şi o titulatură care să amintească şi să omagieze donatorul respectiv  „Episcop Nicolae Popovici reţine prima instanţă.

Reclamanta a invocat cauza ilicită a contractului de donaţie susţinând că exista interdicţia legală expresă de înstrăinare a imobilelor prin donaţie. Această interdicţie este cuprinsă în  art.55 din Regulamentul  pentru administrarea averilor bisericeşti din Patriarhia Română,act pe care reclamanta îl consideră cu putere de lege fiind aprobat prin Decizia nr.32-234/29.09.1950 şi prin Decretul nr.37/1948.

Această susţinere nu poate fi luată în considerare arată prima instanţă,orice regulament având aplicabilitate în cadrul instituţiei a cărei funcţionare şi administrare o reglementează dispoziţiile sale neputând fi aplicabile şi opozabile terţilor.

În ce priveşte lipsa elementelor esenţiale a cauzei contractelor,respectiv intenţia de a gratifica şi consimţământul,invocate de asemeni de către reclamanta ,instanţa de fond a apreciat următoarele:

În ce priveşte intenţia de a gratifica ,această intenţie rezultă din însăşi condiţia impusă prin contractul de donaţie,respectiv „să destineze imobilele donate pentru spitalizarea oamenilor din câmpul muncii.”,condiţie care s-a respectat întru totul şi care este în deplină concordanţă şi cu menirea însăşi  a bisericii,respectiv cea de iubire şi întrajutorare a semenilor şi de venire în sprijinul comunităţii,care şi la a cea dată şi în prezent era majoritatea  de religie ortodoxă.

Un astfel de act a avut probabil şi un avantaj prin creşterea prestigiului  bisericii ortodoxe în faţa enoriaşilor săi,prin donarea acestor imobile avându-se în vedere  necesităţile de ordin cetăţenesc  şi obştesc al cetăţenilor din întreaga zonă a Beiuşului,nu numai a celor din oraş. 

Mai mult,potrivit art.967 al.2 cod. civil,cauza este prezumată a exista până la dovada contrară,astfel că cel ce o invocă este dator a o dovedi. Reclamanta nu a adus nici o probă în acest sens.

Lipsa consimţământului invocată de reclamantă nu poate fi luată în considerare din moment ce  donaţia s-a făcut prin act autentic fiind semnat în faţa notarului  de însuşi episcopul V. Z.  şi Preşedintele Comitetului Executiv.

Reclamanta a mai susţinut că această donaţie a fost un act de expropriere fără dreaptă şi legală despăgubire,fără să aibă în vedere că din însuşi actul de donaţie rezultă că s-a plătit anterior încheierii actului autentic suma de 3.000.000 lei,cu toate că art.801 cod civil defineşte donaţia ca fiind „act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte.”,iar în conformitate cu art.800 cod civil este cu titlu gratuit

 Faţă de considerentelor mai sus expuse, instanţa de fond a respins cererea reclamantei E.O.R. A O. ŞI S. ca neîntemeiată.

 Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel E. O.  R.A O., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

 Prin Decizia civilă nr. 111/A/23 martie 2012 s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta  E. O.  R.A O,  în contradictoriu cu intimaţii  Statul Român prin C.L. B. şi P. M. B., împotriva sentinţei civile nr. 172/3.02.2011, pronunţată de Judecătoria Beiuş pe care a menţinut-o în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la greşita reţinere de către instanţa de fond a existenţei cauzei contractului de donaţie, respectiv a intenţiei de a gratifica şi a consimţământului  tribunalul a constatat că este nefondată şi apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu subzistă nici un motiv de nulitate a donaţiei.

 Astfel a reţinut că, prin „contractul de donaţiune încheiat în Beiuş la data de 28.05.1952” cu nr. 1662/1952, reclamanta a „donat” Statului Român, imobilele înscrise în: Cf nr. 1848 Beiuş - nr. top. 121, 122; Cf nr. 2036 Beiuş - nr. top. 109,2; Cf nr. 31 Beiuş - nr. top. 123, 124; Cf nr. 2246 Beiuş - nr. top. 120/2, reprezentând în natură Spitalul Municipal „Nicolae Popovici” Beiuş şi Policlinica Beiuş (clădiri şi teren aferent).

 Acest contract a fost un contract de donaţiune sub condiţie, încheiat în formă autentică ,prevăzându-se  ca donatarul „să destineze imobilele donate pentru spitalizarea oamenilor din câmpul muncii.” La punctul 3 din contract se arată de asemenea că, înainte de reforma bănească din 1952, s-a achitat suma de 3.000.000 lei de către donatar donatorului ,sumă ce reprezenta contravaloarea materialelor de construcţie ce se găseau depozitate în corpurile de clădire deja existente.

Ca atare forma autentică cerută de disp. art.813.c.civ. a fost îndeplinită, iar contractul a fost semnat din partea E. O.  R.A O din Oradea, de Episcopul V.Z., donatoarea fiind autorizată de către Adunarea Eparhială cu Deciziunea numărul 3441/1952 şi având avizul favorabil al Ministerului Cultelor  dat prin adresa nr. 5185/305/1951, aspecte consemnate în cuprinsul contractului de donaţie depus la dosarul cauzei.

 Prin urmare susţinerile apelantei că exista interdicţia legală expresă de înstrăinare de imobile prin donaţie, decât în cazuri excepţionale şi numai către biserici sau instituţii bisericeşti, prevăzute de art. 55 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti din Patriarhia Română nu a fost  primită câtă vreme a existat acordul pentru înstrăinare dat de organele abilitate în acest sens din partea apelantei.

Ca atare lipsa consimţământului invocată de apelantă nu a fost luată în considerare din moment ce  donaţia s-a făcut prin act autentic fiind semnat în faţa notarului  de însuşi episcopul V.Z.  şi având şi avizul Adunării Eparhială prin Deciziunea numărul 3441/1952 cum corect a reţinut de altfel şi instanţa de fond.

 În ceea ce priveşte lipsa intenţiei de gratificare apelanta consideră că acest aspect nu poate fi analizat decât ţinând cont de contextul politic al vremii respective, când datorită presiunilor exercitate de către reprezentaţii statului, direct sau indirect, un mare număr de proprietari au înţeles să vină în sprijinul comunităţii, diminuându-şi considerabil patrimoniul prin „donaţii” în favoarea Statului Român.

 În acelaşi context invocat de apelantă a fi luat în considerare Tribunalul reţine că este de notorietate faptul că biserica ortodoxă nu a fost supusă în nici un caz presiunilor exercitate de autorităţile comuniste ci dimpotrivă şi astfel este absurd să se creadă că este vorba de un abuz comunist cum susţine apelanta şi nu de o dorinţă a sa de întrajutorare a semenilor.

Totodată s-a apreciat că trebuie reţinut faptul că, în ce priveşte intenţia de a gratifica ,această intenţie rezultă din însăşi condiţia impusă prin contractul de donaţie,respectiv „să destineze imobilele donate pentru spitalizarea oamenilor din câmpul muncii.”,condiţie care s-a respectat în imobil funcţionând Spitalul Municipal „Nicolae Popovici” Beiuş şi Policlinica Beiuş (clădiri şi teren aferent).

Potrivit art.967 al.2 cod. civil,cauza este prezumată până la dovada contrară, astfel că cel ce o invocă este dator a o dovedi ori apelanta nu a produs nici o probă în acest sens

 Cu privire la ultima critică adusă de apelantă şi anume că în realitate a fost vorba de o expropriere nici aceasta nu a fost primită reclamanta neaducând nici o dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale

 Pentru toate considerentele de mai sus, constatând legalitatea hotărârii de fond şi netemeinicia criticilor aduse acesteia, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

 Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta  - reclamantă  E. O.  R.A O, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi a sentinţei civile apelate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii introductive aşa cum a fost aceasta formulată şi precizată şi urmând să se constate nulitatea absolută a „contractului de donaţiune  dat în Beiuş la 28 mai 1952” autentificat sub nr. 871/9 decembrie 1952 la  Notariatul de Stat Beiuş, şi a încheierii de intabulare nr. 7/19 ianuarie 1953 a Judecătoriei Beiuş – secţia CF.

 Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor invocate, instanţa a constatat a fi nefondat:

 Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta E.O.R. a O. şi S. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat la data de 28 mai 1952 autentificat de Notariatul de Stat Raional Beiuş, cu nr. 1662/1952, reclamanta invocând ca şi cauză de nulitate, pe de o parte existenţa unei cauze ilicite, dată fiind interdicţia legală de înstrăinare de imobile prin donaţie, prevăzută de art. 55 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti din Patriarhia Română, iar pe de altă parte, s-a susţinut inexistenţa consimţământului şi lipsa intenţiei de gratificare.

 Criticile reclamantei aduse hotărârii recurate nu au fost primite, argumentele invocate neputând fundamenta soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, cum se susţine prin intermediul recursului.

 Astfel, în ceea ce priveşte cauza ilicită invocată este de precizat că, cauza sau scopul actului juridic reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate şi generală a actului juridic, care constă în obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului.

 Reglementarea cauzei o regăsim în art. 948 din fostul Cod civil şi art. 966 din acelaşi cod (aplicabil raportului juridic dedus judecăţii), care dispune că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită, nu poate avea nici un efect.

 Referitor la caracterul ilicit al cauzei, art. 968 Cod civil prevede că, cauza este ilicită când e prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.

 Aşadar, actul are o cauză ilicită numai dacă scopul urmărit de părţi contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

 În speţă, s-a apreciat că nu se poate reţine caracterul ilicit al cauzei, în condiţiile în care scopul urmărit la încheierea contractului de donaţie a fost acela de gratificare a pârâtei, rezultat tocmai din condiţia impusă în cuprinsul contratului de donaţie şi anume aceea ca imobilele să folosească pentru spitalizarea oamenilor din câmpul muncii, şi în nici un caz  încălcarea vreunei dispoziţii legale, cum eronat susţine recurenta, astfel că existenţa interdicţiei legale exprese de înstrăinare de imobile prin donaţie prevăzută de art. 55 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti nu este în măsură să dovedească caracterul ilicit al cauzei.

 Nu s-a reţinut aşadar nici inexistenţa elementului „animus dovandi”  argumentele istorice invocate cu referire la caracterul notoriu al opresiunii comuniste împotriva cultelor religioase, în lipsa altor dovezi, nu sunt de natură să dovedească lipsa intenţiei de gratificare, în condiţiile în care cultul ortodox a fost cultul recunoscut şi care a funcţionat în toată perioada regimului comunist.

 În privinţa consimţământului, s-a precizat că încheierea valabilă a contractului de donaţie presupune acordul de voinţă a celor două părţi contractante şi anume voinţa animus dovandi a donatorului şi voinţa de a accepta donaţia, a donatarului.

 În cauză, consimţământul părţilor în sensul încheierii unui contract de donaţie a fost exprimat în formă autentică, realizarea simultană a acordului de voinţă s-a făcut prin prezenţa ambelor părţi în faţa notarului de stat, prin persoanele care le-au reprezentat, din partea E.O. semnând E.V.Z., donaţia fiind autorizată de către Adunarea Eparhială prin Deciziunea nr. 3441/1952, având Avizul Favorabil al Ministerului Cultelor, dat prin adresa nr. 5185/305/1951.

 Susţinerile recurentei legate de inexistenţa hotărârii C. E. şi a A. E., ca autorităţi deliberative a Episcopiei, nu pot influenţa valabilitatea consimţământului, esenţială fiind manifestarea de voinţă, actul de donaţie fiind ratificat de Biserica Ortodoxă Română, aspectele invocate constituind astfel elemente exterioare condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 948 Cod civil.

 Cât priveşte practica judiciară invocată, s-a reţinut că starea de fapt din speţa de faţă diferă de cea din cauzele invocate, situaţiile nefiind aşadar analoage şi comparabile, aşa încât nici critica invocată sub acest aspect nu a fost primită.

 Nefiind reţinute prin urmare, în cauză niciuna din criticile invocate la adresa hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 Cod procedură civilă  s-a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare