Stabilirea în concret a autorității părintești și a pensiei de întreținere. Autoritate părintească exclusivă.

Stabilirea în concret a autorității părintești și a pensiei de întreținere este atributul instanței de judecată, pe baza probelor administrate și ținând cont de interesul superior al copilului, independent de modul de formulare a cererilor. Așadar, chiar dacă reclamanta a solicitat stabilirea autorității părintești exclusive, instanța putea stabili ca exercitarea acesteia să se facă în comun, chiar în absența unei cereri reconvenționale din partea pârâtului, iar în ceea ce privește pensia de întreținere instanța este obligată să procedeze la stabilirea acesteia, independent de existența sau nu a unei cereri în acest sens. Dealtfel, prin cererea completatoare formulată de reclamantă pentru termenul de judecată din 22.06.2015 nici nu s-a indicat vreun cuantum al obligației de întreținere.

Așadar, contrar susținerilor apelantului, între părți nu a existat și nu există colaborare în problemele care îl privesc pe minor, tatăl nu s-a implicat în mod activ în viața personală a acestuia, lăsând majoritatea problemelor care îl privesc în seama actualei sale soții, care l-a supus pe minor la abuzuri fizice și emoționale; de asemenea, este evident că hotărârea tatălui de a lăsa minorul să locuiască la mama soției actuale, din anul 2009 și până în anul 2012, este una extrem de discutabilă, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului și a relațiilor de familie ale acestuia cu tatăl său și cu actuala soție. La aceste aspecte, se adaugă, desigur, și distanța față de locul unde s-a stabilit locuința actuală a copilului. Toate acestea constituie motive temeinice, în interesul minorului, pentru ca instanța să dispună ca autoritatea părintească să nu fie exercitată în comun de ambii părinți.

Nu poate fi reținută susținerea apelantului, în sensul că neexercitarea în comun a  autorității părintești ar fi de natură să distrugă legătura copilului cu familia sa, cu tatăl în speță, întrucât conținutul autorității părintești este diferit de cel al legăturilor personale cu minorul, acestea din urmă putând fi exercitate nestingherit în relația tată-fiu.

Prin sentința civilă nr.10947/5.10.2015, Judecătoria Constanța a admis cererea formulată de reclamanta K A M în contradictoriu cu pârâtul K W, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului K S, născut la data de 22.02.2000, să fie exercitată în mod exclusiv de mamă, a stabilit locuinţa minorului la mama reclamantă, a dispus obligarea pârâtului la plata lunară către reclamantă a unei pensii de întreţinere în cotă de 25% din veniturile nete realizate lunar, dar nu mai puțin decât salariul minim pe economie, în favoarea minorului K S, cu titlu de obligaţie de întreţinere, începând cu data promovării acţiunii, respectiv 17.02.2015 şi până la  majora, a dispus reducerea onorariului de avocat pentru doamna avocat D O C de la 4.000 lei la 2.000 lei, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată plătite de părţi până la concurenţa sumei de 1.200 lei și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.104 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 5272/212/2015 din data de 17.02.2015, reclamanta K A M a chemat în judecată pe pârâtul K W pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către mama reclamantă cu privire la minorul K S, născut la data de 22.02.2000, stabilirea domiciliului minorului la mamă în M B, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea accesorie  formulată la data de 22.06.2015, a solicitat obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost căsătorită cu pârâtul, iar din căsătoria părţilor a rezultat minorul K S; căsătoria a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr.5764/01.04.2008 la Judecătoria C, care stipulează încredinţarea minorului/exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către tată. A precizat reclamanta că munceşte şi locuieşte în M B din data de 23.05.2011, iar pârâtul este căsătorit în prezent cu K E T, cu care are împreună 2 copii, iar de la divorţul părţilor minorul K S locuieşte împreună cu aceştia.

Între pârât şi soţia acestuia există scandaluri, certuri şi conflicte la care minorul K S în vârstă de 15 ani asistă, iar apoi este învinovăţit că el ar fi motivul lor de scandal, urmând imediat o bătaie cruntă din partea mamei vitrege asupra minorului. Cel mai recent episod de violenţă fizică a avut loc în dimineaţa zilei de 31.01.2015, la ora 10.00, când minorul a sunat-o disperat pe bunica maternă, relatându-i acesteia că a fost dat afară din casă de mama vitregă, care l-a certat că a luat nota 7 la matematică şi se află în mijlocul străzii; la acel moment, copilul avea febră, a stat 2 ore şi jumătate într-o cafenea în C, îmbrăcat sumar, aşteptând-o pe bunică să vină după el. Bunica maternă a venit de la A, iar din data de 31 ianuarie minorul se află în grija bunicii materne. A precizat reclamanta că la acel moment tatăl pârât se afla într-o călătorie de afaceri în Thailanda, pârâtul călătorind foarte des în ţară şi străinătate, iar atunci când se află în oraş este mai mult la birou, prin urmare minorul nu este în grija tatălui, ci în grija mamei vitrege, care îl detestă pe minor.

A apreciat reclamanta că este în interesul superior al minorului să fie schimbată exercitarea autorităţii părinteşti şi domiciliul minorului de la pârât la mama reclamantă, având în vedere violenţele verbale, fizice şi psihologice exercitate de mama vitregă asupra minorului.

A mai precizat reclamanta faptul că în cei 6 ani de la divorţ, sub încredinţarea şi responsabilitatea exclusivă a pârâtului, minorul a schimbat 5 şcoli, numai din cauza soţiei pârâtului, care lua decizii asupra minorului. Programul de vizitare a minorului i-a fost obstrucţionat mamei reclamante, care a reuşit să-şi vadă copilul doar 10 minute de 2 ori pe an, în pauzele de la şcoală, în curtea şcolii.

Reclamanta a învederat instanţei că în data de 5 şi 6 februarie 2015 s-a prezentat cu minorul la DGASPC C, Serviciul de Intervenţii în situaţii de abuz, neglijenţă, trafic şi migraţie din C, unde minorul a fost evaluat psihologic, formulând şi plângere prealabilă împotriva pârâtului la Secţia 3 Poliţie C pentru lovire sau alte violenţe, plângere înaintată către Parchetul de pe lângă Judecătoria C în vederea soluţionării.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.194, 453 Cod pr. civilă, art.398 coroborat cu art.403, art.400 Cod civil.

Cererii i-au fost anexate, în copie, următoarele înscrisuri: certificat de naştere minor, sentinţa civilă nr.13516/07.08.2009 pronunţată de Judecătoria C în dosarul civil nr.7389/212/2009, sentinţa civilă nr.5764/01.04.2008 pronunţată de Judecătoria C în dosarul civil nr.16685/212/2007.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivare, pârâtul a arătat că între părţi s-au derulat două procese de divorţ, de fiecare dată divorţul fiind intentat de el, din cauza caracterului violent şi instabil al soţiei, al infidelităţilor repetate ale acesteia, al episoadelor de violenţă domestică ce se desfăşurau în faţa minorului, al faptului că lăsa copilul bolnav în casă. A mai arătat pârâtul că în ambele procese de divorţ reclamanta a renunţat de bună voie la custodia copilului, nu a dorit nici măcar custodie comună, declarându-se incapabilă de a avea grijă de copil, motivând că acesta îi stă în calea carierei şi evoluţiei personale; mai mult, reclamanta nu a înţeles să-şi execute obligaţia de a plăti pensie alimentară, astfel cum a fost stabilită de instanţă.

În ceea ce priveşte episodul relatat de reclamantă, a arătat că nu corespunde adevărului; conflictul a apărut urmare a faptului că mediile din carnetul de note al copilului nu erau mulţumitoare, raportat la dorinţa minorului, a  tatălui şi a soţiei acestuia de a urma cursurile unui liceu în A. Soţia pârâtului i-a spus copilului că poate să se ducă în vacanţă la mamă în speranţa că va rezolva această problemă, însă copilul a început să tremure şi să ţipe că nu vrea, că dacă pleacă nu îl vor mai lua înapoi, a refuzat să-şi sune mama; soţia pârâtului a sunat-o pe bunica maternă şi a rugat-o să vină să ia băiatul, că trebuie să stea şi cu ea, însă bunica i-a închis telefonul şi nu a mai răspuns la apeluri. A precizat pârâtul că soţia sa a apreciat că trebuie să trimită băiatul la mama biologică, pentru că a vrut să îi dea acestuia o lecţie: să nu-i mai desconsidere, să-i mai mintă, să-i nesocotească.

 A apreciat pârâtul că exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către reclamantă nu ar fi în interesul minorului, întrucât aceasta timp de 6 ani nu s-a interesat în niciun fel de starea minorului şi nici nu a contribuit la creşterea şi educarea acestuia, tatăl fiind cel care s-a ocupat exclusiv să-i ofere copilului său ceea ce este mai bun şi să-l educe cum este mai bine, în vederea unei evoluţii normale, întrucât acesta suferă din cauza faptului că mama sa naturală l-a părăsit şi a dat dovadă de dezinteres în ceea ce îl priveşte. În egală măsură, a apreciat că există şi riscul de a se abuza de dreptul de a exercita autoritatea părintească exclusiv de către un părinte, drept oferit de lege unuia dintre părinţii în situaţii deosebite, situaţie care în speţă nu se regăseşte. Prin această atitudine, reclamanta nu doreşte altceva decât agresarea psihică a minorului prin acuzaţii false de violenţă aduse pârâtului, dorind astfel invadarea relaţiei tată-fiu prin deteriorarea acesteia, până la a se ajunge la o lipsă a acestei relații, deşi relaţia părinţi-copii ar trebui să fie bazată pe comunicare, căldură sufletească, prietenie, respect şi să nu intervină nimic altceva care să o poată deteriora. Concluzionând, pârâtul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.398 Cod civil, întrucât în calitate de părinte al lui S şi-a dat tot interesul să-i ofere o educaţie bună, să–i asigure un mediu călduros şi plin de iubire, un cadru familial normal şi nicidecum nu are un comportament violent, care i-ar putea aduce atingere vieţii, integrităţii fizice sau psihice ori libertăţii acestuia.

Pârâtul a depus la dosar următoarele înscrisuri: raport de constatare medico –legală, scrisoare medicală, mesaje.

La solicitarea părţilor, instanţa a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială, cu interogatoriu şi anchetă socială.

Au fost depuse la dosarul cauzei următoarele înscrisuri, în copie: certificat de naştere minor, sentinţa civilă nr.13516/07.08.2009 pronunţată de Judecătoria C în dosarul civil nr.7389/212/2009, sentinţa civilă nr.5764/01.04.2008 pronunţată de Judecătoria C în dosarul civil nr.16685/212/2007, raport de constatare medico –legală, scrisoare medicală, mesaje, plângere prealabilă, raport de expertiză medico-legală, adeverinţe, raport de evaluare psihologică, contract de muncă, contract de închiriere, planşe foto, sentinţa civilă nr.4606/23.04.2015, chitanţe depunere  numerar, notificări.

În şedinţa publică din data de 18.05.2015 au fost administrate interogatoriile  părţilor.

În conformitate cu dispoziţiile art.396 alin.2 C.civ. raportat la art.264 alin.1 C.civ., s-a procedat la ascultarea în camera de consiliu a minorului K S, procesul verbal fiind ataşat la dosarul cauzei.

A fost efectuată ancheta psihosocială la domiciliul pârâtului de către Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei C.

A fost înaintat Raportul privind situaţia minorului K  S, întocmit de DGASPC C.

În şedinţa publică din 22.06.2015 au fost audiaţi martorii M E şi I F, cele declarate fiind consemnate în procesele verbale ataşate la dosarul cauzei.

A fost întocmit şi depus la dosarul cauzei referatul de anchetă socială efectuată la reşedinţa reclamantei din R U prin comisie rogatorie internaţională.

În cauză, a fost întocmit de către specialiştii DGASPC C, Raportul de evaluare psihologică a minorului K S.

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că din căsătoria părţilor a rezultat la minorul K S, născut la data de 22.02.2000. Prin sentinţa civilă nr.5764/01.04.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.16685/212/2007, s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor şi minorul K S a fost încredinţat spre creştere şi educare tatălui, pârâtul din prezenta cauză, mama fiind obligată la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului, în cuantum de 25% din venitul net realizat, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorului.

Potrivit art.403 C.civ :”În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului".

Potrivit art.398 C.civ.: ”1. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată  numai de către unul dintre părinţi. 2. Celalalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimţi la adopţia acestuia”.

Pe lângă aspectele de natură materială ce vizează condiţiile de locuinţă şi veniturile oferite de părinţi pentru creşterea copilului, vor avea o greutate importantă, din punct de vedere decizional, şi circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinţi şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care aproprierea de părinţi o creează pentru copil.

De asemenea, vor avea influenţă circumstanţele privitoare la capacitatea educaţională oferită de fiecare dintre părinţi, fiind incluse aici nu numai perspectiva pregătirii şcolare, cât mai ales posibilitatea implicării părintelui, precum și a persoanei în grija căreia este încredințat copilul în perioada în care părintele își desfășoară programul de lucru, în această pregătire.

De aceea, la determinarea interesului superior al copilului, trebuie să se aibă în vedere nevoile de dezvoltare (fizice, psihologice, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie), istoricul copilului, în mod special situaţiile de abuz, neglijare, exploatare, precum şi potenţialele situaţii de risc ce pot apărea în viitor, capacitatea părinţilor de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia, menţinerea relaţiilor personale cu toate persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interesul copiilor prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (cauza Amanalachioaie c. României, poz. 81).

Din concluziile raportului de evaluare psihologică întocmit de Direcţia Generală  de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului C, instanţa a reţinut că minorul este ataşat emoţional faţă de tatăl său, dar relaţia dintre cei doi este afectată de situaţia familială actuală. Minorul a arătat faptul că tatăl său nu l-a abuzat niciodată şi nici nu au existat conflicte puternice, dar acesta nu i-a luat apărarea în faţa actualei soţii. Minorul a povestit despre abuzurile fizice şi psihice la care a fost supus din partea actualei soţii a tatălui, care l-a scuipat, lovit şi agresat verbal şi în final a fost dat afară din casă. Totodată, minorul a declarat că nu doreşte să se întoarcă la locuinţa tatălui.

Pe de altă parte, în cadrul relaţiei psiho-afective faţă de mamă, minorul a declarat  că are încredere în a discuta cu mama sa referitor la orice problemă pe care o întâmpină, având o relaţie sinceră şi deschisă cu aceasta.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico – legală întocmit la data de 03.04.2015, minorul prezintă cicatrice pe corp în urma leziunilor ce pot fi produse prin lovire activă cu un corp dur/semidur. În ceea ce priveşte profilul psihologic al copilului, în acelaşi raport de expertiză se concluzionează că acesta prezintă o personalitate introvertită, labilitate psihico-emoţională, stări depresive, anxietate, necesitând consiliere psihologică şi asigurarea unui mediu social familial corespunzător pentru dezvoltarea armonioasă psiho-afectivă şi fizică.

Potrivit declaraţiei martorei M E, mama actualei soţii a pârâtului, minorul a locuit majoritatea timpului la aceasta, tatăl fiind plecat des din ţară în interes de serviciu, aspect relatat şi de martora I F. Minorul locuieşte cu bunica maternă din luna ianuarie 2015, acest aspect a fost relatat de martorii audiaţi în cauză şi a fost constatat în urma efectuării anchetei psihosociale la domiciliul pârâtului şi în raportul de evaluare psihologică întocmit de DGASPC C.

Nu în ultimul rând, instanţa a reţinut susţinerile minorului ocazionate de ascultarea acestuia în camera de consiliu (proces verbal încheiat la data de 18.05.2015, fila 135 din dosar), susţineri potrivit cu care actuala soţie a tatălui nu s-a comportat bine cu el şi situaţia a devenit insuportabilă, aceasta îl  bătea, îl scuipa şi îl dădea afară din casă. Cu privire la incidentul ce a avut loc la sfârşitul lunii ianuarie, minorul a arătat că a fost dat afară din casă, a venit bunica maternă şi l-a luat şi, deşi tatăl a încercat să-l aducă înapoi, el nu vrea să se întoarcă.

Or, din punctul de vedere al dezvoltărilor teoretice referitoare la cuprinsul noţiunii de „interes al copilului” și din cele reținute din probele administrate în cauză și față de împrejurarea că mama minorului locuiește în M B, că activitatea profesională a tatălui minorului presupune dese deplasări în afara României, că ar fi anevoie ca acesta să fie consultat în timp util cu privire la măsurile de luat în ceea ce îl privește pe minor, prima instanță a apreciat că este oportună şi corespunde nevoilor minorului ca  exercitarea autorităţii părinteşti să revină exclusiv mamei reclamante.

Odată cu stabilirea modalităţii de exercitare a drepturilor părinteşti asupra minorului de către unul dintre părinţi, instanţa are obligaţia  de a stabili in mod concret locuinţa minorului.

Potrivit art.400 alin.1 C.civ. cu ref. la art.496 C.civ., regula stabilită de legiuitor a fost ca locuinţa copilului minor să fie la părinţii săi, sau la unul din părinţi potrivit acordului dintre aceştia, excepţia fiind dată de neînţelegerea dintre părţi și, în baza dovezilor administrate, locuinţa va fi stabilită de instanţa de tutelă.

Din referatul de anchetă psihosocială efectuată prin comisie rogatorie internaţională de către autorităţile competente din M B, rezultă faptul că reclamanta locuieşte într-un imobil compus din trei camere, mobilat şi decorat corespunzător, fiind primitor şi confortabil, fiind evidenţiată posibilitatea reclamantei de a continua să se susţină pe sine şi de a satisface în acelaşi timp nevoile materiale, sociale şi educaţionale ale copilului.

Rezultă, astfel, că reclamanta poate asigura copilului un mediu corespunzător  creşterii și educării.

Dată fiind situaţia de fapt reţinută şi având în vedere că exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului va fi realizată exclusiv de către mama reclamantă, în conformitate cu prevederile legale mai sus menționate, instanța a stabilit locuinţa minorului la mama reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art.499 C.civ., „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională”, iar potrivit art.529 „întreţinerea este datorată în funcţie de nevoia celui care o cere şi de mijloacele celui ce urmează a o plăti”.

În plus, art.525 C.civ. statuează că „minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”.

Având în vedere că locuinţa minorului a fost stabilită la mamă, iar aceasta îşi va îndeplini în natură obligaţia de întreţinere faţă de copil, s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile legale pentru obligarea tatălui la plata lunară către reclamantă şi în folosul minorului a unei pensii de întreţinere.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art.529 alin.2 coroborat cu art.530 alin.3 C.civ., pârâtul a fost obligat la plata lunară către reclamantă, în favoarea minorului K S, a unei pensii de întreţinere în cotă de 25% din veniturile nete realizate lunar, dar nu mai puțin decât salariul minim pe economie, începând cu data promovării acţiunii, respectiv 17.02.2015 şi până la majorat.

Cu privire la modalitatea de stabilire a pensiei de întreţinere, instanţa a avut în vedere faptul că, în măsura în care partea obligată nu realizează venituri, atât interesul minorului cât şi al debitorului sunt puse la adăpost prin faptul că minimul de întreţinere este asigurat prin raportare la venitul minim pe economie.

În temeiul art.451 alin.2 C.pr.civ., față de obiectul prezentului dosar și de complexitatea activității desfășurată de apărătorul ales al reclamantei, prima instanţă a dispus reducerea onorariului pentru d-na avocat D O C de la 4.000 lei la 2.000 lei.

De asemenea, în temeiul art.453 alin.1 C.pr.civ., a dispus compensarea cheltuielilor de judecată plătite de părţi până la concurenţa sumei de 1.200 lei şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.104 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat în termen legal apel, formulând critici sub aspectul stabilirii autorității părintești și al cuantumului pensiei de întreținere.

În motivarea cererii de apel, a arătat că hotărârea primei instanțe s-a fundamentat pe o stabilire eronată a situației de fapt existente în cauză, dar și pe o interpretare și aplicare eronată, la cazul concret, a dispozițiilor legale incidente.

Legiuitorul a prezumat, iuris tantum, că autoritatea părintească comună este forma cea mai apropiată de a satisface interesul superior al copilului, autoritatea părintească exercitată de un singur părinte putând fi dispusă doar „dacă există motive întemeiate”, deci derogatoriu de la regulă. În speță, urmează a se observa că aspectele reținute în considerentele hotărârii fondului nu reprezintă „motive temeinice” în acest sens. Astfel, după divorț minorul a locuit alături de tată, la domiciliul său, acesta fiind cel care s-a îngrijit de creșterea și educarea sa, în această perioadă reclamanta neinteresându-se de minor, decât ocazional. Vreme de aproape 7 ani reclamanta a fost străină de problemele copilului, astfel că, în mod evident, nu îi cunoaște nevoile, sensibilitățile, aspirațiile etc.

Probatoriul administrat în fața primei instanțe a reliefat că a avut o relație bună cu minorul, că acesta este atașat emoțional de tată, că nu l-a agresat sau abuzat vreodată, refuzul său de a se întoarce la domiciliul tatălui fiind determinat exclusiv de neînțelegerile existente cu actuala soție. Reclamanta însăși nu a invocat vreun argument care să vizeze comportamentul tatălui față de copil și nici instanța de fond nu și-a fundamentat hotărârea pe astfel de considerente. De altfel, relațiile dintre minor și soția sa au fundamentat soluția de stabilire a locuinței copilului la domiciliul reclamantei, iar nu și pe cea privitoare la exercitarea exclusivă de către aceasta a autorității părintești.

Sub acest ultim aspect, instanța a reținut, pe de o parte, că reședința reclamantei, se află în străinătate, iar, pe de altă parte, că pârâtul ar efectua dese deplasări în străinătate. Or, asemenea împrejurări, chiar reale de ar fi, nu constituie „motive temeinice” care să fundamenteze exercițiul unilateral al autorității părintești. Locul său de muncă nu presupune deplasări în străinătate, cum greșit s-a reținut, funcția sa fiind de contabil șef, iar atribuțiile specifice fiind desfășurate la sediul angajatorului, în C. De asemenea, în ultimii 2 ani a efectuat doar 3 deplasări în străinătate în interesul serviciului. În plus, chiar și în perioadele când ar fi plecat, există posibilitatea de a fi contactat prin toate mijloacele de comunicații, cum, de altfel, a ținut legătura cu mama reclamantă în toată această perioadă.

Deși instanța de fond face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod surprinzător dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de mama reclamantă. Nu în ultimul rând, chiar dacă relațiile dintre părți s-au deteriorat, a arătat apelantul că niciodată nu a refuzat a discuta cu reclamanta asupra hotărârilor importante privitoare la creșterea și educarea minorului, în speță nefiind făcută dovada existenței unei imposibilități de comunicare între ei.

O a doua critică a vizat stabilirea pensiei de întreținere în cotă de 25% din veniturile realizate, care în aprecierea apelantului, ar echivala cu o încălcare a principiului echității și a drepturilor celorlalți trei copii, de a se bucura de aceeași întreținere de la tatăl lor, ca și minorul S. La stabilirea cuantumului pensiei de întreținere, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere atât nevoile minorului, raportat la vârsta acestuia, dar și faptul că mai are alți trei copii în întreținere, astfel că cuantumul corect este de 12,5% și nu 25%.

În drept, a invocat disp. art.397, 398 alin.1, 483 alin.2, 529 C.civ., art.466 și urm. Cpr.civ.

La cererea de apel, a atașat copii certificate de pe certificatele de naștere ale celorlalți trei copii, adeverințele nr.1271-1273 din 9.12.2015 eliberate de V. S W SRL, contract individual de muncă, fișa postului.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat. A susținut că apelul este inadmisibil, întrucât apelantul confundă apelul cu o cerere de chemare în judecată, formulând în apel două capete de cerere noi, pentru care nu a formulat cerere reconvențională la fond.

Apelantul este căsătorit cu o altă femeie, care nu l-a iubit pe minor, l-a bătut, l-a jignit, l-a certat până l-a dat afară din casă în mijlocul iernii, iar tatăl, căruia faptic și pe hârtie minorul i-a fost încredințat, nu era acasă, ci în Thailanda. Minorul a făcut atac de panică și criză de plâns față de atitudinea meschină a tatălui, care, cu o zi înainte de apel, l-a sunat pe minor și l-a asigurat că nu va face apel și va putea pleca liniștit în A. Tatăl „și-a abandonat” fiul în grija soției, iar timp de 7 ani nu l-a protejat și nu l-a apărat în momentele de violență fizică din partea mamei vitrege.

Faptul că apelantul mai are trei copii din actuala căsătorie nu este un argument ca să nu îi plătească minorului Sebastian partea care i se cuvine, în întregime. Dacă s-ar pune în practică schema matematică prezentată de apelant, înseamnă că toate familiile și toți părinții fericiți și nedivorțați și-ar întreține copiii în procentele indicate de cod. Instanța de tutelă hotărăște pentru părinții divorțați, nu pentru cei uniți, iar Codul civil vine în susținerea nevoilor minorului adolescent, care este la școală, într-o țară scumpă la studii, dar care încă nu se poate întreține singur, în timp ce nevoile copiilor apelantului sunt mici, copiiii fiind mici. Nevoile obligatorii ale minorului în A sunt următoarele: tratament de psiho-terapie 80 lire/ședință/o dată pe săptămână, aquaterapie pentru scolioză și cifoză 30 lire/ședința, meditații la matematică 30 lire/ședința de 2 ore/de 2 ori pe săptămână., motiv pentru care sentința ar trebui modificată în sensul ca procentul de 25% să fie transpus în bani, respectiv suma de 400 lire, care acoperă nevoile primare ale minorului.

În drept, s-a invocat disp. art.205 C.pr.civ.

Intimata a depus la dosar înscrsuri constând în buletin de examen fizioterapeutic și chitanță reprezentând plata abonamentului lunar la clubul unde practică exerciții de recuperare.

Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reține următoarele:

Susținerile intimatei raportat la faptul că apelul este inadmisibil întrucât s-ar formula cereri noi, respectiv autoritate părintească comună și modificarea cuantumului pensiei de întreținere, fără ca acestea să formeze obiectul unei cereri reconvenționale în fața primei instanțe, sunt greșite.

Stabilirea în concret a autorității părintești și a pensiei de întreținere este atributul instanței de judecată, pe baza probelor administrate și ținând cont de interesul superior al copilului, independent de modul de formulare a cererilor. Așadar, chiar dacă reclamanta a solicitat stabilirea autorității părintești exclusive, instanța putea stabili ca exercitarea acesteia să se facă în comun, chiar în absența unei cereri reconvenționale din partea pârâtului, iar în ceea ce privește pensia de întreținere instanța este obligată să procedeze la stabilirea acesteia, independent de existența sau nu a unei cereri în acest sens. Dealtfel, prin cererea completatoare formulată de reclamantă pentru termenul de judecată din 22.06.2015 nici nu s-a indicat vreun cuantum al obligației de întreținere.

Asupra raporturilor dintre părinţi şi copii se pronunţă instanţa de tutelă, odată cu pronunţarea divorţului, dar și ulterior, dacă intervine schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul divorțului, ţinând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă, iar copilul care a împlinit 10 ani va fi obligatoriu ascultat. Potrivit art.396 coroborat cu art.264 din noul Cod civil, opinia copilului va fi avută în vedere corespunzător vârstei şi gradului său de maturitate.

Art.403 C.civ. prevede în mod expres că, „în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului”, iar potrivit art.398 alin.1 C.civ. „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”.

Prin urmare, numai pentru motive întemeiate, de evaluat prin prisma interesului superior al copilului, prin derogare de la regulă, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

La luarea unei astfel de măsuri, principiul dominant este acela al respectării şi promovării cu întâietate a interesului superior al copilului. Prin forţa împrejurărilor, principiul în discuţie este acţionat preponderent din exterior, nu de însuşi subiectul beneficiar, şi presupune aprecieri, evaluări asupra stării drepturilor copilului în funcţie de situaţia în care se găseşte acesta – ipotetic sau faptic -, astfel încât orice factor cu acţiune sau cu influenţă negativă, de natură să împiedice sau să stânjenească manifestarea drepturilor copilului să fie înlăturat, prin remodelarea unor elemente ale ocrotirii copilului sau a însăşi formei de înfăptuire a protecţiei sale.

Intruziunile în viaţa familială a copilului sunt justificate, atât ca iniţiativă, cât şi ca formă de înfăptuire, inclusiv durată, numai dacă nu se constată un derapaj de la interesul superior al copilului, prin restrângerile la care sunt supuse drepturi recunoscute acestuia, din cauze reproşabile sau nu părinţilor, şi numai în măsura necesară restabilirii condiţiilor de afirmare a drepturilor copilului. Pentru că nucleul natural şi legal al copilului este familia, formată din părinţi şi copiii acestora, orice limitare sau restrângere a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie temeinic justificată.

Între aceste coordonate generale ale principiului interesului superior al copilului, nu se poate nega însă faptul că aplicarea sa concretă la situaţii de fapt determinate nu este facil de realizat, deoarece standardele interesului superior al copilului nu beneficiază şi nici nu poate beneficia de criterii de evaluare universale şi invariabile, valabile pentru fiecare copil în parte. În concret, în viaţa de zi cu zi, principiul interesului superior al copilului se particularizează raportat la circumstanţele generale de trai ale fiecărui copil în parte.

În speță, este de necontestat faptul că prin sentința civilă nr.5764/1.04.2008 pronunțată de Judecătoria C minorul K S a fost încredințat spre creștere și educare tatălui, însă motivul reținut în hotărâre este acela al înțelegerii părților, ca urmare a faptului că mama urma să părăsească țara, ceea ce s-a și întâmplat. De asemenea, prin sentința Judecătoriei C nr.13516/7.08.2009, ca urmare a acțiunii promovate de reclamantă, s-a stabilit un program de vizitare a minorului, reținându-se în hotărâre că „reclamanta este atașată de copil și contribuie la întreținerea și creșterea acestuia” și că „refuzul pârâtului de a-i permite mamei să aibă legături cu fiul său a fost confirmat de acesta în instanță” (fila 17 dosar fond).

Prin urmare, contrar susținerilor apelantului, nu se poate reține că între minor și mama lui nu a existat o relație timp de 7 ani și că aceasta nu s-a interesat de el.

Așa cum a reținut și prima instanță, concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit la începutul lunii aprilie 2015 la solicitarea secției 3 a Poliției mun. C, sunt că minorul prezintă labilitate psiho-emoțională, stare depresivă, anxietate, emoții negative, dar și cicatrici la nivelul membrului superior drept și torace posterior, ce s-au putut produce prin lovire activă cu un corp dur/semidur alungit.

De asemenea, din raportul de evaluare psihologică întocmit în luna februarie 2015 la sediul DGASPC C rezultă că minorul a povestit despre abuzurile fizice și emoționale la care a fost supus din partea actualei soții a tatălui său și că minorul are o conduită emoțională negativă, cu expresii mimico-gestuale ce semnifică ușoară tensiune în relația cu tatăl său, atunci când se discută despre acesta. În raportul de evaluare psihologică întocmit în luna septembrie 2015 de aceeași instituție, la evaluare participând și tatăl pârât, minorul a adus în discuție faptul că i-a spus tatălui de comportamentul actualei soții și i-a reproșat acestuia că nu lua atitudine: „nu ziceai nimic, îți era frică de ea”.

În acest context, este evident că hotărârea tatălui de a lăsa minorul să locuiască la mama soției actuale, din anul 2009 și până în anul 2012 (declarația soacrei acestuia, M E, coroborată cu declarația martorei I F, mama reclamantei), este una extrem de discutabilă, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului și a relațiilor de familie ale acestuia cu tatăl său și cu actuala soție.

Audiat fiind în fața instanței în cadrul dosarului nr.5953/212/2015 de ordonanță președințială-stabilire domiciliu, minorul a declarat că soția tatălui îl bătea și îi spunea vorbe urâte, iar „tata era indiferent și nu mă apăra în fața ei” (fila 85 dosar fond). Audiat în fața instanței cu ocazia litigiului de față, minorul a declarat că tatăl cunoștea felul în care actuala soție se purta cu el, însă nu a intervenit (fila 135 dosar fond).

La interogatoriul administrat în fața primei instanțe, pârâtul a adresat următoarea întrebare (22): „Este real că nu ați colaborat niciodată cu subsemnatul în vederea creșterii și educării minorului?”, reclamanta răspunzând „Da, am fost respinsă”, iar la întrebarea reclamantei (26): „Ați luat vreodată legătura cu reclamanta pentru a discuta viitorul minorului în A, dat fiind avantajele care le poate oferi, muncind și locuind acolo?”, pârâtul a răspuns „Nu”.

Așadar, contrar susținerilor apelantului, între părți nu a existat și nu există colaborare în problemele care îl privesc pe minor, tatăl nu s-a implicat în mod activ în viața personală a acestuia, lăsând majoritatea problemelor care îl privesc în seama actualei sale soții, care a gestionat situația de o astfel de manieră care a permis stabilirea concluziilor menționate mai sus la evaluarea psihologică și medico-legală a minorului. La aceste aspecte, se adaugă, desigur, și distanța față de locul unde s-a stabilit locuința actuală a copilului. Toate acestea constituie motive temeinice, în interesul minorului, pentru ca instanța să dispună ca autoritatea părintească să nu fie exercitată în comun de ambii părinți.

Totodată, se reține faptul că pârâtul a declarat că minorul este sub influența mamei și a bunicii materne fără să ofere niciun motiv care să justifice această influență, în condițiile în care a afirmat că nu există o legătură afectivă între copil și mama sa și că minorul a refuzat de-a lungul anilor să aibă legături cu ea.

Nu poate fi reținută susținerea apelantului, în sensul că neexercitarea în comun a  autorității părintești ar fi de natură să distrugă legătura copilului cu familia sa, cu tatăl în speță, întrucât conținutul autorității părintești este diferit de cel al legăturilor personale cu minorul, acestea din urmă putând fi exercitate nestingherit în relația tată-fiu.

Chiar dacă prima instanță a reținut în mod greșit că pârâtul efectuează dese deplasări în străinătate în interes de serviciu, aspect contrazis de adeverința nr.1273/9.12.2015 emisă de angajatorul V. S M SRL, acesta a fost numai unul dintre motivele pentru care a fost pronunțată soluția contestată, celelalte motive, astfel cum au fost analizate și de instanța de apel, păstrându-și actualitatea.

Nu este real faptul că aspectele reținute de instanța de fond au fundamentat soluția de stabilire a locuinței copilului, iar nu și pe cea privind exercitarea exclusivă de către reclamantă a autorității părintești. Din simpla lectură a hotărârii primei instanțe, rezultă că aspectele în discuție au vizat exercitarea autorității părintești și, ca urmare a soluției adoptate, stabilirea locuinței copilului la mamă, în acest sens instanța reținând aspectele evidențiate în ancheta psihosocială efectuată prin comisie rogatorie de către autoritățile competente din M B.

În ceea ce privește critica privind stabilirea pensiei de întreținere, tribunalul constată că aceasta este întemeiată.

Potrivit certificatelor de naștere depuse în apel și care nu au fost depuse și în dosarul primei instanțe, apelantul mai are trei copii minori în întreținere, rezultați din căsătoria cu actuala soție: K D-W născut la data de 18.03.2010, K N-A născut la data de 29.07.2012 și K E-M născută la data de 23.03.2015.

Potrivit disp. art.529 alin.2 C.civ., „când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”, iar potrivit alin.1 „întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti”.

Este real faptul că minorul S este adolescent și are 16 ani, iar nevoile sale sunt mai mari decât ale celorlalți copii ai apelantului, însă stabilirea în favoarea sa a unei cote de 25% din veniturile acestuia din urmă nu este echitabilă raportat la faptul că diferența de 75% ar trebui alocată întreținerii celorlalți trei copii, dar și propriilor nevoi ale apelantului.

Este real faptul susținut de intimată prin întâmpinare, că la întreținerea celorlalți trei copii participă și mama acestora, dar este la fel de real că obligația întreținerii minorului S incumbă și mamei reclamante, la care a fost stabilită locuința minorului și nu se poate raporta în mod necesar la prețurile din A, ci la veniturile debitorului obligației de întreținere din R. 

În consecință, tribunalul apreciază că o pensie de întreținere în cotă de 15% concordă situației de fapt reținute și dispozițiilor legale incidente. Totodată, se reține a fi inadmisibilă solicitarea intimatei înscrisă în finalul întâmpinării din apel, în sensul ca procentul de 25% să fie transpus în bani, adică 400 lire, în condițiile în care intimata nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, în temeiul disp. art.480 alin.2 C.pr.civ. tribunalul va admite apelul și va dispune reformarea hotărârii primei instanțe sub aspectul pensiei de întreținere stabilite în favoarea minorului, astfel cum s-a arătat mai sus, urmând a fi menținute celelalte dispoziții.

Domenii speta

Spete similare