Servicii prestate care nu sunt în legătură cu bunurile imobile. Lipsa de relevanță a locului prestării acestora. Jurisprudența cjue.

Servicii prestate care nu sunt în legătură cu bunurile imobile.  Lipsa de relevanță a locului  prestării acestora. Jurisprudența CJUE.

În ceea ce priveşte interpretarea art.47 din Directiva TVA (referitor la locul prestării serviciilor), în jurisprudenţa sa, Curtea  de  Justiţie a Uniunii Europene  a definit condiţiile pentru aplicarea acestei dispoziţii în sensul că trebuie să existe o „legătură suficient de directă” între prestarea de servicii şi bunul imobil în cauză. În opinia Curţii această interpretare se impune pentru motivul că ar fi în contradicţie cu economia generală a acestei dispoziţii să plaseze în domeniul de aplicare al acestei norme speciale fiecare prestare de servicii care prezintă o legătură minoră, chiar una foarte îndepărtată, cu un bun imobil, deoarece numeroase servicii au legătură într-un fel sau altul cu un bun imobil (C-166/07 Heger).

De asemenea, în cauza C-155/12 RR Donnelley Global Turnkey Solutions ,Curtea a constatat că pentru ca o prestare de servicii să intre în sfera de aplicare a art. 47, această prestare trebuie să fie legată de un bun imobil determinat în mod expres şi că, în plus, este necesar ca prestarea serviciilor să aibă ca obiect bunul imobil în sine. Aceasta este situaţia atunci când un bun imobil trebuie considerat a fi un element constitutiv al unei prestări de servicii întrucât constituie un element central şi indispensabil al acestuia.

Or, în prezenta cauză nu există o legătură suficient de consistentă între serviciile prestate de reclamant şi bunurile imobile la care se referă ( instalaţii de turnare situate în oţelării din România).

 Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 546/04 aprilie 2016

Prin sentinţa administrativă nr…/CA/2015 Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul  L.P.C.  PFA în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE T. şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE H.

A anulat decizia nr…/…/17.09.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice T .

A anulat decizia de impunere nr…/26.06.2014 emisă  de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice H.

A respins cererea de anulare a Raportului de inspecţie fiscală parţială nr. …/26.06.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice H.

A dispus restituirea cauţiunii de 15.846,70 lei  achitată de reclamantă cu chitanţa nr…/31.07.2007.

A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă, în sumă de 5340 lei.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE T. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivarea recursului se arată că sentinţa atacată  este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, motiv de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 NCPC.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs menţionează că reclamantul intimat efectuează servicii de supraveghere asistenţă la montare a produselor refractare livrate de către RHI A., instruieşte personalul cu privire la exploatarea acestora, analizează şi întocmeşte rapoarte cu privire la comportamentul acestor produse pe fluxul tehnologic. Materialele refractare, reprezentate de cărămizi refractare, subîncorporate în instalaţia de turnare, respectiv oala de turnare, cuptorul electric, sunt indispensabile funcţionării şi derulării procesului tehnologic din cadrul unei oţelării.

Astfel, materialele refractare în legătură cu care reclamanta oferea servicii de consultanţă şi asistenţă tehnică, deşi sunt bunuri mobile, prin încorporarea acestora în instalaţiile de turnare din cadrul oţelăriilor, ca şi părţi componente indispensabile funcţionării acestora, dobândesc calitatea de bun imobil.

Astfel, nu se poate susţine că ar fi vorba de o observare a funcţionării unor bunuri mobile, întrucât luate in individualitatea lor aceste piese nu necesita un asemenea serviciu, in lipsa integrării lor intr-un ansamblu ele fiind nefuncţionale.

In acest sens sunt şi prevederile art.538 C.civ. conform cărora „materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.”

Or, în această situaţie devin incidente prevederile art.133 alin. 4, lit. a Cod fiscal, conform cărora locul prestării este locul unde se regăsesc bunurile imobile, pentru servicii prestate in legătură cu acestea.

Derogarea este conforma cu art. 45 din Directiva CEE 2006/112.

Astfel, serviciile prestate de reclamant sunt în legătură directă cu bunurile imobile situate pe teritoriul României.

Conform jurisprudenţei CJUE (cauzele nr. C/05 - Heger rudi GmbH vs Finanzamt Graz – Stadt şi nr. C /12 - Donnelley Global Turnkeysolutios ) pentru ca o prestare de servicii să fie considerată prestare de servicii în legătură cu un bun imobil relevante sunt următoarele criterii: prestarea de servicii trebuie să se refere la un bun imobil individual determinat şi anume la un bun imobil care este identificabil prin poziţia unică ocupată la sol, obiectul prestării de servicii trebuie să fie un bun imobil concret sau prestarea de servicii trebuie efectuată în legătură cu/pentru bunul imobil concret (nu în legătură cu/pentru un bun imobil oarecare), acest bun imobil concret trebuie să reprezinte esenţa prestării de servicii efectuate, să constituie componenta centrală, să fie inerent prestării, să definească scopul principal al acesteia şi să-i determine conţinutul, fapt care trebuie înţeles în sensul că prestarea de servicii poate fi efectuată exclusiv în legătură directă cu bunul imobil respectiv, iar nu cu un alt bun imobil, în absenţa unui bun imobil individual determinat, prestarea de servicii este lipsită de orice raţiune de a fi, iar efectuarea sa nu este posibilă.

Raportând consideraţiile din practica Curţii Europene de Justiţie la speţa de faţă, rezultă că, în ceea ce priveşte prestarea de servicii rezultată urmare a încheierii contractului de servicii de consultanţă, aceasta are loc în locaţii din România, respectiv oţelăriile din O.R., R., Roman, Târgovişte, etc., iar între prestarea de servicii şi bunurile imobile situate la aceste locaţii exista o legătură directă.

Având în vedere faptul ca reclamantul intimat L.P.C.  PFA efectuează servicii de supraveghere, analiză şi instruire de personal în legătură cu montarea şi exploatarea produselor furnizate de către RHI A., produse care sunt montate în oţelarii ( D.S.O.R., M.T., S.M.R.B., A.R., T.M.K.R.), în mod corect organele de inspecţie fiscala au stabilit că activităţile descrise mai sus au suficienta legătură cu respectivele bunuri imobile şi au locul prestării la locul unde este situat bunul imobil.

Astfel, prestările de servicii efectuate de L.P.C. PFA se încadrează în prevederile art.133 din Legea nr.571/2003 referitoare la locul de prestare a serviciilor, in sensul că, locul prestării este considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, inclusiv serviciile prestate de experţi şi agenţi imobiliari.

În drept, se invocă prevederile art. 483 alin. 1, art.488  alin.1 punctul 8 NCPC, art.133 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Reclamantul  L.P.C.  PFA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivarea recursului reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a deciziei de impunere care a fost emisă de AJFP H.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se arată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului comunitar şi nu există absolut nici un temei legal care să justifice reformarea acestei sentinţe, în sensul celor cerute de recurentă.

Se mai arată că serviciile prestate de reclamant nu au nici o legătură cu bunurile imobile, pentru a le putea fi aplicabile dispoziţiile art. 133, alin. 4 din Codul fiscal.

Cu privire la produsele refractare livrate de către societatea din Elveţia către combinatele din România, arată că acestea sunt consumabile, ele neavând cum să devină parte din bunul imobil.

În aceste condiţii nu pot fi incidente dispoziţiile art.538 alin. 2 VCC la care face trimitere pârâta, deoarece aceste dispoziţii nu se referă la materialele consumabile;

De asemenea, reclamantul nu a întreţinut, reparat, inspectat ori supravegheat maşini, utilaje sau echipamente care se califică drept bunuri imobile.

Potrivit art.47 din Directiva TVA, aşa cum este el interpretat prin deciziile CJUE, serviciile în legătură cu bunurile imobile sunt servicii prestate sau orientate spre bunul în sine. Ele au ca obiect modificarea fizică sau juridică a bunurilor imobile. Or, acest lucru este exclus să se întâmple ca urmare a serviciilor prestate către firma S.

Având în vedere cele arătate mai sus, în mod corect a concluzionat instanţa de fond că "în speţă locul prestării serviciilor nu poate fi considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile" şi, în consecinţă, a dispus anularea deciziilor de impunere nelegal emise.

În drept, întâmpinarea nu este motivată.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

În ceea ce priveşte excepţia invocată prin întâmpinare:

Excepţia invocată de reclamant prin întâmpinare este neîntemeiată având în vedere că obiectul acţiunii în contencios administrativ în situaţia actelor administrative fiscale îl constituie decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, iar această decizie a fost emisă de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice T.

Mai trebuie reţinut că prin decizia de soluţionare a contestaţiei a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere, ceea ce înseamnă o validare, atât a soluţiei, cât şi a motivelor cuprinse în decizia contestată, astfel că nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei nu poate declara recurs împotriva sentinţei prin care au fost anulate ambele decizii.

Recursul pârâtei a fost  respins datorită următoarelor considerente:

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea reţine că în mod corect a stabilit instanţa de fond că serviciile prestate de reclamant nu sunt legate de bunuri imobile, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 133, alin. 4, lit. a C.fisc. care stabilesc că locul de prestare a serviciilor legate de bunuri imobile este locul unde este situat bunul imobil.

Suplimentar faţă de cele reţinute de instanţa de fond Curtea aminteşte că în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 din Directiva TVA (referitor la locul prestării serviciilor), în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene  a definit condiţiile pentru aplicarea acestei dispoziţii în sensul că trebuie să existe o „legătură suficent de directă” între prestarea de servicii şi bunul imobil în cauză. În opinia Curţii această interpretare se impune pentru motivul că ar fi în contradicţie cu economia generală a acestei dispoziţii să plaseze în domeniul de aplicare al acestei norme speciale fiecare prestare de servicii care prezintă o legătură minoră, chiar una foarte îndepărtată, cu un bun imobil, deoarece numeroase servicii au legătură într-un fel sau altul cu un bun imobil (C-166/07 Heger).

De asemenea, în cauza C-155/12 RR Donnelley Global Turnkey Solutions Curtea a constatat că pentru ca o prestare de servicii să intre în sfera de aplicare a art. 47, această prestare trebuie să fie legată de un bun imobil determinat în mod expres şi că, în plus, este necesar ca prestarea serviciilor să aibă ca obiect bunul imobil în sine. Aceasta este situaţia atunci când un bun imobil trebuie considerat a fi un element constitutiv al unei prestări de servicii întrucât constituie un element central şi indispensabil al acestuia.

Or, în prezenta cauză nu există o legătură suficient de consistentă între serviciile prestate de reclamant (din înscrisurile aflate la dosar - contract, rapoarte de serviciu - rezultă că serviciile prestate de reclamant constau în: promovarea materialelor refractare RHI, instruirea personalului în legătură cu folosirea acestor produse, urmărirea instalării acestora în conformitate cu procedurile şi instrucţiunile de lucru ale societăţii producătoare) şi bunurile imobile la care se referă ( instalaţii de turnare situate în oţelării din România). De asemenea, bunurile imobile nu reprezintă un element central şi indispensabil al prestării de servicii.

Nu se poate susţine nici că serviciile prestate au drept obiectiv modificarea caracteristicilor fizice sau a statului juridic a respectivelor bunuri imobile.

Aşadar, chiar dacă o parte dintre activităţile prestate de reclamant (cele privind supravegherea instalării produselor în conformitate cu procedurile şi instrucţiunile de societăţii producătoare) au o legătură minoră cu bunurile imobile, acest lucru nu face ca ansamblul activităţilor prestate de acesta să fie catalogate ca având o legătură suficient de directă cu bunurile imobile în cauză, aşa cum susţine pârâta.

Având în vedere cele arătate mai sus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că locul prestării serviciilor nu poate fi considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile, astfel că soluţia de anulare a deciziilor emise de organele fiscale este legală.

În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art.488, pct. 8 NCPC nefiind întemeiat, în temeiul art. 496, alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins  recursul declarat de pârâtă.

Având în vedere că recursul a fost respins, în temeiul art.453, alin. 1 NCPC a fost obligată  recurenta să plătească intimatei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare