Cerere de deschidere a procedurii. Transmiterea calităţii procesuale active operată în faţa primei instanţe. Consecinţele constatării acesteia în apel.

Faliment. Procedura de insolvenţă.

Cerere de deschidere a procedurii. Transmiterea calităţii procesuale active operată în faţa primei instanţe. Consecinţele constatării acesteia în apel.

Conform art. 38 din Codul de procedură civilă din 2010, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

În cursul procesului de primă instanţă a intervenit transmisiunea calităţii procesuale active, de la creditoarea SC FLR IFN SA, la SC RDP SRL. Niciuna dintre părţi nu a adus la cunoştinţa instanţei acest aspect, motiv pentru care sentinţa apelată a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană care, la data pronunţării, nu mai avea calitatea de creditor şi nu mai deţinea în patrimoniul său creanţa invocată. Curtea nu poate să ignore faptul că hotărârea pronunţată vizează o parte care, la data pronunţării, nu deţinea creanţa în patrimoniu. În acest context, reiterând că aspectele privind transmisiunea calităţii procesuale active sunt unele de ordine publică, iar legea nu prevede derogări de la necesitatea introducerii în proces a succesorului cu titlu universal, astfel cum prevede în cazul succesorului cu titlu particular (conform art. 39 C.proc.civ.), Curtea a admis apelul și a anulat în tot sentinţa civilă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 105 din 21.01.2016)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 3863 din 29.04.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. 22754/3/2014, a fost admisă contestaţia debitoarei SC I S SRL şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea creditoarei SC F L R IFN SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a redat prevederile art. 3 alin 1 pct. 1, pct. 6 şi pct. 12, art. 31 din Legea 85/2006, reţinând că, spre deosebire de o acţiune în pretenţii, care poate fi admisă şi în parte, cu privire la cuantumul sumei dovedite, o acţiune ce vizează deschiderea procedurii poate fi admisă, dacă se face dovada, de către creditor, cu documentele justificative anexate, a îndeplinirii cumulative a două condiţii: insolvenţei debitorului şi deţinerea unei creanţe certe lichide şi exigibile superioară valorii prag - ori poate fi respinsă.

Creditorul a invocat o creanţă în cuantum de 31.495.023 lei, rezultând din contractul de leasing nr. 2920/1.08.2008, reprezentând facturi neachitate (467.045 lei), penalităţi aferente acestora (1.614.222 lei), daune interese (6.150.004 lei) şi penalităţi de întârziere la daune interese (24.061.892 lei), precum şi alte cheltuieli (în cuantum de 136.493 lei), creanţă ce a fost contestată de către debitor în ceea ce priveşte întinderea acesteia, iar susţinerile şi apărările părţilor cu privire la derularea raporturilor contractuale, nu pot fi valorificate în cadrul acestei proceduri, ci pe calea dreptului comun.

S-a reţinut şi faptul că, anterior, creditorul a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului, ce a făcut obiectul dosarului nr. 49173/3/2012, cerere ce a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 578/24.02.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în considerentele căreia s-a reţinut că până la valorificarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de leasing nu se poate cunoaşte cu exactitate valoarea creanţei invocate de creditor.

Chiar dacă imobilul în cauză a fost valorificat la data de 23.09.2013, la preţul de 204.600 euro, în condiţiile în care debitorul a contestat cuantumul actual al creanţei, invocând calculul incorect al penalităţilor de întârziere şi modalitatea de vânzare a bunului imobil, nu se poate considera că suma solicitată de creditor întruneşte, în acest context, condiţiile unei creanţe certe, lichid şi exigibile.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, s-a apreciat că creanţa în cuantum 31.495.023 lei nu întruneşte condiţiile prevăzute de art.3 alin. 1 pct. 6 şi pct. 12 din Legea 85/2006, F L R IFN SA nefiind un creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii, în sensul art. 3 alin 1 pct. 6 din lege.

II. Calea de atac declarată:

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel creditoarea F L R IFN SA, solicitând modificarea în tot a sentinţei cu consecinţa admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitorului şi obligarea acestuia la plata către creditoare a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În motivare, apelanta-creditoare a învederat în esenţă că între părţi s-a încheiat contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2920/11.08.2008, iar debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, astfel încât contractul a fost reziliat. A formulat o primă cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitorului, constituindu-se astfel dosarul nr. 21470/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, însă cererea sa a fost respinsă pe motivul neplăţii cauţiunii. La data de 23.01.2012 a iniţiat procedura executării silite împotriva debitorului, în cadrul dosarului de executare nr. 127/2012 al BEJ C.C., însă şi acest demers a rămas fără rezultat. Astfel, a formulat o nouă cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, în dosarul nr. 49173/3/2012 însă, deşi cererea a fost admisă de către Tribunalul Bucureşti, sentinţa a fost modificată de către Curtea de Apel Bucureşti în urma admiterii recursului debitorului, reţinându-se în considerente că creditoarea nu a revalorificat imobilul.

Susţine apelanta că cererea sa actuală respectă prevederile art. 3 pct. 6 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2014, având împotriva debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în cuantum de 31.495.023 lei. Debitorul nu a contestat suma de 467.045 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise până la data rezilierii contractului de leasing şi neachitate, iar contractul conţine suficiente elemente în temeiul cărora să poată fi calculată valoarea totală a creanţei creditoarei împotriva debitoarei. Susţine că penalităţile sunt datorate conform art. 7.5 din contractul de leasing, iar în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 invocate de debitor.

Mai arată că debitoarea se află în stare de insolvenţă, având pierderi de 116.963 lei, aspect care rezultă din chiar bilanţul depus de debitor pe anul 2013. De asemenea, susţine că penalităţile au fost calculate în mod corect iar revalorificarea bunului nu a avut scopul fraudării intereselor debitorului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8 şi urm. din legea insolvenţei.

În probaţiune, a arătat că înţelege să se folosească de toate mijloacele de probă prevăzute de lege.

III. Apărările formulate:

Intimata-debitoare a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata-debitoare a arătat în esenţă că creanţa invocată nu are caracter cert, lichid şi exigibil, creditoarea nedovedind de unde rezultă aceste sume şi modul în care au fost calculate. De asemenea, arată că apelanta ignoră considerentele deciziei nr. 578/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul lipsei caracterului cert şi exigibil al creanţei până la data valorificării imobilului.

Mai arată că apelanta nu a arătat modul în care a înţeles să impute preţul obţinut în urma valorificării imobilului, că Legea nr. 469/2002 plafonează nivelul penalităţilor la nivelul debitului principal, în lipsă de stipulaţie contrară, respectiv că au fost calculate penalităţi la penalităţi şi penalităţi la sumele solicitate cu titlu de daune-interese. De asemenea, susţine că creditoarea a adăugat TVA la sumele calculate cu titlu de daune-interese.

Arată în continuare intimata că înţelege să conteste atât modul de valorificare a imobilului, cât şi daunele-interese solicitate, învederând totodată că nu este îndeplinită condiţia privind lipsa fondurilor băneşti, creditoarea nedeţinând împotriva debitoarei o creanţă mai veche de 90 de zile.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 85/2006, art. 1066-1069 Cod civil 1864, art. 46 Cod comercial, art. 4 alin. 3 din Legea nr. 569/2002.

IV. Răspunsul la întâmpinare:

Apelanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat, în esenţă, cele expuse în cadrul cererii de apel.

În drept, a invocat prevederile art. 201 Cpc.

V. Aspecte procedurale:

La termenul de judecată din data de 14.01.2016, Curtea a luat act de transmisiunea calităţii procesuale, de la F L R IFN SA, la BNP P L S IFN SA.

În apel a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri noi.

VI. Soluţia instanţei de apel:

În fapt, Curtea reţine că la data de 11.08.2008, între SC F L R IFN SA, în calitate de finanţator, şi SC I S SRL, în calitate de utilizator, a fost încheiat contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2920/110.8.2008.

La data de 21.01.2015 a fost pronunţată de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă încheierea nr. 56, în dosarul nr. 43870/3/2014 (f. 140-142), prin care a fost admisă cererea formulată de petenta SC F L R IFN SA, s-a constatat legalitatea divizării, s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind divizarea parţială a SC F L R IFN SA, a fost autorizată constituirea şi s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului a societăţii beneficiare nou-înfiinţate, SC RD P SRL.

Potrivit art. 2.3 lit. a din Proiectul de divizare, „dacă un bun/activ sau un alt element al pasivului nu este indicat în prezentul proiect ca făcând parte din patrimoniul care este transferat către societatea beneficiară, atunci se va considera că respectivul bun/activ sau element nu a fost transferat societăţii divizate. Ca o excepţie de la această regulă, dacă un litigiu existent nu este identificat în Anexa D a prezentului proiect sau dacă după data prezentului proiect este iniţiat un nou litigiu, care rezultă sau este în legătură cu (i) bunurile/activele transferate de la societatea divizată indicate în Anexa B a prezentului proiect; (ii) contractele de leasing financiar încheiate cu persoanele indicate în Anexa D a prezentului proiect; sau (iii) garanţiile aferente acestor contracte, se va considera că şi respectivul litigiu a fost transmis societăţii beneficiare.”

Astfel cum reiese din Anexa D a Proiectului de divizare, litigiul cu societatea I S SRL, rezultat din contractul nr. 2920/11.08.2008, a fost transferat către societatea beneficiară (f. 160). De asemenea, potrivit art. 6 lit. f din Proiectul de divizare, litigiile care rămân în cadrul societăţii divizate sunt prezentate în Anexa E a prezentului proiect, iar în cuprinsul respectivei anexe nu este menţionată şi intimata-debitoare din prezenta cauză.

În acest context, Curtea constată că, la data de 21.01.2015, când s-a constatat prin hotărâre executorie legalitatea divizării, a operat transferul creanţelor împotriva I S SRL, de la SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL, odată cu litigiile promovate împotriva acestei societăţi. Această dată este ulterioară sesizării judecătorului-sindic în prezentul dosar (01.07.2014), însă anterioară pronunţării hotărârii apelate (22.04.2015).

Divizarea reprezintă o modalitate de transmitere, cu titlu universal, a calităţii procesuale. De asemenea, acest aspect, privind calitatea procesuală, este unul de ordine publică, legal invocat de către intimata-debitoare direct în apel.

Conform art. 38 din Codul de procedură civilă din 2010, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

În cursul procesului de primă instanţă a intervenit transmisiunea calităţii procesuale active, de la creditoarea SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL. Niciuna dintre părţi nu a adus la cunoştinţa instanţei acest aspect, motiv pentru care sentinţa apelată a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană care, la data pronunţării, nu mai avea calitatea de creditor şi nu mai deţinea în patrimoniul său creanţa invocată. Curtea constată, de altfel că, în faţa instanţei de apel, apelanta a recunoscut faptul că a operat transmisiunea calităţii procesuale active, anterior pronunţării sentinţei apelate. Deşi judecătorului-sindic nu i se poate reţine vreo culpă în acest sens, având în vedere că niciuna din părţi nu i-a adus la cunoştinţă existenţa divizării, Curtea nu poate să ignore faptul că hotărârea pronunţată vizează o parte care, la data pronunţării, nu deţinea creanţa în patrimoniu.

În acest context, reiterând că aspectele privind transmisiunea calităţii procesuale active sunt unele de ordine publică iar legea nu prevede derogări de la necesitatea introducerii în proces a succesorului cu titlu universal, astfel cum prevede în cazul succesorului cu titlu particular (conform art. 39 Cpc), Curtea a admis apelul, a anulaz în tot sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Această soluţie se impune independent de faptul că niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea spre rejudecare, având în vedere specificul procedurii insolvenţei şi împrejurarea că, în apel, nu se poate proceda la judecata pe fond a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. În acest sens sunt şi prevederile Deciziei nr. 5 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.

În rejudecare, judecătorul-sindic va constata transmiterea calităţii procesuale active de la SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL şi va dispune citarea noului creditor cu menţiunea să precizeze dacă înţelege să menţină cererea de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei.

Faţă de motivul admiterii apelului, Curtea a apreciat de prisos analiza celorlalte aspecte invocate de părţi, având în vedere că se va proceda la o nouă judecată a cauzei, în contradictoriu cu creditorul actual al creanţei pretinse.

Domenii speta

Spete similare