Faliment. Procedura de insolvenţă. Legea nr. 85/2006 Valorificarea creanţelor născute în timpul procedurii de insolvenţă.

Faliment. Procedura de insolvenţă. Legea nr. 85/2006

Valorificarea creanţelor născute în timpul procedurii de insolvenţă.

Calea procedurală de urmat pentru creditoare, pentru valorificarea oricărei creanţe considerate ca fiind născută după data deschiderii procedurii, era de a adresa o cerere administratorului judiciar, care era ţinut să formuleze răspuns şi să indice o măsură adoptată (admiterea sau respingerea la plată), şi, doar dacă creditoarea ar fi fost nemulţumită de măsura dispusă, avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu contestaţie împotriva acesteia, potrivit art. 21 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 15 din 14.01.2016)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 256 din data de 05.05.2014, pronunţată de Tribunalul Giurgiu – Secţia Civilă, în dosarul nr. 712/122/2012/A1*, instanţa a respins acţiunea în despăgubiri şi cererea de admitere şi plată a creanţei formulată de creditoarea SC F S C SRL în contradictoriu cu debitoarea SC I M SRL, precum şi cererea debitoarei de obligare a creditoarei  la plata  cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin încheierea pronunţată în data de 21.03.2012 de Tribunalul Giurgiu, s-a deschis procedura insolvenţei debitorului SC I M SRL. S-a stabilit termen limită pentru declararea creanţelor la data de 30.04.2012, pentru întocmirea tabelului preliminar al creanţelor la 15.05.2012, pentru eventualele contestaţii la 30.05.2012 şi pentru întocmirea tabelului definitiv consolidat la 10.06.2012.

Astfel cum rezultă din fila 825 din dosarul de fond, notificarea privind deschiderea procedurii de insolvenţă a fost publicată în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 4294 din data de 23.03.2012.

În Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 6580/09.05.2012 a fost publicat tabelul preliminar, în care, la cap. III creanţe chirografare, este trecută la poziţia 8 şi SC F S C SRL, cu suma solicitată 311.401,55 lei şi suma examinată şi admisă 311.401,55 lei.

Tabelul preliminar rectificat a fost publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 7744 din data de 30.05.2012 (aşa cum rezultă din fila 830 dosar fond).

În tabelul definitiv rectificat (fila 1052 dosar fond) la cap. IV creanţe chirografare, este trecută la poziţia 8 şi SC F S C SRL, cu suma solicitată 311.401,55 lei şi suma examinată şi admisă 311.401,55 lei. Şi în tabelul definitiv rectificat la data de 05.12.2012 (fila 1082), creditoarea figurează cu suma solicitată de 35.024,10 lei.

S-a apreciat că din actele dosarului rezultă că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 86 al. 2 din Legea nr. 85/2006.

Se ştie că, la data deschiderii procedurii, debitorul se află de cele mai multe ori, sub aspect economic, într-o reţea de raporturi contractuale în curs de executare. Menţinerea acestor contracte poate fi utilă şi chiar vitală, în cazul reorganizării. Pe de altă parte, continuarea executării unor contracte ar putea majora pasivul debitorului. Datorită acestei diversităţi de situaţii, contractele în curs de executare nu continuă automat, după deschiderea procedurii, ci continuarea depinde de opţiunea administratorului judiciar/lichidatorului.

Astfel, conform art. 86 al. 1 din Legea nr. 85/2006, denunţarea contractului se poate realiza sau din iniţiativa administratorului judiciar, sau din iniţiativa părţii contractante.

Termenii textului („menţinere” şi „denunţare”) nu sunt întâmplători. Înlocuirea rezilierii cu denunţarea se explică prin neîndeplinirea cerinţelor Codului civil pentru reziliere, deoarece debitorul nu şi-a îndeplinit şi nu este în măsură să-şi îndeplinească propria obligaţie. Prin subterfugiul denunţării se oferă administratorului judiciar o scuză legitimă de a rupe relaţia contractuală neconvenabilă, iar prin menţinere, acelaşi administrator judiciar îşi impune propria voinţă de a continua executarea contractului.

Creditoarea din prezenta cauză nu a recurs însă la denunţarea contractului conform art. 86 din Legea nr. 85/2006, ci a procedat la rezilierea contractului începând cu data de 04.05.2012 (după deschiderea procedurii), anunţând debitoarea despre aceasta prin notificarea din data de 03.05.2012.

De asemenea, creditoarea nu se află nici în situaţia prevăzută de art. 64 al. 6 din Legea nr. 85/2006 (în baza căruia solicită creanţa principală 2), după cum nu este întemeiată nici cererea de a i se admite creanţa subsidiară.

Creditoarea nu invocă că nu ar fi fost notificată despre deschiderea procedurii. Chiar şi în această ipoteză, în care nu ar fi fost notificată, conform art. 149 din Legea nr. 85/2006 rap. la art. 103 C.pr.civ., creditoarea avea la dispoziţie un termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, pentru depunerea cererii, cu obligaţia de a arăta şi motivele care au împiedicat-o să depună cererea în termen. Creditoarea nu a arătat care ar fi aceste motive iar din notificarea pe care chiar SC F S C SRL a comunicat-o către SC I M SRL la data de 03.05.2012, şi în care arată creditoarea că debitoarea este în insolvenţă, reiese clar că la data de 03.05.2012 creditoarea avea cunoştinţă că debitoarea este în insolvenţă.

Deci, şi în această ipoteză, creditoarea putea face cerere de admitere a creanţei în 15 zile de la data de 03.05.2012. Or, cererea creditoarei a fost înregistrată la instanţă la data de 14.06.2012, după expirarea celor 15 zile.

Creditoarea solicită practic aceeaşi sumă (403.457,67 lei), dar încearcă să obţină un tratament preferenţial faţă de ceilalţi creditori, calificând creanţa ca reprezentând ba un prejudiciu determinat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, ba un debit principal constând în chirie şi alte costuri de utilizare ale spaţiului închiriat, la care adaugă şi penalităţi.

Or, creditoarea a fost înscrisă în tabelul preliminar şi în tabelul definitiv (şi nu a formulat contestaţie), deci nu este un creditor ulterior deschiderii procedurii.

Chiar şi dacă s-ar fi aflat în această situaţie, este de reţinut faptul că creditorii ulteriori deschiderii procedurii au dreptul la un tratament echitabil pe toată perioada de reorganizare, condiţiile impuse creanţelor născute în perioada de reorganizare fiind aceleaşi, respectiv să fie certe, lichide şi exigibile. Or, creanţele reclamate de creditoare nu îndeplinesc aceste condiţii, fiind contestată înscrierea acesteia în tabelul definitiv, astfel cum rezultă din contestaţia depusă de debitoare la data de 09.07.2012 (filele 907-910 dosar de fond). 

Se mai reţine şi faptul că la data formulării acţiunii creditoarei nu era confirmat un plan de reorganizare, astfel că, şi dacă ar fi fost vorba de o creanţă născută anterior procedurii, nu era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 41 al. 4 din Legea nr. 85/2006, care prevede că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute ulterior datei deschiderii atât a procedurii simplificate, cât şi a celei generale, în cazul în care nici un plan de reorganizare nu este confirmat. (în speţă, aşa cum rezultă din buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 8077/09.05.2013-fila 1269 din dosar, SC F S C SRL se numără printre creditorii convocaţi pentru aprobarea planului de reorganizare, planul de reorganizare a fost confirmat prin sentinţa nr. 391/05.06.2013, iar creditoarea nu a formulat contestaţie la acest plan).

Acest aspect reprezintă un argument în plus că prezenta creditoare nu este un creditor titular al unei creanţe născute după data deschiderii procedurii, deoarece art. 64 al. 6 din Legea nr. 85/2006 îi „scuteşte” pe creditorii titulari de astfel de creanţe şi de dreptul de a vota asupra unui plan de reorganizare, de a face parte din comitetul creditorilor, de a vota cu privire la conduita viitoare a întreprinderii debitorului, deoarece “nu este necesară înscrierea la masa credală” care ar îndreptăţi un creditor să participe la procedură.

II. Recursul declarat:

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs creditoarea SC F S C SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurenta a arătat în esenţă că la data de 13 iunie 2012, a formulat în cadrul dosarului 712/122/2012 acţiunea de despăgubire (în cuantum de 243.189 RON), întemeiată pe prevederile art. 86, alin. (2) din Legea nr. 85/2006 şi de obligare a debitorului la plata creanţelor în cuantum total de 160.286,67 RON, în temeiul art. 64, alin. (6) din Legea nr. 85/2006 şi, în subsidiar, înscrierea la masa credală cu suma de 403.457,67 RON.

Prin cererea depusă la 10 octombrie 2012 în cadrul dosarului 712/122/2012/al creditorul F S C a înţeles să modifice cuantumul debitului principal, parte din creanţa principală nr. 2, respectiv cuantumul debitului principal din structura creanţei subsidiare. Prin urmare, faţă de cererea introductivă, debitul principal se modifica din suma de 47.458,41 RON în suma de 35.024,10 RON potrivit regularizărilor realizate de către creditoare ca urmare a încetării contractului de închiriere, celelalte sume, parte din obiectul cererii, nesuportând nicio modificare.

Arată că prin notificarea din data de 3 mai 2012 locatorul a reziliat contractul de închiriere încheiat anterior intre F S C în calitate de locator şi I M SRL în calitate de locatar începând cu data de 4 mai 2012, în temeiul prevederilor art. 15.3.1 din Anexa I - Termeni şi condiţii Generale - a contractului de închiriere, în acelaşi timp F solicitând şi eliberarea spaţiului la data de 4 mai 2012, obligaţie la care fostul locatar nu s-a conformat, iar I M SRL a ocupat în mod abuziv spaţiul comercial inclusiv până la data de 8 iunie 2012, dată la care părţile au încheiat procesul - verbal de predare primire al spaţiul comercial deţinut în temeiul Contractului de închiriere.

Mai mult decât atât, de vreme ce faţă de I M SRL a fost deschisă procedura insolvenţei încă din data 21 martie 2012 iar administratorul judiciar desemnat nu a procedat la denunţarea contractului de închiriere, în acord cu prevederile cuprinse în art. 86, alin l din Legea 85/2006, rezultă faptul că, vizavi de contractul de închiriere încheiat de către I M SRL cu F, administratorul judiciar a optat pentru menţinerea acestuia în vigoare. Astfel, asumarea contractului presupune însă o impecabilă executare a obligaţiilor debitorului pe viitor [...]. Este opţiunea, dar şi asumarea răspunderii administratorului judiciar pentru eventualele consecinţe. Optând pentru „menţinerea" contractului, administratorul alege executarea contractului în integralitatea clauzelor sale, a căror respectare este garantată prin lege. În aceste condiţii consideră că, după ce administratorul judiciar a optat pentru menţinerea contractului, cealaltă parte contractantă poate uza de toate remediile puse la dispoziţie, atât de dreptul comun cu privire la executarea contractului, dar şi de prevederile (inclusiv clauzele penale) cuprinse în respectivele contracte.

În ceea ce priveşte cele reţinute de către instanţa de fond cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 64 alin. 6, deşi (în mod greşit) administratorul judiciar a procedat la înscrierea în tabelul preliminar şi ulterior în tabelul definitiv a recurentei în calitate de creditor, scopul acţiunii promovate de către F, tocmai în considerarea faptului că suma solicitată a devenit scadentă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, era de a beneficia de facilităţile puse la dispoziţie de art. 64 alin. 6 din Legea 85/2006.

Astfel, în raport de data de 21 martie 2012 - dată la care, faţă de I M SRL, a fost declarată deschisă procedura insolvenţei, toate şi oricare dintre sumele solicitate de către F au devenit scadente după data de 1 aprilie 2012, după cum urmează:

- creanţa principală 1, solicitată în temeiul art. 86 alin 2 din Legea 85/2006, în cuantum de 243.189 RON reprezintă clauza penală negociata de către părţi prin intermediul contractului de închiriere şi datorată de către I M SRL pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor acesteia asumate prin contractul de închiriere, în situaţia încetării contractelor în curs de derulare din culpa debitorului.

- creanţa principală 2, solicitată în temeiul art. 64, alin. 6 se compune din: debit principal constând în chirie şi alte costuri de utilizare ale spaţiului închiriat, în cuantum total de 35.024,10 RON; penalităţi pentru întârzierea la plată a debitului principal calculate conform art. 2 din cadrul Anexei D „Termeni şi condiţii speciale" la contractul de închiriere în cuantum de 49,11 RON conform facturii P FLI/ 74 emise în dată de 23 aprilie 2012; penalităţi pentru neîndeplinirea condiţiilor de readucere a garanţiei la cuantumul prevăzut de art. 9.1.1 din Anexa I la contractul de închiriere ca urmare a diminuării acesteia, calculate conform art. 9 din Anexa I la contractului de închiriere, în cuantum de 32.344,35 RON conform facturii P FLI/ 73 emise în dată de 3 aprilie 2012; penalităţi pentru ocuparea abuzivă a spaţiului comercial calculate conform art. 13.3.1 din Anexa I la contractul de închiriere în cuantum de 80.416,8 RON.

Apreciază că atât creanţa principală 1 cât şi creanţa principală 2 reprezintă, respectiv sunt formate din sume ce au devenit scadente ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

De asemenea, interesul şi scopul acţiunii promovate este de a obţine plata sumelor solicitate cu titlu de „plăţi curente" - cu atât mai mult cu cât sumele înscrise pentru F în tabelul de creanţe şi ulterior în planul de reorganizare nu au fost incluse în planul de plăţi aprobat, F numărându-se printre creditorii chirografari ai I M SRL.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 8, art.41, art. 64, art. 86 din Legea nr. 85/2006 şi ale art. 304, pct.7, pct. 8 şi pct.9, cât şi ale art. 304 l din Vechiul Codul de Procedură Civilă.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

III. Apărările formulate:

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare, ci note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, învederând în esenţă că nu se poate regăsi corespondenţa nemulţumirilor exprimate la adresa hotărârii judecătoreşti cu motivele de recurs invocate. A arătat că nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 Cpc.

A învederat intimata că în tabelul definitiv rectificat, publicat la data de 05.12.2012, creditoarea figurează cu suma solicitată, în cuantum de 35.024,10 lei, iar paralel cu solicitarea de a fi înscrisă această creanţă, creditoarea a înţeles să formuleze o cerere de despăgubire, acţiune care este inadmisibilă, deoarece aceasta este întemeiată numai atunci când administratorul sau lichidatorul judiciar denunţă contractul de închiriere aflat în derulare. Or, din actele de la dosar rezultă că creditoarea este cea care a notificat rezilierea contractului, motiv pentru care acţiunea este una în realizarea unei creanţe, căreia îi este aplicabil art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Susţine că recursul nu poate fi admis întrucât reclamanta şi-a precizat cuantumul creanţei, cu care a şi fost înregistrată în tabelul definitiv. De asemenea, arată că creditoarea a fost convocată în vederea aprobării sau nu a planului de reorganizare, ce a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 391/05.06.2013, iar creditoarea nu a înţeles să formuleze o contestaţie la acest plan.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, recurenta-creditoare a formulat două categorii de pretenţii: pe de o parte, suma de 243.189 lei, reprezentând penalităţi pentru reziliere, conform art. 15.3.2 din Anexa 1 la contractul de închiriere, solicitată în temeiul art. 86 alin. 2 din Legea nr. 85/2006; pe de altă parte, suma de 160.268,67 lei, precizată ulterior, cu titlu de creanţă născută în timpul procedurii, solicitată conform art. 64 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere că prin prezentul recurs se pune în discuţie, în esenţă, modalitatea în care prima instanţă a aplicat aceste prevederi legale raportat la solicitările creditoarei, Curtea constată că criticile recurentei se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În privinţa creanţei de 243.189 lei, reprezentând penalităţi pentru reziliere, conform art. 15.3.2 din Anexa 1 la contractul de închiriere, Curtea reţine că, potrivit art. 86 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în cazul denunţării unui contract, o acţiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului.

Regimul juridic de denunţare sau menţinere a contractelor aflate în derulare la momentul deschiderii procedurii este reglementat de alineatul 1 al aceluiaşi text de lege, din cuprinsul căruia reiese că noţiunea de „denunţare” este diferită de sancţiunea rezilierii, prevăzută de Codul civil.

Astfel, conform acestui text de lege, contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/lichidatorul trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile, unei notificări a contractantului, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului de denunţare a contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidator.

Curtea constată că judecătorul sindic a interpretat şi aplicat în mod corect legea atunci când a făcut distincţie între noţiunea de „denunţare” şi cea de „reziliere”, reţinând în mod judicios că termenii utilizaţi de art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu sunt întâmplători, iar textul legal este menit să confere o scuză legitimă administratorului judiciar al debitorului pentru a rupe legătura contractuală, independent de existenţa vreunei culpe.

Pentru ca textul de lege invocat de către recurenta-creditoare în susţinerea acestei creanţe să fie aplicabil, trebuie să existe o denunţare din partea administratorului/lichidatorului judiciar a unui contract, fie în mod expres, fie în mod tacit, în condiţiile art. 86 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Or, în cauza de faţă, nu se regăseşte această ipoteză, întrucât contractul de închiriere a fost reziliat de către creditoare, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale debitoarei, iar nu denunţat.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic a apreciat prima instanţă că solicitarea creditoarei de obligare a debitoarei la plata sumei de 243.189 lei, în temeiul art. 86 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, este nefondată.

În ceea ce priveşte cea de-a doua creanţă, reprezentând, conform susţinerilor creditoarei, creanţă născută în timpul procedurii, au fost invocate prevederile art. 64 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, conform cărora creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment.

Conform art. 20 alin. 1 lit. k din Legea nr. 85/2006, printre principalele atribuţii ale administratorului judiciar se numără verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor.

Reiese că, în cadrul procedurii insolvenţei, orice cerere de creanţă trebuie să fie adresată administratorului judiciar, care va proceda la verificarea sa şi la adoptarea unei măsuri corespunzătoare. Prevederile legale se aplică, deopotrivă, şi creanţelor născute în timpul procedurii, art. 64 alin. 6, anterior redat, neconţinând vreo derogare de la regula instituită de art. 20 alin. 1 lit. k.

Astfel, calea procedurală de urmat pentru creditoare, pentru valorificarea oricărei creanţe considerate ca fiind născută după data deschiderii procedurii, era de a adresa o cerere administratorului judiciar, care era ţinut să formuleze răspuns şi să indice o măsură adoptată (admiterea sau respingerea la plată), şi doar dacă creditoarea ar fi fost nemulţumită de măsura dispusă, avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu contestaţie împotriva acesteia, potrivit art. 21 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

În cauză, recurenta-creditoare nu a urmat această cale legală ci, astfel cum reiese din actele de la dosar, precum şi din chiar susţinerile sale din cuprinsul cererii de repunere pe rol, s-a adresat direct şi numai instanţei. Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 85/2006, printre atribuţiile judecătorului sindic nu se numără şi cea de verificare preliminară a creanţelor. Orice cerere formulată în acest sens de către un creditor trebuie adresată administratorului judiciar, iar nu direct judecătorului sindic, regulile în materie de insolvenţă stabilind o delimitare clară între atribuţiile acestor participanţi la procedură.

Ca atare, în mod legal prima instanţă a respins şi această solicitare, judecătorul sindic neavând atribuţia de a dispune nici admiterea şi plata creanţei, solicitate în mod principal prin cererea de chemare în judecată, şi nici admiterea creanţei şi înregistrarea acesteia în tabelul creanţei, astfel cum s-a solicitat în mod subsidiar, în afara cadrului legal instituit de Legea nr. 85/2006, fără o verificare prealabilă din partea administratorului judiciar şi independent de existenţa unei contestaţii formulate conform art. 21 din Legea insolvenţei. A admite cererea creditoarei în această privinţă ar echivala cu nerespectarea competenţelor atribuite de lege participanţilor la procedura insolvenţei.

Curtea reţine, deci, că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cpc. Iar cât priveşte motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 Cpc, Curtea constată că acestea au fost invocate de către recurentă doar în mod formal, neavând corespondent în criticile menţionate în cuprinsul cererii de recurs, care nu fac trimitere la modul în care prima instanţă a motivat hotărârea şi nici la vreo interpretare eronată a unui act juridic.

Recursul a fost respins, astfel, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare