Codul de procedură fiscală. Măsuri asigurătorii. Condiţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 18.03.2016 reclamantul M.S.M., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 7057/03/15 din data de 29.02.2016, ca nelegală şi netemeinică.

Prin sentinţa nr. 368  din 16.06.2016  Tribunalul Botoşani a admis cererea formulată de reclamantul M.S.M., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.

A anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 70.../03/15/29.02.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.

În temeiul art. 453 Cod de procedură civilă a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 650 lei cu titlu de  cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.

În motivare au arătat că instanţa de fond a reţinut că în această speţă debitoarea este persoana fizica, faţă de care s-a emis notificarea de atragere a răspunderii solidare si decizia de instituire a masurilor asigurătorii astfel că pericolul trebuie justificat de către organul fiscal în raport cu acest debitor si nu cu persoana juridică, care constituie o entitate juridică diferită, având o calitate distinctă de debitor pentru obligaţiile fiscale stabilite în sarcina sa.

Recurentele apreciază că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 213 Cod procedura fiscală, din următoarele considerente:

Astfel, prima obligaţie a administratorului în contextul funcţionării societăţii comerciale este însăşi obligaţia de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii, adică obligaţia de a administra.

Tot în sarcina administratorului se regăseşte, conform legii societăţilor comerciale, şi obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de profit şi pierderi şi de a asigura repartizarea beneficiilor şi plata dividendelor în condiţiile prevăzute de lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1915 Cod civil administratorul răspunde personal fata de societate pentru prejudiciile aduse cu încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.

Art. 25 din Codul de procedura fiscala, instituie răspunderea solidară a administratorului cu debitoarea atunci când cu rea- credinţa a determinat nedeclararea  si/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă.

Organul fiscal a dispus emiterea unei decizii privind instituirea măsurilor asigurătorii bazat pe comportamentul fiscal al reclamantului.

În calitate de administrator împuternicit, acesta avea obligaţia gestionarii în totalitate a activităţii agentului economic, inclusiv efectuarea plaţilor către bugetul consolidat al statului împrejurare ce de altfel s-a petrecut şi în fapt prin achitarea în totalitate a prejudiciului stabilit în dosarul penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani sub nr. 603/P/2013.

Aşa cum rezultă din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, pentru recuperarea creanţei bugetare organul fiscal a întocmit si comunicat un număr de 28 de somaţii începând cu anul 2010 şi până în anul 2016, a întocmit si transmis popriri, a notificat debitorul să prezinte actele si documentele contabile pentru clarificarea situaţiei fiscale, însă toate aceste demersuri au rămas fără efect.

Aşadar, toate demersurile organului fiscal de a recupera obligaţiile fiscale au fost sortite eşecului, atâta timp cat reprezentatul debitoarei a refuzat orice solicitare din partea acestuia de a clarifica situaţia fiscala a debitoarei.

Situaţia excepţională rezultă fără echivoc din faptul ca administratorul societăţii comerciale nu a dat curs invitaţiei organului fiscal de a clarifica situaţia agentului economic şi nu a efectuat plăţi decât în vederea stingerii prejudiciului stabilit de organul cercetare penală.

Prin urmare, recurentele apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 213 Cod procedura fiscală privind dispunerea masurilor asigurătorii sub forma popririi asigurătorii pe veniturile din salarii si pe conturile de disponibilităţi si sub forma popririi asigurătorii.

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a depus diligentele legale pentru încasarea debitelor, însă măsurile de executare silita nu au avut finalitatea prevăzută de lege, respectiv recuperarea obligaţiilor fiscale, motiv pentru care administratorul debitoarei a fost notificat privind deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare învederează instanţei, că de la data confirmării si până la data emiterii deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, contestatorul nu a comunicat AJFP înscrisuri doveditoare sau un punct de vedere cu privire la acesta situaţie, motiv pentru care se identifica o legătura de cauzalitate intre fapta de a nu depune declaraţii fiscale (în fapt a nu declara obligaţiile de plată) si neachitarea acestora la scadenţă.

Pe cale de consecinţă, recurentele arată că au fost parcurse toate etapele prevăzute de lege pentru recuperarea creanţelor bugetare .

Potrivit Codului de procedura fiscală, organul fiscal este îndreptăţit, să aprecieze în limitele atribuţiilor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

Potrivit art. 213 din Cod procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Aşadar, natura masurilor asigurătorii, care de altfel nu reprezintă măsuri de executare silita ci doar mijloace care au drept scop asigurarea organului fiscal, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale contribuabilului, este asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite atunci când va fi emis titlul executoriu.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii nr. 368/16.06.2016, pronunţata de Tribunalul Botoşani şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept au invocat disp. art. 488, pct.8 din Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere  că organul fiscal nu a emis în termen de 6 luni un titlu de creanţă aşa cum prevede art. 213 alin. 7 Cod procedură fiscală şi nici nu a prelungit  termenul de 6 luni pentru emiterea titlului de creanţă printr-o decizie comunicată contribuabilului, avea obligaţia să emită o decizie de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de cel mult 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, termenul împlinit, în cazul de faţă la data de 29.08.2016.

În această situaţie solicită a se constata  că cererea de recurs  formulată de D.G.R.F.P.– AJFP a rămas fără obiect.

Pe fondul cauzei a arătat că necesitatea dispunerii masurilor asigurătorii este justificată de îndeplinirea condiţiilor pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare înainte de emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare la plată.

Astfel, pornind de la acest aspect, pentru a se reţine răspunderea solidară a administratorului şi respectiv pentru a se justifica necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii împotriva reclamantului M.S.M., este necesară reţinerea relei-credinţe a acestuia în ce priveşte activitatea desfăşurată.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, aceasta este o condiţie "sine qua non" (indispensabilă, necesară) pentru atragerea răspunderii solidare, fără de care nu se poate stabili răspunderea în cauză şi implicit instituirea măsurilor asigurătorii împotriva unei persoane pentru care nu a fost stabilită vinovăţia.

Astfel, reaua-credinţă a administratorilor sau a altor persoane în determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale trebuie dovedita de către organul fiscal iar nu doar invocată şi trebuie să existe la momentul la care obligaţiile trebuiau/puteau fi declarate şi plătite. Astfel, nu s-a demonstrat în ce constă reaua-credinţă, motivele invocate de organul fiscal în reţinerea acesteia nefiind motive ce pot fi invocate cu privire la Instituirea măsurilor asigurătorii.

În acest caz, suntem în prezenţa unui comportament al debitorului care trebuie - probat, cu elemente concrete, de natură să permită concluzia necesităţii instituirii măsurilor asigurătorii. Aceste măsuri sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, în scopul creşterii eficienţei procesului de colectare a creanţelor fiscale. Prin urmare, simplele alegaţii referitoare la existenţa unul pericol ca debitorul să se sustragă de la executare, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul nu sunt suficiente.

În această situaţie, pericolul trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că numitul M.S.M. urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale acestuia. Or, în cazul de faţa, organul fiscal, în motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu a avut în vedere aceste aspecte, ci doar aspecte legate de dezinteresul reclamantului, aspecte care nu pot să atragă instituirea măsurilor asigurătorii.

În ceea ce priveşte „situaţia excepţională" reţinută în prezenta cauză de către organul fiscal, aceasta nu atrage, în mod vizibil, periclitarea şi îngreunarea în mod considerabil a colectării.

În ceea ce priveşte gestionarea în totalitate a activităţii agentului economic, inclusiv efectuarea plăţilor către bugetul consolidat al statului, face precizarea că prin Decizia nr. 1 din data de 20.10.2011, depusă la dosarul cauzei, administratorul statutar al S.C. „X” S.R.L a limitat aria de activitate a atribuţiilor stabilite prin procura generală autentificată sub nr. 1653/20.10.2011 emisă de B.N.P. I.C.C. doar la activităţile de ridicare a extraselor de cont de la bancă, depunerea declaraţiilor şi bilanţurilor la Administraţia Finanţelor Publice (A.N.A.F.), depunerea documentelor necesare către ITM, depunerea documentaţiei către Primărie în vederea avizării activităţii firmei.

În acest caz, nu sunt îndeplinite cerinţele pentru instituirea măsurilor asigurătorii, întrucât nu există nici o împrejurare pe care să se întemeieze teza faptică a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice în sensul că numitul M.S.M. s-a sustras de la o eventuală executare prin neplata datoriilor către bugetul consolidat al statului.

În decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a citat steril dispoziţiile art. 213 Cod Procedură Fiscală, fără a indica în concret împrejurări care să justifice temerea de sustragere. Astfel, apreciază reclamantul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, în sensul exigenţelor dispoziţiilor art. 213 Cod Procedură Fiscală.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488  Cod procedură civilă,  Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 213 Cod procedură fiscală măsurile asiguratorii se dispun sub forma „popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare”.

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede emiterea oricărui titlu de creanţă sau orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse „în cazuri excepţionale”, în continuare explicând ce înseamnă caracterul excepţional: „respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”. Sintagma în cazuri excepţionale, subliniază că măsura asiguratorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun, astfel încât, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu sunt un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii.

Pericolul la care face referire art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor, prin acte de dispoziţie apte să îi diminueze patrimoniul.  În opţiunea legiuitorului pericolul este extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal sau al atragerii răspunderii solidare.

Interpretarea contrară nu este permisă, deoarece dacă pericolul ar fi intrinsec şi ar rezulta din operaţiunile care conduc la emiterea titlului de creanţă ar transforma măsurile asiguratorii în regulă, iar nu în excepţie, aşa cum de altfel impune dispoziţia legală.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Prin urmare, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Curtea observă că actul administrativ contestat nu indică nici unul din elementele premisă care ar justifica luarea măsurii asiguratorii, respectiv cazul excepţional sau pericolul ca debitorul să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Această modalitate de instituire a măsurii asiguratorii aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, având în vedere că, deşi a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al debitorului, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către autoritatea pârâtă, este important a se respecta principiul proporţionalităţii dintre ingerinţă şi motivele care justifică ingerinţa în dreptul de proprietate.

Contrar susţinerilor recurentei şi în acord cu opinia instanţei de fond, Curtea constată că dispoziţiile legale se referă la debitor şi proprietatea acestuia astfel că îndeplinirea condiţiilor de emitere a deciziei prin care se dispun măsuri asiguratorii se verifică în raport de persoana la care se referă, indiferent de calitatea acesteia.

Împrejurarea, că în termenul de şase luni, calculat de la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, autoritatea pârâtă nu a emis titlul de creanţă, este irelevantă deoarece analiza legalităţii unui act administrativ se face prin raportare la starea de fapt şi de drept existentă la data emiterii actului şi nu la situaţii ulterioare cu consecinţe juridice distinct reglementate în Codul de procedură fiscală.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a constatat că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile 213 Cod procedură fiscală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr.1466/08.11.2016  a respins recursul ca nefondat; în baza prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, recurenta a fost obligată să plătească reclamantului-intimat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare