Litigiu de muncă. Răspunderea patrimonială a directorului angajatorului pentru suspendarea contractului individual de muncă a salariatului. Recuperarea daunelor morale acordate salariatului. Lipsa faptei ilicite

Decizie 2376 din 11.05.2016


Litigiu de muncă. Răspunderea patrimonială a directorului angajatorului pentru suspendarea contractului individual de muncă a salariatului. Recuperarea daunelor morale acordate salariatului. Lipsa faptei ilicite

art. 52 alin.1 lit.b și art. 254 din Codul muncii

Fapta salariatului prin care produce un prejudiciu material angajatorului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma atribuţiilor şi obligaţiilor de serviciu, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu munca, potrivit cerinţelor art. 254 alin.1 din Codul muncii nu numai fapta săvârşită de salariat în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste atribuţii. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie în legătură cu obligaţiile de serviciu, dar nu şi neapărat săvârşită în timpul executării efective a acestora, în cadrul sau în afara instituţiei. Sub aspect obiectiv, fapta salariatului poate fi comisivă sau omisivă, presupunând fie încălcarea unor dispoziţii prohibitive ale contractului individual de muncă, fie neexecutarea totală/parţială a obligaţiilor de serviciu ca şi orice alte acte omisive în raport cu acestea.

În sarcina apelantei pârâte nu poate fi reţinută nici o faptă ilicită, în condiţiile în care intimata reclamantă justifică răspunderea patrimonială a fostului director pe aplicarea neoportună a unor prevederi legale, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii. Or, dreptul angajatorului, reprezentat la momentul respectiv de apelanta DM în calitate de director, de a proceda la suspendarea facultativă a contractului individual de muncă al salariatului era recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind lăsată strict la îndemâna angajatorului, cu condiţia formulării plângerii penale. Semnificaţia din punct de vedere juridic a acestor prevederi a fost apreciată ca fiind pierderea încrederii angajatorului, manifestată în raport cu salariatul său, care este exprimată în cuprinsul plângerii penale, având ca obiect declanşarea cercetării penale împotriva acestuia.

De altfel, instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că dreptul angajatorului, reprezentat legal de salariatul pârât, de a proceda la suspendarea contractului individual de muncă derivă din lege şi nu se încadrează în noţiunea de faptă ilicită, care presupune o încălcare/neaplicare a prevederilor legale.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.2376 din 11 mai 2016)

În susţinerea motivelor de apel, apelanta a învederat că în mod greşit instanţă de fond a reţinut culpa sa în ceea ce priveşte achitarea daunelor morale către salariaţii instituţiei. Apelanta, în calitate de director al OCPI, nu are dreptul şi nici responsabilitatea de a păstra personal plângerile penale formulate de către instituţia pe care aceasta o coordonează. Mai mult decât atât, apelantei chiar îi era interzis ca la momentul încetării funcţiei de director al OCPI Bucureşti, aceasta să îşi însuşească înscrisuri (plângeri penale) înregistrate în cadrul instituţiei în care şi-a desfăşurat activitatea.

În ceea ce priveşte faptul că plângerea penală nu se regăsea în arhiva OCPI, apelanta învederează faptul că aceasta nu reprezintă culpa apelantei, numită DM neavând obligaţia de a păstra astfel de documente, în calitate de director. Plângerea penală, la fel ca orice alt document ce emană de la intimata-reclamantă, trebuie să poarte număr de ieşire şi să fie păstrat, arhivat în speţa de departamentul juridic, de arhivă şi nu de directorul instituţiei personal.

Apelanta apreciază  întemeiată decizia de suspendare a contractelor individuale de muncă, din moment ce a fost formulată o plângere penală atât de către OCPI, cât şi de către Arhiepiscopia Bucureşti, cei 3 angajaţi fiind reţinuţi 24H de către organele de cercetare penală şi audiaţi.

La momentul suspendării contractelor de muncă existau deci indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte de natura penală, fapte ce au determinat luarea acestei măsuri de către apelanta, având la baza documentaţia întocmita şi furnizată de Serviciul Juridic al instituţiei şi de ANCPI.

Legiuitorul nu a prevăzut că o condiţie punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de angajaţi pentru a dispune suspendarea contractelor de muncă, ci introducerea unei plângeri penale – art. 52 alin. (1) lit. b) C. muncii b) „în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti".

Prin menţinerea în funcţie a angajaţilor exista riscul iminent de sustragere a unor probe (înscrisuri, corespondenta etc.) şi chiar de a continua seria de abuzuri pentru care, reiteram, erau cercetaţi penal la momentul respectiv.

Chiar instanţă de fond - Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, prin sentinţa civilă nr. 6639/20.06.2013, (în soluţionarea contestaţiei formulată de angajaţi împotriva deciziei de suspendare), a statuat faptul că „dispunerea măsurii de suspendare a contractului de muncă este o chestiune lăsată de legiuitor la latitudinea angajatorului, adică este o chestiune de apreciere. Fiind o chestiune de apreciere, de evaluare a unei situaţii concrete, acest drept este unul suveran, în competenţa exclusivă şi absolută a angajatorului, astfel încât excede chiar şi competentei generale a instanţelor de judecată".

De asemenea, „din moment ce legiuitorul a lăsat această apreciere la latitudinea angajatorului, înseamnă că a instituit o dispoziţie de favoare în privinţa acestuia, astfel încât angajatul nu are posibilitatea contestării unei evaluări a situaţiei respective şi nici a unei decizii luate în acest sens".

Apelanta învederează  instanţei de control judiciar faptul că, în calitate de director al OCPI, a emis în mod legal şi temeinic deciziile nr. 220, 221, respectiv 222 de suspendare a contractelor individuale de muncă ale salariaţilor OCPI, raportat la situaţia de fapt existenta la acel moment.

La momentul emiterii deciziilor de suspendare invocate anterior, existau indicii rezonabile privind săvârşirea unor fapte de natura penală în legătură cu atribuţiile de serviciu (abuz în serviciu contra intereselor generale, neglijenta în serviciu şi delapidare).

În acest sens a fost formulată o plângere penală de către instituţia angajatoare împotriva salariaţilor vizaţi, condiţie necesară şi suficientă pentru suspendarea contractului de muncă.

Mai mult, chiar şi Arhiepiscopia Bucureşti a formulat o plângere penală împotriva numiţilor, care prin actele materiale săvârşite au determinat în mod nelegal, înscrierea provizorie în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra PI/1 cu titlu de construire în favoarea S.C. MBD SRL.

Aceasta notare a fost făcută nelegal de numiţii mai  sus-menţionaţi în baza, autorizaţiei de construire nr. 179/18/B/43074/24.02.2006, emisă de Primăria Sector 1 Bucureşti, în condiţiile în care prin decizia irevocabilă pronunţată de Curtea de Apel Suceava a fost anulată autorizaţia de construire nr. 179/18/B/43074/24.02.2006, cei 3 angajaţi ai OCPI având cunoştinţă de acest aspect. Astfel, cei 3 salariaţi ai OCPI au înscris un drept real inexistent, încălcându-şi atribuţiile de serviciu.

Faţă de toate aceste considerente, coroborate cu documentaţia întocmită şi furnizată de Serviciul Juridic al instituţiei, s-a hotărât suspendarea contractelor de muncă, tocmai pentru a se împiedica posibilitatea efectuării în continuare a unor activităţi infracţionale de către cei 3 salariaţi, precum şi pentru a împiedica posibilitatea ştergerii probelor (documente, corespondenta etc.), încercării de tergiversare a cercetărilor penale, prejudiciind astfel rezultatul anchetei.

Apelanta învederează că deciziile de suspendare invocate anterior au fost semnate de parata, în baza documentaţiei furnizate de departamentul juridic al instituţiei, care are competenta şi calificarea necesară în vederea stabilirii temeiului de drept în baza căruia se suspendă un contract individual de muncă, dar şi în baza punctului de vedere juridic furnizat de ANPI.

ANCPI a transmis OCPI, ca urmare a solicitării intimatei-reclamante, punctul său de vedere prin care a propus luarea măsurii suspendării contractului de muncă. Documentele comunicate de ANCPI erau clasificate, ca documente de lucru, fapt pentru care în mod evident, motivarea deciziilor de suspendare nu putea fi consemnata pe larg în cuprinsul acestor decizii.

Astfel, având în vedere indiciile rezonabile cu privire la faptele penale invocate, care existau la momentul emiterii deciziilor de suspendare, analizate de serviciul juridic al instituţiei şi de ANCPI, s-a constatat şi apreciat că numiţii erau incompatibili cu funcţia pe care o deţineau, cel puţin pe perioada desfăşurării cercetărilor în cauză penală, având în vedere şi faptul că obiectul cercetării îl constituia activitatea salariaţilor.

Decizia de suspendare a contractelor de muncă a fost emisă ca o măsură de protecţie a intereselor instituţiei intimatei-reclamante până la soluţionarea cercetărilor penale, care să combată posibilitatea săvârşirii unor alte fapte sau îngreunarea  desfăşurării cercetării penale, având în vedere obiectul de activitate al instituţiei, activităţile pe care le desfăşurau salariaţii sus-numiţi conform fişei postului, precum şi faptele penale faţă de care au fost cercetaţi.

Fără a analiza temeinicia sentinţei civile nr. 6639/20.06.2013, întrucât aceasta a rămas irevocabilă prin respingerea recursului ca tardiv introdus, apelanta învederează culpa evidentă a actualei conduceri sau a Serviciului Juridic al instituţiei care nu a formulat apărări în cauză, lăsând practic instituţia fără apărare în această cauză. OCPI nu a fost reprezentat în instanţă, nu a formulat nicio apărare şi nu a depus înscrisuri în dovedirea temeiniciei emiterii deciziilor de suspendare a contractelor de muncă individuale menţionate anterior. Recursul formulat de OCPI Bucureşti a fost respins ca tardiv, ceea ce dovedeşte lipsa de interes a reclamantei, care nu formulat un punct de vedere juridic şi o apărare temeinică în instanţă, nu a dispus de dreptul său legal de a ataca o sentinţă nefavorabilă în termen legal.

La susţinerea recursului formulat tardiv, s-a prezentat consilierul juridic IB, deşi în mod legal, conform ordinului directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014, acesta nu avea dreptul şi nu putea să reprezinte instituţia în instanţă, cu atât mai mult cu cât activitatea cu specific juridic a OCPI a fost preluată de ANCPI.

Aceste aspecte au fost consemnate şi în raportul privind controlul efectuat la OCPI Bucureşti nr. 227/1/12.08.2014, de către ANCPI împotrivit art. 7 alin. 3 din Ordinul directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014, dl IB nu putea fi numit în funcţia de şef Birou Resurse Umane şi Relaţii cu Publicul fără acordul prealabil al conducerii Agenţiei Naţionale, acord care nu a fost solicitat [...] apelanta apreciază că la data pronunţării deciziei civile nr. 892/14.02.2014 era în vigoare Ordinul directorului general al ANCPI nr. 62/20.01.2014 prin care ANCPI a preluat activitatea specific juridică şi personalul încadrat la oficiile teritoriale şi CNC pe funcţia de consilier juridic, astfel că reprezentarea OCPI în instanţă trebuia asigurată conform  Ordinului menţionat anterior".

Astfel, cu privire la atragerea culpei în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat instituţiei prin executarea daunelor morale acordate de instanţă, exista o legătură de cauzalitate directă între lipsa de apărare şi soluţia pronunţată de instanţă.

De altfel, chiar în hotărârea instanţei de fond, s-a reţinut faptul că nu au fost depuse de către reclamanta din prezenţa cauza documente care să poată fi analizate sub aspectul motivelor suspendării în raport de faptele care ar atrage incompatibilitatea acestora cu funcţia deţinută.

Apelanta apreciază  că nu se poate reţine o culpă exclusivă a sa întrucât OCPI a interpretat şi aplicat măsurile dispuse de ANCPI cu privire la recuperarea sumelor achitate cu titlu de daune morale, în mod superficial şi abuziv, întocmind raportul din data de 29.09.2014 fără a efectua cercetări şi a analiza temeinic situaţia de fapt.

Apelanta a dispus reîncadrarea în munca a salariaţilor şi obligarea pârâtei  la plata sumei de 36.000 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin plata daunelor morale acordate de instanţă în dosarul nr. 63593/3/2011, prevalându-se de adresa nr. 2694564/04.10.2012, comunicata de Poliţia Sector 1 - SIF, în care se menţiona faptul că „la data de 21.06.2012 a fost înaintat dosarul de urmărire penală Parchetului de pe lângă  Judecătoria Sector 1, însoţit de referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale".

Mai mult decât atât, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 a comunicat ANCPI prin adresa nr. 9799/23.06.2014, faptul că dosarul nr. 17700/P/2011 s-a reunit cu dosarul penal nr. 15280/P/2011, dosar ce se afla la Poliţia Sector 1 - SIF începând cu data de 20.03.2014.

Astfel, apelanta solicită instanţei să observe faptul că, dosarul privind pe salariaţii mai sus menţionaţi nu a fost soluţionat definitiv nici până în prezent de către organele de cercetare penale, astfel încât nu s-a stabilit în mod legal dacă aceştia au săvârşit sau nu infracţiunile pentru care s-au început cercetările.

Având în vedere toate aceste aspecte, este evidentă modalitatea sumară în care OCPI a analizat situaţia de fapt şi a întocmit raportul din data de 29.09.2014, concluziile acestui raport neputând fi opozabile acesteia sub aspectul stabilirii culpei sale exclusive, întrucât nu au fost efectuate minime cercetări, convocări a persoanelor implicate simplul argument fiind că  pârâta deţinea funcţia de director al instituţiei.

Totodată,  consideră  netemeinică obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 36000 lei reprezentând prejudiciul cauzat intimatei-reclamante, pentru simplul fapt că acesta este persoana care, potrivit regulamentului de ordine interioară al OCPI este cea care a emis deciziile respective.

Este de notorietate faptul că, actele ce emană de la o instituţie/întreprindere etc. sunt semnate de directorul acesteia, în calitate de reprezentant, acesta având funcţia cea mai înaltă în organigramă instituţiei, reprezentând-o în fata salariaţilor, altor instituţii, precum şi a oricăror altor entităţi juridice.

Însă, semnarea acestor acte, respectiv deciziile de suspendare emise, se realizează în baza documentaţiei întocmite de serviciile aflate în structura instituţiei reclamante, în speţă Serviciul Juridic care a întocmit un punct de vedere în baza propunerii ANCPI, aceasta din urmă instituţie fiind cea care a propus suspendarea contractelor de muncă individuale.

Intimata reclamantă, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând apelul declarat potrivit dispoziţiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Fiind formulată o acţiune în răspundere patrimonială a salariatului, întemeiată în drept pe dispoziţiile art.254 din Codul muncii, republicat, în soluţionarea conflictului de muncă instanţa de judecată era ţinută a verifica îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit; fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului. Lipsa oricăreia dintre condiţiile enumerate înlătură răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator.

Ori, la judecata de fond, tribunalul a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile enumerate, în sensul că apelanta pârâtă se face vinovată de actele de neglijenţă enumerate în păstrarea necorespunzătoare a înscrisurilor şi pentru excesul de zel şi putere în a emite deciziile de suspendare a contractelor de muncă a celor 3 salariaţi, fără să facă o analiză atentă şi cu mai mare diligenta asupra prevederilor art. 52 alin.1 lit. b din Codul muncii cât şi art. 42 alin.2 din Regulamentul Intern al OCPI.

În apel, se critică aprecierea instanţei de fond asupra condiţiilor de antrenare a răspunderii patrimoniale a salariatului, cu precădere asupra faptei ilicite generatoare de prejudiciu. 

Curtea reține pertinente aceste critici, apreciind că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a pârâtei pentru următoarele considerente:

Prin ordinul nr. 743/03.05.2011 emis de directorul ANCPI s-a dispus numirea cu delegaţie a apelantei pârâte în funcţia de director, gradul II, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data de 01.03.2011. Perioada de delegare în funcţia de conducere a fost prelungită cu încă 6 luni, începând cu data de 22.08.2011 prin actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 8/22.08.2011. În baza atribuțiilor stabilite prin fișa postului, salariata avea printre obligații şi coordonarea administrativă a serviciilor şi a personalului din subordine.

Prin raportul de control nr. 227/I/12.08.2014, Corpul de Control al ANCPI a reţinut, din analiza sentinţei civile nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări sociale, culpa angajatorului în emiterea deciziilor de suspendare, ceea ce a şi justificat admiterea în parte şi obligarea acestuia la daune morale. În aceste condiţii, persoanele vinovate de crearea acestui prejudiciu sunt cele care au emis deciziile de suspendare fără o analiză atentă a dispoziţiilor care reglementează instituţia juridică a suspendării contractului individual de muncă, Codul muncii şi Regulamentul intern, aspect confirmat şi prin faptul că la o lună după emiterea deciziilor de suspendare, conducerea oficiului emite decizii de îndreptare a erorii materiale privind temeiul de drept, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii.

A concluzionat organul de control că se impune realizarea demersurilor necesare în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor de suspendare, după identificarea, în prealabil a persoanelor care au emis aceste decizii.

În vederea punerii în executare a măsurilor dispuse, intimata reclamantă a emis decizia nr. 51/16.05.2014 privind desemnarea membrilor comisiei de cercetare administrativă în vederea stabilirii persoanelor vinovate de producerea pagubei, respectiv daunele morale achitate salariaţilor în baza sentinţei civile menţionate.

Prin raportul nr. 37417/29.09.2014, Comisia de cercetare administrativă a stabilit, urmare a constatărilor efectuate de către Corpul de control al ANCPI, că persoana responsabilă de producerea prejudiciului este fostul reprezentant legal al instituţiei, director DM, care a dispus şi semnat deciziile de suspendare nr. 220, 221 şi 222/31.08.2011.

Justificat de aceste împrejurări faptice, intimata reclamantă a formulat o acţiune în răspundere patrimonială a salariatei DM, privind recuperarea prejudiciului cauzat instituţiei prin achitarea daunelor morale în cuantum de 36 000 lei salariaţilor ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii, dispusă prin sentinţa civilă nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări sociale.

Contrar celor afirmate de către intimata reclamantă şi reţinute de către instanţa de fond, exercitarea atribuţiilor apelantei pârâte în calitate de director al instituţiei intimate privind emiterea deciziilor de suspendare a contractelor individuale de muncă în temeiul art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii nu poate fi încadrată în noţiunea de faptă ilicită.

Necontestat este faptul că, în exercitarea prerogativelor aferente funcţiei de conducere deţinute, apelanta pârâtă, director al OCPI, existând indiciile săvârşirii unor infracţiuni de către angajaţii din subordine a angajat instituţia într-un demers penal, prin formularea unei plângeri penale împotriva acestora privind săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor generale, neglijenţă în serviciu şi delapidare, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. 1817/VIII-1/111/31.08.2011. Concomitent formulării plângerii penale, apelanta pârâtă a emis şi decizii de suspendare a contractelor individuale de muncă pentru cei trei angajaţi, începând cu data de 31.08.2011 şi până la finalizarea cercetărilor penale,  măsuri întemeiate pe prevederile art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii.

Salariaţii prejudiciaţi au formulat contestaţie împotriva deciziilor de suspendare a raporturilor de muncă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, respinsă de instanţă ca rămasă fără obiect, constatându-se aplicabile prevederile art. 52 alin.2 din Codul muncii, angajatorul procedând anterior pronunţării unei hotărâri la încetarea efectelor măsurii suspendării şi la plata despăgubirilor.

Fapta salariatului prin care produce un prejudiciu material angajatorului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma atribuţiilor şi obligaţiilor de serviciu, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu munca, potrivit cerinţelor art. 254 alin.1 din Codul muncii nu numai fapta săvârşită de salariat în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste atribuţii. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie în legătură cu obligaţiile de serviciu, dar nu şi neapărat săvârşită în timpul executării efective a acestora, în cadrul sau în afara instituţiei. Sub aspect obiectiv, fapta salariatului poate fi comisivă sau omisivă, presupunând fie încălcarea unor dispoziţii prohibitive ale contractului individual de muncă, fie neexecutarea totală/parţială a obligaţiilor de serviciu ca şi orice alte acte omisive în raport cu acestea.

Plecând de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Curtea constată că în sarcina apelantei pârâte nu poate fi reţinută nici o faptă ilicită, în condiţiile în care intimata reclamantă justifică răspunderea patrimonială a fostului director pe aplicarea neoportună a unor prevederi legale, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii. Or, dreptul angajatorului, reprezentat la momentul respectiv de apelanta DM în calitate de director, de a proceda la suspendarea facultativă a contractului individual de muncă al salariatului era recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind lăsată strict la îndemâna angajatorului, cu condiţia formulării plângerii penale. Semnificaţia din punct de vedere juridic a acestor prevederi a fost apreciată ca fiind pierderea încrederii angajatorului, manifestată în raport cu salariatul său, care este exprimată în cuprinsul plângerii penale, având ca obiect declanşarea cercetării penale împotriva acestuia.

De altfel, în cuprinsul sentinţei civile nr. 6639/20.06.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări sociale a menţionat că „nu a acordat reclamanţilor despăgubiri morale pentru formularea de către angajator a plângerii penale împotriva acestora, întrucât, formularea unei plângeri penale netemeinică poate atrage o altă formă de răspundere juridică, respectiv răspunderea penală a pârâtei, reclamanţii neputând solicita instanţei de dreptul muncii să procedeze la cercetarea împrejurării că pârâta a exercitat acest drept recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta şi ca atare dacă fapta pârâtei îmbracă sfera ilicitului penal…instanţa poate fi chemată însă, să verifice legalitatea şi condiţiile de formă şi de fond ale deciziilor de suspendare a contractelor de muncă ale salariaţilor emise în condiţiile art. 52 alin. 1 lit. c din codul muncii iar nu şi temeinicia plângerii penale formulate de angajator şi care a stat la baza suspendării contractului şi cu atât mai puternic cuvânt nu poate fi chemată să verifice dacă pârâta a exercitat dreptul la formularea plângerii penale, recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta indiferent de soluţionarea plângerii de către organele judiciare în sensul nevinovăţiei salariatului”.

Cu privire la considerentele pentru care instanţa de fond a reţinut existenţa faptei ilicite în sarcina apelantei pârâte, respectiv posibilitatea de a nu lua măsura suspendării contractul individual de muncă şi aşteptarea rezultatului prealabil al cercetării penale, Curtea reţine că sunt eronate în condiţiile în care oportunitatea aplicării prevederilor art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii este lăsată strict la îndemâna angajatorului, instanţa de judecată nefiind îndreptăţită la analizarea unei asemenea condiţii.

De altfel, instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că dreptul angajatorului, reprezentat legal de salariatul pârât, de a proceda la suspendarea contractului individual de muncă derivă din lege şi nu se încadrează în noţiunea de faptă ilicită, care presupune o încălcare/neaplicare a prevederilor legale.

Cu atât mai mult nu poate fi reţinută în sarcina apelantei pârâte o faptă ilicită în condiţiile în care recursul declarat de către intimata reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări sociale, prin care a fost obligată instituţia la plata daunelor morale, a fost respins ca tardiv declarat prin decizia civilă nr. 892/14.02.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a Litigii de muncă şi asigurări sociale.

Din raportul de control nr. 227/I/12.08.2014 a rezultat că apărările instituţiei în instanţă, în ambele faze procesuale au fost făcute prin intermediul domnului BI, numit cu delegaţie în funcţia de şef serviciu al Serviciului Juridic şi Relaţii cu Publicul, deşi reprezentarea în instanţă era asigurată de Birou Juridic 2 conform ordinului directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014. În raport de cele constatate s-a dispus efectuarea de verificări privind modul în care au fost repartizate numitului BI atribuţii de reprezentare a instituţiei în faţa instanţelor de judecată, asigurarea consultanţei şi redactării de opinii juridice la solicitarea serviciilor.

Aceste nereguli constatate la nivel de instituţie în ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale puse la îndemâna de Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte dosarul nr. 63293/3/2011 nu pot fi imputate apelantei pârâte, care la data soluţionării acestuia nu mai deţinea calitatea de reprezentant legal al instituţiei. Or, atitudinea procesuală a instituţiei pe parcursul soluţionării cererii de obligare la plata daunelor morale, reţinută şi în cadrul raportului de control constituie un factor determinant în prezenta cauză, de natură a înlătura răspunderea patrimonială a salariatei DM.

Aceasta în condiţiile în care instanţa a „apreciat că luarea măsurii suspendării contractelor individuale de muncă ale salariaţilor…în care angajatorul nici nu a depus la dosarul cauzei plângerea penală formulată împotriva salariaţilor, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. 942/30.08.2011, pentru a se putea observa în ce măsură a fost formulată de angajator pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, constituie împrejurări de fapt şi încălcări ale obligaţiilor legale şi contractuale, de natură să atragă răspunderea angajatorului în măsura în care produce prejudicii morale salariatului…deşi nu se poate dovedi o legătură directă de cauzalitate între măsura suspendării contractelor individuale de muncă a salariaţilor, lipsa de transparenţă a deciziilor angajatorului şi agravarea stării de boală în cazul salariatei defuncte MD, declanşarea unor afecţiuni clinice în cazul salariatului AD sau debutul unor probleme emoţionale care au necesitat o terapie de specialitate şi consul psihologic, în cazul salariatei SC, este de natura evidenţei că imposibilitatea salariaţilor aflaţi în aceste situaţii de a beneficia de calitatea de asigurat şi de posibilitatea de a beneficia de toate garanţiile protecţiei sociale la care ar avea dreptul… conduc la existenţa unor consecinţe negative pe planul suferinţei psihice şi fizice”.

Deşi instanţa de fond a reţinut culpa apelantei pârâtei ceea ce priveşte obligaţia păstrării unui exemplar după plângerea penală cu viză de la organul de cercetare penală şi păstrarea în bună siguranţă a acestuia, Curtea urmează a le înlătura, în condiţiile în care plângerea penală formulată reprezintă un act al instituţiei şi nu al persoanei fizice, iar obligaţia păstrării acestuia revine, în mod firesc, persoanei juridice. Nu există nici un temei legal sau convenţional care să vizeze obligaţia apelantei pârâte, persoană fizică, de a păstra acest înscris, aceasta, cu atât mai mult cu cât funcţia de conducere încetase la momentul demarării acţiunii litigioase. Or, responsabilitatea prezentării unui asemenea înscris revenea intimatei reclamante în calitate de arhivar al actelor emise, şi nu persoanei fizice semnatare, în calitate de reprezentant legal al instituţiei. Lipsa de diligenţă a intimatei reclamante la pronunţarea soluţiei a fost concretizată şi de împrejurarea că nu se afla în imposibilitate obiectivă de prezentare a copiei plângerii penale, partea având posibilitatea de a solicita un exemplar organului de cercetare penală.

În lipsa unei fapte ilicite săvârşite de intimata-pârâtă, generatoare a prejudiciului pretins în cauză, nu este realizată ipoteza normei juridice din art.254 din Codul muncii, republicat, acţiunea în răspundere patrimonială formulată de angajator împotriva salariatei fiind eronat admisă de tribunal.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă, va admite apelul; va schimba în tot sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.