Contestaţie decizie de suspendare a contractului individual de muncă pe durata efectuării cercetării disciplinare. Excepţia puterii de lucru judecat. Reintegrarea salariatului prin titlul dat de hotărârea judecătorească şi nu prin voinţa angajatorului.

Prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti executorii de reintegrare, fostul salariat nu redevine automat angajat al societăţii, ci îşi păstrează calitatea de creditor al unei obligaţii de executat de către debitorul angajator – care îmbracă forma obligaţiei de a da cu privire la despăgubirile cuvenite, echivalente drepturilor salariale pe care nu le-a primit, precum şi a celei de a face cu privire la reluarea activităţii pe postul deţinut anterior.

Salariatul nu este reintegrat prin voinţa angajatorului (ca în cazul revocării actului anterior, de concediere), ci prin titlul dat de hotărârea judecătorească, pe care angajatorul nu-l poate infirma, nici ratifica, ci doar executa (benevol sau silit).

Repunerea părţilor în situaţia anterioară unui act constatat nul permite asumarea calităţilor anterioare doar în caz de executare benevolă a hotărârii judecătoreşti care a dispus-o; până la executare – benevolă sau silită – părţile au calitate de debitori/creditori ai obligaţiilor de executat, urmând ca în cadrul executării să se verifice şi eventualele impedimente intervenite în aplicarea titlului.

Această viziune este reflectată şi de legiuitor, care în aplicarea art. 80 din Codul muncii nu pretinde că, odată cu anularea deciziei de concediere nelegale, contestatorul redevine automat salariat, ci lasă la latitudinea acestuia din urmă posibilitatea de a opta pentru reîntoarcerea în cadrul unităţii; mai mult, sumele stabilite în sarcina angajatorului conform art. 80 alin. 1 Codul muncii nu sunt definite ca drepturi salariale, ci ca ,,despăgubiri’’ echivalente salariilor şi drepturilor de natură salarială pe care cel concediat le-ar fi încasat dacă nu ar fi încetat contractul său de muncă.

Art. 52 alin. 1 lit. a Codul muncii

Art. 80 Codul muncii

Art. 272 ?i art. 289 Codul muncii

Prin sentinţa civilă nr. 1461/15.09.2015 a Tribunalului Tulcea a fost admisă contestaţia formulată de [...], în contradictoriu cu S.C. [...] S.R.L., cu sediul în comuna [...], loc. [...], fiind anulată decizia nr. 424 din data de 23.04.2015 emisă de pârâtă.

 S.C. [...] S.R.L. a fost totodată obligată la plata, către reclamant, a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Prima instanţă a avut în vedere că anularea acestei decizii a fost solicitată în contextul în care angajatorul a dispus în acest mod suspendarea contractului individual de muncă începând cu data de 23.04.2015, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. a din Codul Muncii.

Anterior luării acestei măsuri, însă, prin sentinţa civilă nr. 619/22.04.2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr. 2139/88/2014 se dispusese anularea deciziei nr. 1/29.10.2014 emisă de S.C. [...] S.R.L. şi reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior deciziei de concediere.

Or, potrivit art. 448 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., „(1) Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:… plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor”.

Faţă de această dispoziţie legală, hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior era executorie de drept. Prin punerea în executare a acestei hotărâri, reclamantul a redobândit calitatea de salariat, fiind îndreptăţit şi la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit în intervalul cuprins între desfacerea contractului individual de muncă şi data pronunţării sentinţei.

Potrivit art. 80 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, „În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.”, iar potrivit alin. 2 - ”La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.”

Repunerea în situaţia anterioară desfacerii contractului de muncă echivalează cu redobândirea de către persoana concediată a calităţii de salariat, iar perioada de timp cuprinsă între desfacerea contractului individual de muncă şi data reintegrării pe funcţia avută anterior va constitui vechime în muncă. Totodată, persoana concediată este îndreptăţită la toate drepturile salariale de care a fost lipsită pe această perioadă.

Acordarea tuturor drepturilor de care a fost lipsită persoana reintegrată pe funcţia deţinută anterior, urmare a anulării deciziei de concediere, are drept scop repararea prejudiciului suferit; ea nu operează şi în ceea ce priveşte obligaţiile părţii, atât timp cât acesta nu avea, la momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite, calitatea de salariat.

Instanţa de fond a mai reţinut că în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare aparţine angajatorului, aceasta putând fi antrenată în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare - definită de lege ca fiind acea faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Sancţiunea disciplinară, dar şi măsurile premergătoare efectuării cercetării disciplinare, pot fi luate de angajatori numai în privinţa salariaţilor; ori, la data la care se pretinde de către intimată că reclamantul a săvârşit fapta prejudiciabilă, acesta din urmă nu avea calitatea de salariat şi implicit drepturile şi obligaţiile izvorâte din contractul individual de muncă. Drept urmare, acestuia nu i se poate imputa vreo faptă în legătură cu munca, răspunderea sa putând fi antrenată cel mult pe temei delictual.

Faţă de aceste considerente au fost înlăturate apărările societăţii pârâte în privinţa temeiniciei deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.

A fost însă în egală măsură înlăturată apărarea contestatorului, în sensul că decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu este legală câtă vreme nu a fost emisă în prealabil o decizie de reîncadrare pe postul deţinut.

Tribunalul a apreciat că din moment ce instanţa a dispus anularea deciziei de concediere, soluţia produce efecte retroactive, înlăturând consecinţele concedierii produse între momentul emiterii actului şi cel al anulării lui de către instanţă.

Altfel spus, persoana este repusă în situaţia anterioară concedierii prin recuperarea tuturor drepturilor de care a fost lipsită prin decizia nelegală, respectiv statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă, precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe perioada cât a fost împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

În aceste condiţii nu este necesară emiterea unei decizii noi, prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul deţinut anterior, deoarece cu ocazia soluţionării litigiului s-a tranşat această problemă, a funcţiei ocupate de salariat, astfel că angajatorul trebuie să se conformeze, reintegrându-l pe salariat în litera şi în spiritul titlului executoriu.

Cea de-a doua apărare a contestatorului, în sensul că are calitatea de administrator şi că orice act cu privire la mandatul său poate fi dispus doar de AGA, a fost de asemenea înlăturată, instanţa de fond reţinând că decizia contestată vizează suspendarea contractului individual de muncă pentru efectuarea cercetării disciplinare, pentru o pretinsă abatere disciplinară săvârşită de către contestator în calitatea sa de salariat.

Ori, în cauză nu se pune în discuţie neîndeplinirea îndatoririlor izvorâte din calitatea sa de administrator al societăţii, pentru care ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ci neîndeplinirea unor obligaţii izvorâte din raporturile de muncă, sens în care nici aceste apărări nu au fost primite.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel, în termen legal, pârâta S.C. [...] S.R.L., care a susţinut că soluţia este dată cu greşita aplicare a legii.

În prezentarea situaţiei de fapt, apelanta pârâtă a arătat că prin decizia nr. 1/29.10.2014  a fost dispusă desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nr. 1/17.08.2011 al salariatului [...], pentru săvârşirea unor abateri grave, constând în lipsa din gestiune a unor bunuri ale societăţii. În urma contestării măsurii, Tribunalul Tulcea a admis cererea în dosarul 2139/88/2014 şi a decis, prin sentinţa civilă nr. 619/22.04.2015, reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior aplicării sancţiunii. Apelanta pârâtă a arătat că această hotărâre nu este definitivă, fiind atacată cu apel, dosarul aflându-se pe rolul Curţii de Apel Constanţa fără a se fi stabilit un termen de judecată.

La data de 28.02.2015 (într-o zi de sâmbătă), contestatorul a pătruns în incinta fermei însoţit de alte cca. 15 persoane şi a blocat porţile de acces în fermă; prin acţiunea exercitată asupra ştiucilor parcate pentru reproducţie, salariatul le-a eliberat în heleşteul mare nr. 5, golind de apă bazinele în care se aflau exemplarele parcate.

În aceste condiţii, imediat ce instanţa a admis contestaţia împotriva deciziei nr. 1/29.10.2014, angajatorul a emis la 23.04.2015 decizia atacată în prezenta cauză, de suspendare a contractului individual de muncă în vederea cercetării disciplinare a salariatului în legătură cu această faptă. S-a procedat la convocarea numitului [...] la cercetarea disciplinară prealabilă pentru abaterile săvârşite la 28.02.2015, conform notificării transmise prin BEJ [...] înregistrată sub nr. 5/06.05.2015, primită de către salariat la 06.05.2015.

La data de 14.05.2015 salariatul s-a prezentat la locul convocării, fiind asistat de avocat cu ocazia derulării acestei proceduri; comisia de cercetare a evaluat circumstanţele în care contestatorul a  înţeles să acţioneze în modalitatea arătată.

Apelanta pârâtă a arătat că prin contestaţie, salariatul a arătat că în realizarea faptelor din 28.02.2015 a urmărit protejarea puietului şi menţinerea acestuia în patrimoniul societăţii; însă persoanele din conducerea S.C. [...] S.R.L. şi membrii comisiei de cercetare disciplinară ,,s-au prins’’ că aceste acţiuni nu s-au exercitat asupra puietului, ci asupra exemplarelor de reproducători de ştiucă parcate în bazine de mici dimensiuni, în vederea obţinerii puietului, astfel încât ,,specialistul’’ [...] încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată.

S-a mai arătat că faptele contestatorului au avut consecinţe păgubitoare asupra societăţii angajatoare, constând în aceea că prin golirea bazinelor de capacitate mică a fost compromisă producţia la puietul de ştiucă.

S-a apreciat că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, pentru că nu a fost avut în vedere că prin hotărârea AGA din 27.08.2014 au fost revocaţi administratorii statutari [...] şi [...], fiind numit în funcţia de unic administrator [...]. Pe calea ordonanţei preşedinţiale promovate de [...] s-a dispus, în dosarul 1813/88/2014 al Tribunalului Tulcea, suspendarea executării hotărârii AGA menţionate (sentinţa civilă nr. 2107/19.11.2014), dar care, în opinia apelantei, nu are ca efect şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca în cazul nulităţii.

În continuare, apelanta pârâtă a făcut trimitere la considerentele sentinţei nr. 1461/15.09.2015 a Tribunalului Tulcea, de anulare a deciziei de suspendare a contractului de muncă şi a arătat că unicul argument reţinut a fost acela al inexistenţei calităţii de salariat a contestatorului la data la care se pretinde că s-ar fi săvârşit fapta prejudiciabilă; că în aceste condiţii, nu i s-ar imputa acestuia din urmă vreo faptă în legătură cu munca, răspunderea putând eventual opera pe tărâm delictual.

S-a cerut, în apel, ca aceste argumente să fie înlăturate, întrucât instanţa de fond arată ea însăşi că prin anularea deciziei de concediere au operat cu caracter retroactiv efectele acestei măsuri, ceea ce implică repunerea părţii în situaţia anterioară concedierii, prin recuperarea tuturor drepturilor de care a fost lipsită prin decizia constatată a fi nelegală. Astfel fiind, contestatorul a recăpătat statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă, precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe perioada cât a fost împiedicat să îşi exercite atribuţiile.

Apelanta pârâtă a apreciat că în aceste condiţii nu mai era necesară emiterea unei decizii prin care angajatorul să dispună repunerea în drepturi, angajatorul având obligaţia de a-l reintegra, ,,în litera şi spiritul titlului executoriu’’. Or, dacă reintegrarea contestatorului a fost dispusă pentru trecut, efectele juridice retroactive ale repunerii părţilor în situaţia anterioară nu se pot răsfrânge exclusiv asupra drepturilor contestatorului, iar nu şi asupra obligaţiilor sale. [...] nu era în acest caz exonerat de răspundere disciplinară pentru faptele săvârşite şi pe care angajatorul  le-a calificat ca fiind grave.

S-a solicitat în apel să se constate netemeinicia afirmaţiei intimatului contestator cu privire la nepunerea în executare a hotărârii de reintegrare, câtă vreme imediat ce Tribunalul Tulcea a pronunţat sentinţa civilă nr. 619/22.04.2015, dispoziţiile ei au fost executate, astfel că la data de 23.04.2015 a fost emisă decizia de suspendare a contractului individual de muncă. Această decizie a fost comunicată prin poştă contestatorului şi depusă în dosarul de executare silită nr. 63/2015 la BEJ [...], împreună cu extrase din REVISAL.

Apelanta a mai susţinut că nu are nici o relevanţă, în prezenta cauză, calitatea de administrator statutar al numitului [...], pentru că în speţă este vorba despre un litigiu de muncă; dovada calităţii de administrator se face cu certificatul constatator emis de Registrul Comerţului, iar potrivit informaţiilor comunicate de ORC Tulcea, calitatea de administrator o deţine [...].

S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 6.5. din actul constitutiv al societăţii se referă la noii angajaţi, pentru a căror angajare, promovare sau sancţionare disciplinară se cere decizia semnată sau aprobată de administrator.

Contestatorul [...] nu este un nou angajat, iar după adoptarea hotărârii AGA din 27.08.2014, toate operaţiunile finalizate cu sancţionarea disciplinară au fost aprobate de administratorul unic [...].

Anterior dezvoltării criticilor căii de atac, apelanta a formulat, în condiţiile art. 186 cod proc. civilă, cerere de repunere în termenul de exercitare a apelului.

S-a arătat că, deşi prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond a fost indicat sediul procesual ales al S.C. [...] S.R.L. la sediul Cabinetului de Avocat ,,[...]’’ din Bucureşti, [...], hotărârea Tribunalului Tulcea nu a fost comunicată la această adresă. Partea a intrat în posesia dovezilor de comunicare la 10.12.2015, ocazie cu care s-a constatat că factorul poştal a dus actul de procedură la sediul din localitatea [...], com. [...], jud. Tulcea, indicând că destinatarii sunt absenţi; documentul a fost returnat instanţei.

Această chestiune prealabilă a fost rezolvată prin încheierea din 07.03.2016, instanţa de apel constatând că, din moment ce comunicarea hotărârii instanţei de fond nu s-a realizat în condiţiile impuse de art. 159 alin. 1 şi art. 163 alin. 1 cod proc. civilă, la sediul social ales în cursul procesului şi indicat prin întâmpinare,  nu este cazul aplicării dispoziţiilor art. 186 cod proc. civilă (această normă având caracter subsidiar, fiind dezvoltată pe teza formulării tardive a căii de atac cu toate că s-a primit comunicarea hotărârii supuse apelului în condiţii de deplină legalitate, la domiciliul procesual indicat).

Prin întâmpinare, intimatul [...] a solicitat respingerea căii de atac şi obligarea societăţii la cheltuieli de judecată.

S-a arătat în prealabil că între părţi există o situaţie litigioasă generată de conflictul intervenit în administrarea societăţii între [...] şi [...] (primul având 25% din capitalul social, cel de-al doilea având restul de 75%). S-a arătat că în cadrul dosarului 2497/88/2013 al Tribunalului Tulcea au fost deduse judecăţii cererile reciproce de excludere din societate, fiind pronunţată în fond sentinţa nr. 412/11.03.2015, de respingere a ambelor cereri (cu apel la 01.10.2015 la Curtea de Apel Constanţa).

Că revocarea administratorilor [...] şi [...], începând cu 01.10.2013 şi desemnarea ca administrator unic în persoana numitului [...] a făcut la rândul ei obiect al judecăţii în dosarul 2623/88/2013 al Tribunalului Tulcea, hotărârea AGA nr. 132/20.09.2013 – la care a participat doar [...] – fiind anulată prin soluţie definitivă (sentinţa 76/2014 a Tribunalului Tulcea fiind modificată în tot prin decizia 333/07.07.2014 a Curţii de Apel Constanţa).

O nouă hotărâre AGA, din 27.08.2014, la care a participat din nou doar [...] şi prin care s-a decis din nou revocarea administratorilor [...] şi [...] începând cu 01.10.2013 şi desemnarea lui [...] ca administrator unic, a prilejuit formarea dosarului civil 1798/88/2014; prin sentinţa nr. 483/25.03.2015, Tribunalul Tulcea a admis cererea de anulare, iar [...], prin administratorul unic, a formulat apel.

Prin sentinţa nr. 2107/19.11.2014 a Tribunalului Tulcea a fost dispusă suspendarea executării hotărârii AGA până la judecarea definitivă în dosarul 1798/88/2014, societatea şi administratorul unic formulând apeluri şi împotriva acestei soluţii – care însă au fost respinse prin decizia Curţii de Apel Constanţa.

Intimatul a susţinut că, deşi beneficiază de o hotărâre executorie prin care s-a suspendat hotărârea AGA din 27.08.2014, în continuare nu poate să îşi reia activitatea de administrare, demersurile de efectuare a menţiunilor necesare la ORC Tulcea în legătură cu sentinţa civilă nr. 2107/2014 fiind obstrucţionate de depunerea de către [...] a unei cereri de intervenţie.

Intimatul a arătat că, pe lângă calitatea de administrator, a avut în cadrul societăţii şi contract de muncă (nr. 1/27.08.2011). Că situaţia conflictuală menţionată s-a transpus şi asupra relaţiilor de muncă, intimatul arătând că - pentru a-l împiedica să intre în exercitarea efectivă a drepturilor sale - [...] a procedat la suspendarea acestui contract. Prin sentinţa civilă nr. 270/16.02.2015 a Tribunalului Tulcea a fost admisă contestaţia salariatului, cu consecinţa anulării deciziei 5/30.09.2014 şi reintegrării în muncă pentru perioada 01.10.2014 – 28.10.2014, cu plata drepturilor cuvenite pentru acea perioadă. Apelul formulat de S.C. [...] S.R.L. are termen de judecată la Curtea de Apel la 15.09.2015.

Prin decizia nr. 1/29.10.2014, [...] a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al lui [...], iar prin sentinţa 619/23.04.2015 s-a dispus de către Tribunalul Tulcea anularea măsurii şi reintegrarea, cu plata despăgubirilor egale cu drepturile ce i s-ar fi cuvenit salariatului de la concediere şi până la reintegrarea efectivă. Apelul declarat de societate a fost respins conform deciziei 450/10.10.2015 a Curţii de Apel Constanţa.

S-a arătat că sentinţa civilă nr. 619/23.04.2015 a fost pusă în executare, intimatul fiind reintegrat în muncă la 23.04.2015, pentru ca raporturile de muncă să fie din nou suspendate la 23.04.2015, prin decizia nr. 424 (care face obiectul prezentului dosar).

La 17.06.2015 se emite de societate decizia nr. 586, privind o nouă desfacere disciplinară a contractului de muncă al salariatului.

Intimatul a arătat că a redat contextul în care s-a dispus suspendarea contractului său de muncă după pronunţarea sentinţei 619/23.04.2015, rămase definitive, pentru a arăta modalitatea adoptării ei, în condiţiile în care societatea ascunde faptul că decizia nr. 1/29.10.2014 a fost anulată definitiv de către Curtea de Apel Constanţa, în dosarul 2139/88/2014, cu două luni înainte de promovarea prezentului apel.

S-a susţinut că această manieră de a acţiona este menită a-l înlătura pe contestator din societate şi de a-l pune în imposibilitate de a cunoaşte faptele administratorului unic, spre a sesiza autorităţile în drept asupra ilegalităţilor comise. Cu privire la fapta imputată din 28.02.2015, intimatul a susţinut că societatea nu a evocat-o în faţa instanţei în dosarul nr. 2139/88/2014, deşi acesta fusese soluţionat la 22.04.2015; abia după admiterea contestaţiei şi reintegrarea salariatului, pentru a evita punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti s-a emis în ziua imediat următoare (23.12.2015) decizie de suspendare a contractului de muncă.

Intimatul a făcut consideraţii şi asupra faptei imputate, susţinând că în realitate cele 450 de exemplare de ştiucă erau parcate în condiţii improprii, deşi într-un bazin trebuie să se găsească pentru reproducere cel mult 10 bucăţi, ştiucile fiind astfel plasate pentru a fi transportate în bazinele S.C. [...] S.A. Slobozia, societate care aparţine lui [...] – lucru care s-a întâmplat la 23.03.2015. Aceeaşi persoană a realizat evacuarea apei de pe cele 200 ha pe care se întinde ferma piscicolă, pentru a fi repescuite ştiucile, aspecte care au fost clarificate prin audierea martorilor în cadrul dosarului nr. 1128/88/2015 al Tribunalului Tulcea, având ca obiect contestaţia împotriva ultimei decizii de desfacere disciplinară a contractului de muncă (instanţa de fond pronunţându-se prin sentinţa civilă nr. 2352/17.12.2015, de admitere a contestaţiei – soluţie cunoscută deja la data promovării prezentului apel).

S-a solicitat să se constate că în mod corect instanţa de fond a stabilit, prin hotărârea atacată în cauza de faţă, că la data de 28.02.2015 – atunci când se invocă săvârşirea faptelor de prejudiciere a societăţii – nu avea calitatea de angajat, în condiţiile în care raporturile de muncă încetaseră prin efectul deciziei nr. 5/29.10.2014. În perioada 30.10.2014 – 22.04.2015 în care a fost concediat, intimatul [...] nu a avut calitatea de salariat, reintegrarea producând efecte în privinţa acordării drepturilor salariale cuvenite, fără a fi născute obligaţii retroactive decurgând din calitatea de salariat.

S-a solicitat, totodată, să se constate că în soluţia pronunţată, Tribunalul Tulcea a avut în vedere raţiunea ilicită a emiterii deciziei nr. 424/23.04.2015, de desfacere disciplinară a contractului de muncă, pentru că de la data de 30.09.2014, când a fost emisă prima decizie de suspendare a contractului său de muncă, [...] nu a mai avut acces în societate (fiind angajată o firmă de protecţie şi pază în acest sens), [...] operând pescuirea şi livrarea de peşte de consum în pofida sechestrului instituit prin procesul-verbal 78/18.03.2014 al BEJ [...] şi [...].

Intimatul a considerat că este evidentă legătura dintre deciziile luate ca asociat cu privire la revocarea din calitatea de administrator şi concedierea pe motive disciplinare, măsurile având drept scop înlăturarea sa din societate, pentru ca [...] să dispună de producţia de peşte (acesta având dosare penale în curs de soluţionare).

La 19.01.2016, intimatul [...] a formulat apel incident faţă de considerentele sentinţei nr. 1461/15.09.2015 a Tribunalului Tulcea, solicitând ca în urma admiterii acestuia să fie înlăturate argumentele care susţin că nu ar fi fost necesară emiterea unei decizii de reintegrare, pentru a putea interveni – ulterior acestui moment – suspendarea contractului individual de muncă.

Partea a susţinut că, deşi instanţa dispusese repunerea sa în situaţia anterioară concedierii pe motive disciplinare, pentru a-şi relua activitatea urma ca, din punct de vedere procedural, să fie mai întâi reintegrat în funcţie, cu emiterea unei decizii în acest sens.

Repunerea în funcţie nu poate opera doar prin înscrierea în REVISAL a persoanei, executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti urmând să îmbrace forma deciziei de reintegrare; nu s-a avut în vedere că despre emiterea deciziei de suspendare a contractului de muncă, intimatul a aflat cu ocazia comunicării, de către executorul judecătoresc [...], a mai multor înscrisuri care emanau de la societate, abia la 11.05.2015; prin urmare, intimatul nu se afla la locul de muncă la 23.04.2015, când a fost emisă noua decizie de suspendare.

S-a invocat, în susţinerea apelului incident, că nu poate fi vorba despre o executare a sentinţei de reintegrare câtă vreme salariatul nu a primit drepturile băneşti cuvenite, deşi la 10.10.2015 hotărârea în cauză a devenit definitivă. La data emiterii celei de-a doua decizii de suspendare a contractului de muncă (din dosarul de faţă), angajatorul cunoştea deja soluţia pronunţată de Tribunalul Tulcea prin sentinţa 619/2015 şi obligaţiile impuse prin aceasta, fapt care reiese din procesul-verbal întocmit de executor în dosarul de executare nr. 63/2015, la data de 29.04.2015.

La termenul de judecată din 07.03.2015, apelanta pârâtă a ridicat excepţia puterii lucrului judecat decurgând din două decizii definitive ale Curţii de Apel Constanţa, pronunţate în dosarele 2001/88/2014 şi 2002/88/2014. S-a arătat că prin soluţiile jurisprudenţiale menţionate s-a statuat în litigii similare asupra legalităţii emiterii deciziei de suspendare a contractului de muncă pe durata cercetării disciplinare; cele două decizii au fost depuse la dosarul cauzei.

Considerentele Curţii de Apel

Analizând cu prioritate apărarea referitoare la operarea puterii lucrului judecat din perspectiva considerentelor deciziilor civile nr. 396/CM din 15.09.2015 (pronunţate în dosarul nr. 2001/88/2014) şi nr. 583/CM din 11.11.2015 (pronunţate în dosarul 2002/88/2014) ale Curţii de Apel Constanţa, instanţa de apel va reţine că această apărare nu îşi poate găsi aplicarea în această cauză. Puterea lucrului judecat are menirea, prin natura sa, de apărare de fond absolută şi peremptorie, să împiedice reanalizarea de către instanţele judecătoreşti a acelor chestiuni care şi-au mai găsit dezlegarea într-un proces anterior; efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, chiar dacă nu există tripla identitate prevăzută de lege, dar are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, astfel încât va putea fi invocat pe cale de excepţie, de către orice parte interesată, în orice stadiu al procesului.

Acesta a fost de altfel şi motivul pentru care a fost respinsă excepţia tardivităţii evocării unei atari apărări, ridicate de către intimatul reclamant.

În speţă, deşi nu a fost evocată în cuprinsul căii de atac, ci doar oral, la termenul din 7 martie 2016, excepţia puterii lucrului judecat a fost susţinută de către apelanta pârâtă prin raportare la statuările astfel dispuse în cauzele indicate, în ce priveşte legalitatea unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă.

Or, din acest punct de vedere, în prezentul apel se constată că se pune în discuţie legalitatea măsurii de suspendare a contractului individual de muncă luate prin decizia nr. 424/23.04.2015, emisă în cu totul alte împrejurări decât deciziile nr. 5/30.09.2014 (supusă controlului jurisdicţional în dosarul 2001/88/2014) şi nr. 4/30.09.2014 (supusă instanţei în dosarul 2002/88/2014); faptul că prin deciziile menţionate s-a arătat că, de principiu şi în virtutea legii, angajatorul are dreptul de a suspenda contractul individual de muncă pe durata efectuării cercetării disciplinare nu prezumă că, odată pronunţată o hotărâre cu privire la soarta contractului individual încheiat între aceleaşi părţi, pe durata unei cercetări disciplinare, instanţa urmează să preia statuările anterioare şi să refuze evaluarea fiecărui nou caz de suspendare operată conform art. 52 alin. 1 lit. a Codul muncii.

Legea însăşi permite examinarea legalităţii fiecărui caz în parte de suspendare, câtă vreme este vorba de proceduri de cercetare disciplinară distincte, de fapte diferite pentru care se iniţiază o atare evaluare – neputând fi reţinută, nici pe cale de excepţie, nici în considerarea unităţii de jurisprudenţă, împrejurarea că în cauzele anterioare Curtea de Apel Constanţa a menţinut respectivele decizii de suspendare a contractului de muncă ale aceluiaşi salariat.

Asupra fondului raportului litigios, instanţa de apel va porni de la premisa că orice suspendare a contractului de muncă, pe temeiul art. 52 alin. 1 lit. a Codul muncii, trebuie să reflecte valorificarea cu bună-credinţă a prerogativei recunoscute prin lege angajatorului de a sista, în acest mod, raporturile de muncă pentru salariatul cercetat, cu atât mai mult cu cât această suspendare nu operează de drept, ci este lăsată la latitudinea unităţii şi nici nu poate opera sine die, ci doar în contextul efectuării cu celeritate a procedurilor necesare cercetării disciplinare. Situaţia de subordonare a salariatului faţă de unitatea angajatoare impune şi regimul probator derogatoriu de la cel de drept comun, arătat prin art. 272 Codul muncii.

Stabilirea bunei sau relei-credinţe a angajatorului, a caracterului proporţional al măsurii cu scopul urmărit, ori a interesului real în adoptarea acestei măsuri depinde de probele administrate, care conturează adevărata situaţie de fapt, în fiecare caz în parte; doar în acest mod plângerea salariatului legată de durata cercetării, de modul de comunicare a deciziei, de consecinţele suspendării ori de interesul angajatorului în sistarea temporară a raporturilor de muncă poate fi privită în mod obiectiv, pentru că suspendarea contractului individual de muncă pe acest temei legal nu poate fi privită în sine ca o măsură discreţionară, abuzivă sau şicanatorie – atunci când angajatorul dovedeşte existenţa premiselor verificării disciplinare a salariatului său (aspect care decurge de altfel şi din soluţiile invocate în susţinerea excepţiei puterii lucrului judecat).

În speţă, însă, situaţia de fapt a fost corect analizată de către instanţa de fond, fiind cu totul lămurită aplicarea nelegală a mecanismului dat prin lege angajatorului de suspendare a contractului de muncă, câtă vreme decizia contestată a fost emisă la 23.04.2015, adică a doua zi după ce se pronunţase sentinţa civilă nr. 619/22.04.2015 a Tribunalului Tulcea de anulare a deciziei de concediere emise la 29.1.2014 şi de repunere în drepturi a salariatului.

Este real că în doctrină s-a arătat că dacă dispozitivul hotărârii judecătoreşti menţionează repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii, nu este necesară – în executarea hotărârii – emiterea unui act distinct al angajatorului, care să confirme reintegrarea în muncă (Ion Traian Ştefănescu -,,Tratat teoretic şi practic de drept al muncii’’, Ed. UJ, 2012, pag. 458).

Explicaţia acestui fapt rezidă în ideea că salariatul nu este reintegrat prin voinţa angajatorului (ca în cazul revocării actului anterior, de concediere), ci prin titlul dat de hotărârea judecătorească, pe care angajatorul nu-l poate infirma, nici ratifica, ci doar executa (benevol sau silit).

Aceasta este motivaţia pentru care argumentele expuse în apelul incident urmează a fi respinse, instanţa de apel achiesând asupra punctului de vedere exprimat de către instanţa de fond în referire la lipsa obligaţiei emiterii prealabile a deciziei de reîncadrare în muncă. Tribunalul Constanţa a stabilit corect că, dată fiind modalitatea reintegrării fostului salariat în postul deţinut anterior emiterii deciziei nr. 1/29.10.2014, prin hotărâre judecătorească executorie, nu este cerut angajatorului să emită o nouă decizie, care să confirme reluarea raporturilor de muncă – angajatorul fiind doar obligat să se conformeze titlului şi să-l pună în aplicare ,,în litera şi în spiritul său’’ (cum a arătat instanţa de fond).

Această viziune este relevată şi de jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa, invocate de către apelanta pârâtă prin apărător, cu trimitere la decizia pronunţată în dosarul civil nr. 11605/118/2009 (identificată în sistemul Ecris ca fiind nr. 209/CM/17.05.2011) şi în cadrul căreia s-a arătat că art. 289 Codul muncii statuează asupra naturii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, iar reclamantul nu trebuie să aştepte emiterea unei decizii de reîncadrare, ,,redobândind poziţia de salariat pentru a-şi încasa drepturile şi pentru a-şi ocupa poziţia deţinută anterior concedierii’’.

Împrejurarea că nu este necesară emiterea unei decizii distincte de reangajare nu exonerează totuşi instanţa să verifice, în fiecare caz în parte, dacă angajatorul s-a supus benevol obligaţiei de executare sau, dimpotrivă, s-a opus în continuare acestei reintegrări.

 În opoziţie cu punctul de vedere mai sus enunţat în dosarul nr. 11605/118/2009, reluat şi de către instanţa de fond în prezenta cauză, apreciem că prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti executorii de reintegrare, fostul salariat nu redevine automat angajat al societăţii, ci îşi păstrează calitatea de creditor al unei obligaţii de executat de către debitorul angajator – care îmbracă forma obligaţiei de a da cu privire la despăgubirile cuvenite, echivalente drepturilor salariale pe care nu le-a primit, precum şi a celei de a face cu privire la reluarea activităţii pe postul deţinut anterior.

Dobândirea calităţii de salariat nu se realizează prin simpla pronunţare a instanţei în condiţiile art. 80 Codul muncii, ci doar dacă prin executare voluntară ori silită părţile sunt repuse efectiv în situaţia anterioară; cu alte cuvinte, în materia dreptului muncii executarea acestor titluri nu diferă cu nimic faţă de teza generală dată de dispoziţiilor art. 622 alin. 1 şi 2 cod proc. civilă, debitorul fiind cel care trebuie să confirme dacă se supune sau nu soluţiei.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară unui act constatat nul permite asumarea calităţilor anterioare doar în caz de executare benevolă a hotărârii judecătoreşti care a dispus-o; până la executare – benevolă sau silită – părţile au calitate de debitori/creditori ai obligaţiilor de executat, urmând ca în cadrul executării să se verifice şi eventualele impedimente intervenite în aplicarea titlului.

Această viziune este reflectată şi de legiuitor, care în aplicarea art. 80 din Codul muncii nu pretinde că, odată cu anularea deciziei de concediere nelegală, contestatorul redevine automat salariat, ci lasă la latitudinea acestuia din urmă posibilitatea de a opta pentru reîntoarcerea în cadrul unităţii; mai mult, sumele stabilite în sarcina angajatorului conform art. 80 alin. 1 Codul muncii nu sunt definite ca drepturi salariale, ci ca ,,despăgubiri’’ echivalente salariilor şi drepturilor de natură salarială pe care cel concediat le-ar fi încasat dacă nu ar fi încetat contractul său de muncă.

Interpretarea îmbrăţişată de către instanţa de fond cu privire la efectele sentinţei de repunere în situaţia anterioară, urmare anulării deciziei de concediere, a creat de altfel neconcordanţele de raţionament sesizate şi prin apelul pârâtei; astfel, deşi tribunalul a stabilit că din 22.04.2015 [...] redevenise salariat, hotărârea judecătorească producând efecte ex tunc, totuşi în referire la data la care s-a pretins că săvârşise faptele pentru care fusese iniţiată cercetarea disciplinară (28.02.2015), aceeaşi instanţă a arătat că el nu putea fi considerat salariat, pentru că se afla sub puterea deciziei de concediere.

Din această perspectivă va fi înlăturată ca neîntemeiată aserţiunea apelantei potrivit cu care intimatul a fost repus de drept în situaţia de ,,salariat’’ odată cu pronunţarea sentinţei civile nr. 619/22.04.2015 a Tribunalului Tulcea în dosarul nr. 2139/88/2014 şi că, prin emiterea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă potrivit deciziei nr. 424/23.04.2015 s-a făcut dovada nemijlocită a acceptării de către angajator a soluţiei şi a executării benevole, precum şi că, dispunând în sensul suspendării raporturilor de muncă, unitatea i-ar fi recunoscut implicit intimatului calitatea de salariat.

Probele din dosar confirmă faptul că apelanta, prin administratorul [...], nu a executat benevol sentinţa nr. 619/22.04.2015 a Tribunalului Tulcea, pentru că în cadrul procesului-verbal de executare datat 29.04.2015, încheiat în dosarul de executare silită nr. 63/2015 al BEJ [...], administratorul a arătat că are cunoştinţă de soluţia astfel pronunţată, dar că îşi arogă 10 zile pentru executare şi că la data prezentării executorului judecătoresc este ,,prea devreme’’ pentru punerea ei în aplicare, nefiind la serviciu nici salariatul de la compartimentul personal care să asigure formalităţile. Acelaşi act al executorului atestă că, deşi creditorul [...] a solicitat să i se permită accesul în incinta unităţii, pentru că are şi calitatea de administrator-sechestru, angajatorul, prin acelaşi administrator, a arătat că va permite aceasta doar în baza unei cereri făcute în această calitate de către intimat, pentru că sentinţa nr. 619/2015 a Tribunalului Tulcea nu se referă la funcţia menţionată.

Decizia de suspendare a contractului individual de muncă, datată 23.04.2015, nu a fost înmânată intimatului ori executorului judecătoresc la data întocmirii acestui proces-verbal, ci abia la 11.05.2015, ceea ce confirmă încă o dată faptul că emiterea actului contestat în prezentul litigiu a urmat evoluţia litigioasă a relaţiei dintre cei doi administratori ai societăţii, transpusă şi în sfera raporturilor de muncă. Din această perspectivă, invocarea menţiunilor făcute de către angajator în REVISAL nu poate face proba absolută a executării benevole a hotărârii, dovedit fiind faptul că nici la data de 29.04.2015 salariatul nu era primit la locul de muncă, fiind necesară deplasarea executorului în continuarea actelor execuţionale, cu rezultatul consemnat prin procesul-verbal. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi apreciată ca fiind conformă titlului dacă are caracter simulat ori pur declarativ, şi dacă în fapt creditorul obligaţiei de a face şi/ sau de a da nu îşi vede satisfăcută creanţa în modalitatea prevăzută prin titlu.

Conflictul existent între părţi este probat de însăşi raportarea, prin cererea de apel, la dosarul civil nr. 2139/88/2014 ca fiind unul în care s-a pronunţat doar soluţia instanţei de fond (sentinţa nr. 619/22.04.2015), aflat în aşteptare în vederea acordării unui prim termen la Curtea de Apel, cu toate că la data formulării prezentei căii de atac - 21.12.2015 - în dosarul menţionat era deja pronunţată o soluţie definitivă, prin respingerea apelului unităţii conform deciziei 450/CM din 5.10.2015.

Toate aceste elemente configurează cadrul în care a acţionat angajatorul, care pus în situaţia de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti defavorabile a exclus executarea ei benevolă, a refuzat îndeplinirea ei la deplasarea executorului judecătoresc, pentru ca ulterior să comunice creditorului obligaţiei de a face o decizie de suspendare a contractului de muncă, purtând data celei de-a doua zi de după pronunţarea sentinţei de reintegrare.

În aceste condiţii, statuarea dată în primă instanţă este corectă, cu amendamentele referitoare la consecinţele în plan juridic ale soluţiei de reintegrare, care însă nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii apelate.

Având în vedere că nici argumentele apelului incident nu pot fi primite, faţă de considerentele arătate, ambele apeluri urmează a fi respinse.

Faţă de disp. art. 453 alin. 1 şi 2 cod proc. civilă, constatând că apelanta pârâtă a pierdut procesul, fiind menţinută în favoarea intimatului reclamant soluţia atacată şi că respingerea apelului incident are o relevanţă redusă în ce priveşte impunerea cheltuielilor de judecată în raport de apelul principal, apelanta S.C. [...] S.R.L. urmează a achita intimatului reclamant [...] suma de 420 lei – reprezentând 1 din cheltuielile de judecată din apel.

Domenii speta

Spete similare