Competența instanței de luare a unor măsuri provizorii aplicabile pe teritoriul României, chiar dacă în cauză ar fi incidentă o clauză compromisorie în favoarea unui arbitraj străin (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012).

Competenţă.

Competența instanței de luare a unor măsuri provizorii aplicabile pe teritoriul României, chiar dacă în cauză ar fi incidentă o clauză compromisorie în favoarea unui arbitraj străin (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012). Verificarea pe cale incidentală a incidenței convenției arbitrale în litigiul dedus judecății.

Părţile au exclus prin acordul lor voinţă competenţa instanţelor statale de soluţionare a oricărui litigiu rezultând din sau în legătură cu contractul de distribuţie din data de 18 august 2005, sau rezultând din încălcarea acestui contract, şi au atribuit această competenţă unei instanţe arbitrale străine.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Van Uden/Deco Line (C-391/95), Curtea de Justiție a reţinut că instanţelor statale le aparţine competenţa de luare a unor măsuri provizorii, într-un litigiu în care acţiunea principală fusese, pe fond, supusă arbitrajului, în temeiul dispoziţiilor art. 24 din fosta Convenţie de la Bruxelles  (actualmente art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012), cu două circumstanţieri: ca obiectul ordonanţei preşedinţiale să intre în domeniul de aplicare al Convenţiei şi de a exista un factor de legătură între obiectul acestor măsuri şi competenţa instanţei sesizate.

Aceste două condiţii sunt întrunite în cauza de faţă, al cărei obiect constă în dispunerea anumitor măsuri provizorii împotriva pârâtei, iar aceste măsuri provizorii privesc aspecte care intră în domeniul material de aplicare al Convenţiei de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanţa sesizată este cea mai în măsură să aprecieze asupra acordării sau refuzării măsurilor provizorii solicitate, deoarece este instanţa pe teritoriul căreia are sediul societatea pârâtă şi unde se pretinde că au fost săvârşite faptele ilicite.

În al doilea rând, existenţa şi aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezintă o chestiune prealabilă pe care instanţa statală sesizată trebuie să o soluţioneze pentru a se putea pronunţa asupra propriei competenţe, după cum rezultă și din hotărârile Curții de Justiție în cauzele Rich (C – 130/89) și Allianz SpA/West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27)

( Decizia civila nr. 456 R/ 11.05.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)

Materie juridică: Proprietate intelectuală; competență internațională; măsuri provizorii.

Conform primului paragraf din sentinţa recurată, tribunalul a admis excepţia necompetenţei instanţelor române, deşi Curtea observă că pârâta nu invocase excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, ci excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, în sensul că litigiul intră în competenţa de soluţionare a unei instanţe arbitrale astfel cum a fost desemnată de părţi prin clauza compromisorie stipulată la art. 9.2 din contractul de distribuţie din 18 august 2005.

Se reţine că Tribunalul Bucureşti a fost sesizat cu un proces de drept privat cu element de extraneitate, în condiţiile în care apelanta-reclamantă CDKG sediul în Finlanda, iar intimata-pârâtă ITTSare sediul în România. Competenţa internaţională de soluţionare a litigiului de faţă aparţine instanţelor judecătoreşti române, în temeiul dispoziţiilor art. 1066 C.pr.civ., deoarece pârâtul are sediul pe teritoriul României.

Obiectul litigiului de faţă constă în solicitarea apelantei-reclamante de a se dispune anumite măsuri provizorii împotriva intimatei-pârâte, în procedura ordonanţei preşedinţiale, respectiv obligarea acesteia de a înceta şi interdicţia de a mai săvârşi pentru viitor orice fel de acte (utilizare, reproducere, distribuite, comunicare publică, închiriere, împrumut, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, import în vederea comercializării) asupra programului de calculator AS şi asupra operelor derivate ale acestui program; precum şi obligarea acesteia de a înceta şi interdicţia de a mai săvârşi pentru viitor orice acte de contrafacere a mărcii Uniunii Europene AS.

Instanţa competentă să se pronunţe asupra măsurilor provizorii este aceeaşi cu instanţa competentă să se pronunţe pe fondul litigiului, conform dispoziţiilor art. 998 C.pr.civ.

Din acest punct de vedere, în mod corect susţine apelanta-reclamantă că, din punctul de vedere al competenţei internaţionale, instanţele române au competenţă exclusivă în soluţionarea capătului de cerere privind contrafacerea mărcii Uniunii Europene şi au competenţă generală în soluţionarea capătului de cerere referitor la drepturile de proprietate asupra programului de calculator.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 94 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.12.2015:

(1) Dacă prezentul regulament nu prevede altfel, normele Uniunii privind competenţa judiciară şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială se aplică procedurilor privind mărcile comunitare (..).

(2) În ceea ce privește procedurile ce rezultă în urma acțiunilor și cererilor prevăzute la articolul 96:

a) articolul 2, articolul 4, articolul 5 punctele 1, 3, 4 şi 5 și articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 nu se aplică.

Potrivit art. 96 din Regulamentul nr. 207/2009:

Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare au competență exclusivă: a) în materia acțiunilor în contrafacere și – în cazul în care dreptul intern o permite – în materia acțiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare.

Potrivit art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009:

Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, precum și a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001 aplicabile în temeiul articolului 94, procedurile care rezultă din acțiunile și cererile prevăzute la articolul 96 sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul pârâtul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într-unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în vigoare din data de 9.01.2013, care înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 44/2001:

Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriului unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitate lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.

În consecinţă, se reţine ca fiind întemeiate susţinerile apelantei-reclamante privind competenţa instanţei sesizate în procedura ordonanţei preşedinţiale - conform cărora aceasta este atrasă de competenţa instanţei de a se pronunţa asupra fondului, în temeiul regulilor enunţate mai sus – art. 96, art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009 şi art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, reguli transpuse în legislaţia internă la art. 1066 C.pr.civ.

Cu toate acestea, specificul cauzei de faţă constă în aceea că între părţile litigiului a intervenit un contract de distribuţie la data de 18 august 2005, în care la art. 9.2 a fost inclusă o clauză compromisorie, având următoarea redactare (conform traducerii legalizate a contractului, depuse la filele 76-120 din dosarul de fond): „orice dispută, controversă sau pretenţie rezultând din sau în legătură cu prezentul contract sau cu încălcarea, rezilierea sau nulitatea acestuia va fi soluţionată prin arbitraj, în conformitate cu Regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Helsinki”.

Prin urmare, părţile au exclus prin acordul lor voinţă competenţa instanţelor statale de soluţionare a oricărui litigiu rezultând din sau în legătură cu contractul de distribuţie din data de 18 august 2005, sau rezultând din încălcarea acestui contract, şi au atribuit această competenţă unei instanţe arbitrale.

Bazându-se pe această clauză compromisorie, intimatul-pârât a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţie care se întemeiază pe prevederile art. 553 şi art. 1069 C.pr.civ. şi pe dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. d) din Regulamentul nr. 1215/2012.

Într-adevăr, potrivit art. 553 C.pr.civ. încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti, iar potrivit art. 1069 C.pr.civ. dacă părţile au încheiat o convenţie de arbitraj vizând un litigiu arbitrabil conform legii române, instanţa română sesizată îşi va declina competenţa, cu excepţia situaţiilor în care (…) b) instanţa constată că respectiva convenţie de arbitraj este caducă sau inoperantă.

Materia arbitrajului este exclusă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, conform art. 1 alin. 2 lit. d).

Faţă de acest cadru juridic, apărarea intimatului-pârât - conform căreia competenţa generală a instanţelor judecătoreşti de soluţionare a litigiului de faţă având ca obiect măsuri provizorii nu poate fi atrasă prin prisma competenţei instanţelor judecătoreşti de soluţionare a fondului litigiului, stabilită conform regulilor de competenţă expuse mai sus - este corectă, întrucât nu există, în sensul Regulamentului nr. 207/2009 şi al Regulamentului nr. 1215/2012, o instanţă competentă în privinţa fondului litigiului, atât timp cât părţile au încheiat o clauză compromisorie prin care au înţeles să atribuie unei instanţe arbitrale competenţa de soluţionare a oricărui litigiu ce ar decurge din sau în legătură cu contractul de distribuţie din 18 august 2005.

Însă, greşeala instanţei de fond, sesizată în mod corect de apelanta-reclamantă, a constat în ignorarea dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 şi a jurisprudenţei CJUE creată în interpretarea fostului art. 24 din Convenţia de la Bruxelles, respectiv art. 31 din Regulamentul nr. 44/2001 – conform criticilor cuprinse la lit. d) din motivele de apel.

Într-adevăr, potrivit art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012:

Măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de legislaţia unui stat membru pot fi solicitate instanţelor statului membru în cauză chiar dacă o instanţă dintr-un alt stat membru are competenţa să judece cauza pe fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (în prezent art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, având aceeaşi redactare) se aplică în limitele prevăzute la articolul 97 alineatul (4) din prezentul regulament, adică doar atunci când pârâtul compare în fața unei alte instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă.

În consecinţă, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind dispunerea măsurilor provizorii vizând protecţia mărcii Uniunii Europene, sunt aplicabile dispoziţiile art. 103 din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit cărora:

(1) Măsurile provizorii și conservatorii prevăzute de legislația unui stat membru în ceea ce privește o marcă națională pot fi solicitate, în cazul unei mărci comunitare sau al unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare, autorităților judiciare, inclusiv instanțelor competente în domeniul mărcilor comunitare, ale statului respectiv, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a unui alt stat membru este competentă pe fond.

(2) O instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a cărei competență se întemeiază pe dispozițiile articolului 97 alineatul (1), (2), (3) sau (4) are competența să dispună măsuri provizorii și conservatorii care, sub rezerva oricărei proceduri impuse în scopul recunoașterii și executării conform titlului III din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se aplică pe teritoriul oricărui stat membru. Această competență este exclusivă.

În această situaţie, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în concret în Hotărârea din data de 17 noiembrie 1998 pronunţată în cauza C-391/95, Van Uden Maritime BV (Van Uden Africa Line) împotriva Kommanditgesellschaft in Firma Deco-Line şi alţii, s-a statuat în sensul că „în cazul în care părţile au exclus în mod valid, din competenţa instanţelor naţionale, un litigiu care rezultă dintr-un contract, cu scopul atribuirii acestuia unei instanţe arbitrale, măsurile provizorii sau de conservare nu pot fi dispuse în temeiul articolului 5 punctul (1) din Convenţia din 27 septembrie 1968.

În măsura în care obiectul unei cereri de măsuri provizorii priveşte un aspect care intră sub incidenţa domeniului material de aplicare a Convenţiei din 27 septembrie 1968, aceasta se aplică, iar articolul 24 poate constitui baza competenţei instanţei sesizate prin procedura măsurilor provizorii, chiar dacă o procedură de fond a fost deja iniţiată sau poate fi iniţiată şi chiar dacă această procedură trebuia să se desfăşoare în faţa unor arbitri.

Articolul 24 din Convenţia din 27 septembrie 1968 se interpretează în sensul că aplicarea sa este supusă, în special, condiţiei existenţei unui factor real de legătură între obiectul acestei măsuri şi competenţa teritorială a statului contractant al instanţei sesizate”.

În Hotărârea Van Uden, Curtea a reţinut că instanţelor statale le aparţine competenţa de instituire a unor măsuri provizorii, într-un litigiu în care acţiunea principală fusese, pe fond, supusă arbitrajului, în temeiul dispoziţiilor art. 24 din fosta Convenţie de la Bruxelles, cu două circumstanţieri: ca obiectul ordonanţei preşedinţiale să intre în domeniul de aplicare al Convenţiei şi de a exista un factor de legătură între obiectul acestor măsuri şi competenţa instanţei sesizate.

Aceste două condiţii sunt întrunite în cauza de faţă, al cărei obiect constă în dispunerea anumitor măsuri provizorii împotriva pârâtei, iar aceste măsuri provizorii privesc aspecte care intră în domeniul material de aplicare al Convenţiei de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanţa sesizată este cea mai în măsură să aprecieze asupra acordării sau refuzării măsurilor provizorii solicitate, deoarece este instanţa pe teritoriul căreia are sediul societatea pârâtă şi unde se pretinde că au fost săvârşite faptele ilicite.

În consecinţă, într-o primă concluzie, chiar acceptând teza intimatului-pârât – conform căreia litigiul de fond derivă dintr-un contract ce cuprinde o clauză compromisorie, şi chiar acceptând interpretarea în sens larg a clauzei compromisorii pe care a îmbrăţişat-o instanţa de fond – de aici nu rezultă decât faptul că părţile au convenit să excludă litigiul pe fond din competenţa instanţelor statale şi atribuirea competenţei în favoarea instanţei arbitrale. În această situaţie, competenţa instanţei statale de a decide asupra măsurilor provizorii se întemeiază pe dispoziţiile art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, norme de competenţă suplimentare, care nu fac parte din sistemul enunţat în Secţiunea referitoare la dispoziţiile generale în materie de competenţă (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 se află în Secţiunea 10) – conform Hotărârii Van Uden, paragraful 20.

Într-un al doilea palier, apelanta-reclamantă susţine faptul că stabilirea competenţei generale a instanţelor judecătoreşti putea fi stabilită, de instanţa de fond, şi prin raportarea obiectului litigiului la obiectul clauzei compromisorii, şi solicită ca, în urma efectuării acestei analize, să se constate că obiectul clauzei compromisorii este limitat, atât material cât şi temporal, fapt pentru care această convenţie arbitrală nu este operantă în litigiul de faţă - criticile de la lit. c) din motivele de apel.

Pentru a decide asupra temeiniciei acestui motiv de apel, Curtea trebuie mai întâi să stabilească faptul că instanţele statale au competenţa de a examina validitatea şi aplicabilitatea respectivei clauze compromisorii.

Din modalitatea de motivare a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi de formulare a apărărilor în prezentul apel, Curtea constată că intimata-pârâtă interpretează în sens larg clauza de excludere a competenţei instanţelor judecătoreşti, în sensul că, odată invocată clauza compromisorie, toate litigiile din raportul juridic respectiv se supun exclusiv arbitrajului, indiferent de obiectul material al procedurii, ceea ce înseamnă că, în opinia intimatei, numai instanţa arbitrală are dreptul să verifice competenţa prin interpretarea clauzei compromisorii.

Curtea va respinge această apărare, deoarece în Hotărârea Rich (C-190/89) Curtea a arătat că existenţa unei convenţii de arbitraj valide este o chestiune prealabilă determinantă pentru stabilirea competenţei, or aplicarea normei de excludere în funcţie de existenţa unei chestiuni prealabile care poate fi invocată în orice moment de către părţi încalcă principiul securităţii juridice. De asemenea, în Hotărârea Allianz SpA împotriva West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27), Curtea a arătat că excepţia de necompetenţă întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj, inclusiv chestiunea validităţii acestei convenţii de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 şi, în consecinţă, este de competenţa exclusivă a acestei instanţe să se pronunţe asupra acestei excepţii, precum şi asupra propriei competenţe.

Această concluzie este confirmată de art. II alineatul 3 din Convenţia de la New York (privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, semnată din 19 iunie 1958 şi la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961), potrivit căruia tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părţile au încheiat o convenţie de arbitraj, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că această convenţie nu este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.

Prin urmare, existenţa şi aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezintă o chestiune prealabilă pe care instanţa statală sesizată trebuie să o soluţioneze pentru a se putea pronunţa asupra propriei competenţe.

Intimata-pârâtă a subliniat faptul că legea de drept material aplicabilă contractului este legea finlandeză, aşa cum rezultă din art. 9.1 din contractul din 18 august 2005, fără a face alte apărări în acest sens, deşi avea această posibilitate conform art. 253 teza a II-a C.pr.civ. coroborat cu art. 2562 alin. 2 Cod civil.

Curtea reţine că, potrivit art. 8.1 din contractul de distribuţie AS din data de 18 august 2005, acesta a fost încheiat pentru o perioadă iniţială determinată, respectiv până la 1 septembrie 2007, însă cu posibilitatea prelungirii automate pentru perioade suplimentare de câte 1 an, „până când şi exceptând cazul în care este reziliat de oricare dintre părţi pe baza unei notificări scrise, care va fi transmisă cu cel puţin 6 luni înainte de sfârşitul perioadei curente”. Mai reţine că afirmaţia apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de chemare în judecată - conform căreia acest contract de distribuţie a fost reziliat de CDK G începând cu data de 1 septembrie 2014 - nu a fost contestată de intimata-pârâtă. Dimpotrivă, această situaţie de fapt este confirmată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, în care afirmă că, în baza art. 8.1.1 din contract, acesta a încetat prin ajungere la termen, din iniţiativa apelantei-reclamante.

În baza acestei situaţii de fapt stabilită pe baza afirmaţiilor necontestate ale părţilor, Curtea constată, în continuare, că apelanta-reclamantă a afirmat, în motivarea cererii de ordonanţă preşedinţială, faptele ilicite pe care le reproşează intimatei-pârâte au fost săvârşite de aceasta după data rezilierii unilaterale a contractului de distribuţie din 18 august 2005.

De aceea, Curtea constată că sunt întemeiate criticile apelantei-reclamante conform cărora clauza compromisorie în discuţie nu este operantă în litigiul de faţă, deoarece obiectul litigiului se referă la anumite fapte despre care reclamanta pretinde că au fost săvârşite de către intimata-pârâtă după încetarea contractului de distribuţie.

Prin urmare, Curtea constată că este întemeiată susţinerea apelantei conform căreia a invocat contractul de distribuţie din 18 august 2005 pentru a reliefa instanţei de judecată toate împrejurările de fapt ale litigiului dintre părţi, iar nu ca temei al acţiunii. În această situaţie, competenţa instanţelor statale nu poate fi negată în baza unei clauze cuprinse într-un înscris invocat cu titlu de element probatoriu, deoarece ar însemna ca o parte să se poată sustrage de la procedura pornită împotriva sa prin simpla invocare a unei convenţii de arbitraj nesusceptibilă de a fi aplicată în acel litigiu (în sensul art. II alin. 3 din Convenţia de la New York), motiv pentru care Curtea constată că sunt întemeiate şi criticile de la lit. f) din motivele de apel, raportat la circumstanţele specifice ale cauzei de faţă, potrivit cărora refuzul de acces la instanţele statale în vederea pronunţării unor măsuri provizorii pe calea ordonanţei preşedinţiale ar fi incompatibil cu principiile generale de drept comunitar (garantarea dreptului la protecţie jurisdicţională efectivă, art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale) şi a drepturilor fundamentale protejate în Comunitate (art. 47 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale enunţate în cele ce preced şi ale art. 496 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta CDK G (Finland) , va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Domenii speta

Spete similare