Recuzare. Respingere cerere. Cale de atac. Imparţialitate

-Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. : art. 53 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 13

Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată separat cu recurs dacă hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă,iar în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă lipsa de imparţialitate a completului trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 336 din 21 septembrie 2016, rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin încheierea dată în camera de consiliu din 16 iunie 2016 în dosarul nr. x/55/2016/a1 de Tribunalul Arad a fost respinsă cererea formulată de intimatul-reclamant A… privind recuzarea judecătorilor B… şi C…, instanţa reţinând că dispoziţiile art. 44, art. 42 alin. (1) pct. 13 şi art. 41 alin. (1) C. pr. civ. invocate de intimat nu sunt incidente în cauză.

Împotriva încheierii a declarat recurs în condiţiile art. 53 alin. (1) C. pr. civ. reclamantul A, care a solicitat casarea ei cu consecinţa trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a învederat că membrii completului de judecată şi-au „exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care au fost desemnaţi să o judece" în sensul art. 42 pct. 1 C. pr. civ., aceştia făcând parte din completul care a admis relativ recent apelul declarat de pârâta D… în dosarul nr. x/55/2015 şi a schimbat sentinţa  prin care Judecătoria Arad stabilise la tatăl reclamant locuinţa minorei părţilor, aceleaşi cu cele din prezentul litigiu; a invocat greşita interpretare dată prevederilor art. 42 pct. 13 C. pr. civ., arătând că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea celor doi judecători: câtă vreme aceştia s-au pronunţat anterior în condiţiile arătate, s-ar fi găsit în situaţia de a da o soluţie contrară propriilor convingeri dacă în dosarul de faţă ar fi pronunţat o alta, chiar dacă între timp au apărut elemente noi în baza cărora reclamantul a fost nevoit să promoveze o nouă acţiune pentru stabilirea locuinţei minorei la domnia sa; că  judecătorii recuzaţi înşişi au considerat că există motive de incompatibilitate în privinţa lor şi s-au abţinut de la judecată în baza art. 43 C. pr. civ., cerere respinsă neîntemeiat de Tribunalul Arad; că dovada lipsei imparţialităţii judecătorilor este chiar soluţia dată în cauza de faţă, cea de admitere a apelului pârâtei şi de stabilire a locuinţei minorei la aceasta, astfel cum au procedat şi anterior.

Curtea a respins recursul pentru următoarele considerente:

Sesizând tribunalul cu cererea de recuzare, reclamantul a invocat existenţa cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. pr. civ., iar instanţa a constatat că în speţă nu este incident acest caz, câtă vreme norma invocată are în vedere acelaşi dosar aflat în rejudecare sau în căile de atac, situaţie ce nu se regăseşte în cauză. În recurs, reclamantul a criticat încheierea din perspectiva unui alt caz de incompatibilitate, anume cel prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., critică fiind formulată cu încălcarea prevederilor art. 494 C. pr. civ. raportat la art. 478 alin. (3) C. pr. civ., nu a fost  primită de instanţa de recurs.

Cealaltă critică vizează încălcarea prevederilor art. 44 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. potrivit cărora judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi recuzat dacă „există…elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea” sa, altele decât cele enumerate de art. 42 alin. (1) – (12) C. pr. civ.

Aceste norme sunt destinate înlăturării suspiciunilor de soluţionare părtinitoare a pricinii şi recunosc părţii în proces posibilitatea de a solicita ca un alt judecător să se pronunţe asupra cererii sale, însă, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 („Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi”) instanţa a reţinut că în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă prevederile legii procesuale sus-menţionate trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii.

În cauză,însă, recurentul nu a făcut această dovadă, faptul că judecătorii recuzaţi s-au pronunţat anterior pe fond cu privire la domiciliul minorei şi că în prezentul dosar au fost investiţi cu privire la luarea în mod provizoriu a aceleiaşi măsuri cu privire la acelaşi minor nefiind de natură a răsturna menţionata prezumţie.

Apoi. în condiţiile în care recurentul însuşi a arătat că în intervalul de timp scurs între cele două momente au apărut elemente noi, nu au fost reţinute ca fondate susţinerile potrivit cărora, dacă în dosarul de faţă judecătorii ar fi pronunţat o altă soluţie decât cea din dosarul anterior, aceasta ar fi fost contrară propriilor convingeri, câtă vreme din nici un act efectuat de membrii completului nu rezultă că aceştia ar fi soluţionat pricina raportându-se la alte considerente decât normele legale şi înscrisurile de la dosarul cauzei. 

În fine, chiar dacă judecătorii recuzaţi s-au abţinut de la judecată în baza art. 43 C. pr. civ., din declaraţia de abţinere formulată rezultă că  au procedat astfel pentru a preîntâmpina orice îndoială asupra imparţialităţii domniilor lor şi nu pentru că nu ar fi fost în măsură să soluţioneze în mod imparţial pricina.

Domenii speta

Spete similare