Desfacerea contractului de muncă

Sentinţă civilă 4107 din 01.10.2015


Potrivit art.74 alin.5 Codul muncii, prevederile art.68-73 Codul muncii referitoare la concedierea colectivă, informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.

Ca atare, desfacerea contractului individual de muncă al unui salariat al primăriei, urmare a desfiinţării prin HCL a Centrului de zi, s-a făcut în temeiul art.65 C. muncii, instanţa urmând să analizeze dacă desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi dacă are o cauză reală şi serioasă.

Dispoziţiile art.74 alin. 5 C. muncii concordă şi cu prevederile art.1 pct.2 lit. B din directiva nr.98/59/CE privind armonizarea legislaţiei statelor membre relativ la concedierea colectivă, care stipulează că lucrătorii din administraţia publică sunt exceptaţi de la aplicarea normelor referitoare la concedierea colectivă.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 01.10.2015

Constată că la data de 24.04.2015 reclamanta IC a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr 153 din 27.03.2015 emisă de PT prin care în temeiul art. 65 Codul Muncii a fost concediată din funcţia de educator, solicitând anularea deciziei, reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

A motivat că în perioada 01.02.2008 - 27.03.2015 a desfăşurat activitatea de educator iar prin decizia contestată a fost concediată pentru motivul că prin Hot. CL T nr 5 din 11.02.2015 s-a dispus încetarea activităţii Centrului de Zi T unde îşi desfăşura activitatea, măsură dispusă în baza art. 65 Codul Muncii.

Măsura dispusă de angajator este nelegală şi netemeinică deoarece acesta nu a respectat sub nici o formă procedura concedierilor colective prevăzute de Codul Muncii.

La data concedierii angajatorul avea un număr de 32 salariaţi iar la data de 27.03.2015 a concediat 10 dintre aceştia, ceea ce denotă o concediere colectivă conform art. 65, alin.1, lit. a) Codul Muncii.

Angajatorul nu a respectat dispoziţiile art. 70 Codul Muncii în sensul că notificarea prevăzută de art. 69, alin.2 Codul Muncii nu a fost transmisă nici salariaţilor nici Inspectoratului Teritorial de Muncă.

Angajatorul nu a respectat prevederile art. 72 Codul Muncii în sensul că notificarea prevăzută de lege nici nu a existat fizic.

Au fost încălcate prevederile art. 76, lit. d) Codul Muncii deoarece în cuprinsul deciziei nu se specifica lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii pot opta pentru unul din aceste locuri, cu atât mai mult cu cât la nivelul unităţii existau două posturi vacante (bibliotecar şi fochist).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 78 -80 Codul Muncii.

Pârâta, PT, în termen legal, a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei ca nefondată.

Decizia de concediere a reclamantei a avut la bază Hot. nr 5/11.02.2015 a CL prin care s-a dispus încetarea activităţii Centrului de Zi.

Centrul de Zi a fost înfiinţat prin hotărârea a CL pentru a sprijini copii comunei aflaţi în nevoie şi dificultate, fiind o măsură de protecţie socială.

Hot. CL. nr 5/11.02.2015 nu are la bază o cauză reală şi serioasă încălcând art. 65, alin.2 Codul Muncii. Ea nu a fost contrasemnată pentru legalitate de către secretar, însă a fost dusă la îndeplinire de către primar.

S-au depus la dosar decizia contestată şi documentaţia care a stat la baza emiterii ei.

Examinând actele dosarului se constată următoarele:

Contractul individual de muncă al reclamantei IC. angajată a UAT T, îndeplinind funcţia de educatoare la Centrul de Zi T a încetat în temeiul art. 65 Codul Muncii, conform deciziei nr 153/27.03.2015.

Prin contestaţia de faţă reclamanta a susţinut nelegalitatea măsurii dispuse de angajator deoarece în cauză a avut loc o concedere colectivă, deoarece din cei 32 salariaţi 10 au fost concediaţi, astfel că este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 68, alin.1, lit. a) Codul Muncii, iar angajatorul nu a respectat sub nici o formă dispoziţiile art. 69 -72 Codul Muncii, iar în decizia de concediere nu este specificată lista locurilor de muncă vacante şi termenul în care salariatul poate opta pentru un alt loc de muncă.

Susţinerile reclamantei sunt nefondate.

Art. 68-73 Codul Muncii reglementează concedierea colectivă, informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective însă aceste dispoziţii nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităților publice aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 74, ali.5 Codul Muncii.

Ca atare având în vedere dispoziţiile de mai sus nu se impune analizarea susţinerilor reclamantului privind nerespectarea procedurii concedierii colective de către angajator.

Art.74, alin.5 Codul Muncii a fost declarat constituţional de către Curtea Constituţională prin Decizia nr 383/2011 şi concordă şi cu prevederile art. 1, pct. 2lit B din Directiva 98/59/CE privind armonizarea  legislaţiei statelor membre relativ la concedierea colectivă care stipulează că lucrătorii din administraţia publică sunt exceptaţi de la aplicarea normelor referitoare la concedierea colectivă.

În cazul de faţă angajatorul a dispus concedierea salariatului în temeiul art. 65 Codul Muncii motivând măsura luată prin faptul că prin Hot. nr 5/11.02.2015 a CL T s-a hotărât încetarea activităţii Centrului de Zi, ca urmare a desfiinţării unui număr de 12 locuri de muncă.

Condiţia de legalitate impusă de art. 65 Codul Muncii este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Desfiinţarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama şi în statul de funcţii.

Verificând organigrama şi statul de funcţii ale angajatorului înainte şi după luarea măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului se constată că acesta nu se mai regăseşte în organigrama şi statul de funcţii după data emiterii deciziei.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice independente de buna sau reaua credinţă a angajatorului.

Din nota de fundamentare privind încetarea activităţii centrului de zi rezultă că pentru funcţionarea acestuia se fac cheltuieli mari şi nejustificate în condiţiile în care în anul 2014 centrul nu a fost frecventat decât ocazional şi de un număr extrem de redus de copii (1 -2 copii).

Chiar dacă legalitatea şi temeinicia hotărârii CL nu poate fi verificată de instanţa de dreptul muncii, de remarcat este faptul că acesta a fost semnată cu opinie separată de secretarul localităţii, a fost publicată şi înaintată Instituţiei Prefectului şi a produs efecte ca atare.

După închiderea cercetării procesului, prin concluziile scrise reclamanta a susţinut că hotărârea CL a fost atacată în contencios administrativ, apărări care nu se impun a fi analizate, având în vedere dispoziţiile art. 394, alin.3 Codul Muncii.

S-a susţinut nulitatea deciziei de concediere având în vedere dispoziţiile art. 76, lit. d Codul Muncii - decizia trebuie să cuprindă lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant - însă aşa cum rezultă din chiar dispoziţia legală aceasta se referă la situaţia în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute de art. 61 lit. c) şi d) precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art.  56, alin.1, lit. e) Codul Muncii.

În acest sens este şi Decizia nr 6/2011 a ÎCCJ care prevede că dispoziţiile art. 74, alin.1, lit. d) Codul Muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 Codul Muncii.

Ca atare contestaţia de faţă va fi respinsă ca nefondată, măsura desfacerii contractului individual de muncă fiind legală şi temeinică.

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a  respingerii apelului formulat de  reclamantă, ca nefondat prin Decizia nr. 886/09.02.2016  pronunţată de Curtea de Apel Craiova.