Raporturi de muncă

Sentinţă civilă 2643 din 09.06.2015


Potrivit art 454 cod procedura civilă, recunoaşterea efectivă de către pârât a pretenţiilor reclamantului la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, atrage exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, însă exonerarea pârâtului operează în cazul în care acesta recunoaşte în întregime pretenţiile reclamantului, nu şi în cazul unei recunoaşteri parţiale.

Prin sentinţa civilă nr.2643 din 9 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr.743/101/2015, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul GC, în contradictoriu cu pârâta SC ...CONSTRUCT SRL Drobeta Tr.Severin, jud. Mehedinţi.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 324 lei cu titlul de drepturi

salariale cuvenite pentru luna aprilie 2014 şi neachitate, precum şi suma de 300 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele :

Reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte începând cu data de 25.03.2014, cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, contract înregistrat sub nr.132/24.03.2014, în meseria de dulgher, până la data de 29.04.2014.

Potrivit contractului individual de muncă, reclamantul a desfăşurat activitate în cadrul societăţii pârâte cu o durată a muncii de 8 ore/zi iar pentru orele suplimentare prestate in afara programului normal de lucru sau în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale se acorda ore libere plătite sau un spor la salariu conform CCM aplicabil sau C.muncii.

Pentru munca desfăşurată, reclamantului, potrivit aceluiaşi contract individual de muncă, i-a fost stabilit un salariu de bază lunar brut de 850 lei, nefiind menţionată la rubrica alte elemente constitutive nici un alt drept salarial cu titlu de sporuri, indemnizaţii sau prestaţii suplimentare in bani.

Referitor la petitul prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare prestate în cadrul societăţii pe întreaga perioadă de activitate, instanţa l-a constatat neîntemeiat şi l-a respins pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit contractului individual de muncă, contract însuşit de reclamant prin semnătură, acesta a desfăşurat activitate 8 ore zilnic, un program normal de lucru fără zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale.

Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, datorită specificului activităţii societăţii, activitatea salariaţilor se desfăşura pe o perioadă mai mare de 8 ore, li se acordau uneori zile de învoire fără a fi obligaţi la recuperarea zilelor primite cu acest titlu, beneficiau totodată şi de pauză de masă, iar referitor la luna aprilie 2014, au beneficiat de zile libere cu ocazia sărbătorilor de Paşte, de vineri până marţi inclusiv.

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează activitate, respectiv se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile prevăzute în contractul individual de muncă, fişa postului.

Potrivit art.112 C.muncii pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore/zi şi de 40 ore/săptămână, iar în conformitate cu art.114 din acelaşi act normativ durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 ore /săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Este considerată muncă suplimentară munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art.112 C.muncii, potrivit art.120 din acelaşi act normativ, iar compensarea acestei activităţi suplimentare se face prin ore libere plătite în următoarele 60 zile calendaristice după efectuarea acesteia sau acordarea unui spor la salariu ce nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

În cadrul societăţii pârâte se desfăşura activitate în palierul orar 08,00-18,00, cu o oră pauză de masă, conform declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, însă trebuie menţionat că potrivit art.134 C.muncii pauza de masă nu se va include in durata zilnică normală a timpului de muncă, astfel că, raportat Ia declaraţiile testimoniale, durata muncii salariaţilor nu era de 10 ore zilnic aşa cum susţine reclamantul.

Totodată se constată din foile colective de prezenţă şi statele de plată pe perioada aprilie 2014 că reclamantul nu a desfăşurat activitate un număr de 168 ore lunar ci doar un număr de 80 ore.

În ceea ce priveşte susţinerile martorilor cu privire la desfăşurarea activităţii de către reclamant în cele 2 zile de sâmbătă aferente lunii aprilie 2014, zile pe care expertiza contabilă Ie-a calculat ca şi cuantum pentru ore suplimentare prestate, instanţa le constată neîntemeiate întrucât pentru aceste zile reclamantul a beneficiat de zile libere plătite, în compensare, ca de altfel toţi salariaţii societăţii, respectiv ziua anterioară sărbătorii de Paşti(vineri) şi ziua ulterioară acestei sărbători (marţi), ori potrivit art.139 alin.1 C.muncii zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt doar prima şi a doua zi de Paşti respectiv ziua de duminică şi ziua de luni.

Susţinerile reclamantului referitoare la prestarea de muncă suplimentară sunt de altfel infirmate de foile de pontaj, acte ce nu au fost combătute de acesta.

În ceea ce priveşte petitul prin care reclamantul solicită să fie obligată pârâta să-i plătească c/val. drepturilor salariale aferente lunii aprilie 2014 instanţa îl constată întemeiat urmând a-l admite pentru următoarele considerente:

Conform art.159 C.muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depusă de salariat in baza contractului individual de muncă.

Aşa cum s-a arătat, potrivit pontajului aferent lunii aprilie 2014, reclamantul a desfăşurat activitate un număr de 80 ore.

Pentru munca prestată în luna aprilie 2014, reclamantului i-au fost stabilite drepturile salariale brute în cuantum de 405 lei şi un cuantum net de 324 lei. Pârâta nu a făcut dovada achitării acestor drepturi către reclamant, fapt ce rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză precum şi din statele de plată întocmite de pârâtă ce nu poartă semnătura reclamantului.

Astfel, cum potrivit art.168 C.muncii dovada plăţii salariului se face prin semnarea statelor de plată precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit şi constatându-se că în cauză această dovadă nu există, instanţa constată întemeiată acţiunea formulată de reclamant sub acest aspect şi urmează a o admite…

Sunt considerente pentru care instanţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta să plătească acestuia suma de 324 lei cu titlu de drepturi salariale cuvenite şi neachitate aferente lunii aprilie 2014.

Văzând şi prevederile art.453 alin.1 C.pr.civ. a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând c/val. onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea subscrisei la plata sumei de 1200 lei reprezentând drepturi băneşti aferente lunii aprilie 2014, iar instanţa de fond a admis în parte cererea acestuia, respectiv pentru suma de 324 lei, obligând-o totodată şi „la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta învederează faptul că în faţa instanţei de fond societatea apelantă prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în procedura scrisă a arătat faptul că este de acord cu admiterea în parte a acţiunii, respectiv pentru suma de 324 lei.

De asemeni la primul termen de judecată a depus la dosarul cauzei dovada achitării către reclamant a sumei de 324 lei cu titlul de drepturi salariale aferente lunii aprilie 2014.

Consideră că în cauză instanţa trebuia să respingă acţiunea ca rămasă fără obiect având în vedere că a fost admisă pentru aceeaşi suma recunoscută şi prin întâmpinare.

Consideră pârâta că, în conformitate cu dispoziţiile art. 454 Cod procedură civilă, nu trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecata având în vedere recunoaşterea pretenţiilor încă din procedura scrisă a procesului, deci anterior primului termen de judecată, respectiv pentru suma de 324 lei, sumă însuşită şi de către instanţă.

Precizează de asemenea faptul că la dosarul cauzei, la primul termen de judecată a depus dovada achitării către reclamant a sumei de 324 lei cu titlu de drepturi băneşti, respectiv recipisa de consemnare Ia poştă.

Apelul a fost considerat nefondat.

S-a apreciat că soluţia adoptată de instanţa de fond, de admitere in parte a acţiunii şi obligarea apelantei la plata sumei de 324 lei cu titlu de drepturi băneşti şi 300 lei cheltuieli de judecată este legală şi temeinică, justificată de probatoriul administrat în cauză.

S-a apreciat ca neîntemeiată critica apelantei potrivit căreia a fost obligată în mod greşit la plata

cheltuielilor de judecată cu toate că a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile reclamantului şi urmează a fi înlăturată.

Potrivit art.454 Noul Cod de procedură civilă, „ Pârâtul care a recunoscut la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate pretenţiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care prealabil pornirii procesului a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art.1522 alin.5 din Codul civil rămân aplicabile".

Potrivit acestui text de lege, recunoaşterea efectivă de către pârât a pretenţiilor reclamantului la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, atrage exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, însă exonerarea pârâtului operează în cazul în care acesta recunoaşte în întregime pretenţiile reclamantului, nu şi în cazul unei recunoaşteri parţiale.

Apelanta pârâtă a recunoscut parţial pretenţiile reclamantului după notificarea formulată de acesta şi promovarea acţiunii, pentru diferenţa solicitată de reclamant, părţile au rămas in procedura contencioasă iar pentru dovedirea susţinerilor sale, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize contabile, probă ce a necesitat costuri suplimentare, situaţie in care in speţă sunt incidente aceste dispoziţii legale.

Pârâta a fost pusă în întârziere prin notificarea formulată de reclamant, depusă la dosarul cauzei, astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile legale prevăzute de art.1522 Cod civil, precum şi dispoziţiile art.1523 alin.2 pct.d) , potrivit cărora pârâta debitoare este de drept în întârziere, întrucât nu a executat obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, respectiv drepturile băneşti solicitate de reclamant.

Faţă de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciază că sentinţa este legală şi temeinică.

Domenii speta