Înlocuire temporară a titularilor posturilor. Preluare atribuţii suplimentare specifice funcţiei de conducere ce implică renegocierea drepturilor salariale sub forma unui spor la salariul de bază de cel puţin 25% din salariul minim al funcţiei corespunz.

Raportat la datele speţei, unde contractul colectiv de muncă prevede acordarea unui spor al cărui cuantum este supus negocierii, fiind prevăzut doar procentul minim, dar această negociere nu se poate face decât, cel puţin parţial, retroactiv, începând din a 46-a zi lucrătoare de când sporul este cuvenit, art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017 se interpretează raţional, sistematic, prin coroborare cu art. 17 alin. 5 Codul muncii, în sensul că angajatorul este obligat să transmită în registru modificarea contractului individual de muncă, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data încheierii actului adiţional, chiar dacă acesta prevede acordarea sporului de la o dată anterioară. Această interpretare se impune în considerarea art. 17 alin. 5 Codul muncii, care permite încheierea unor acte adiţionale la contractul individual de muncă şi cu titlu retroactiv, atunci când modificarea se face în baza legii sau a contractului colectiv de muncă.

De aceea, art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017 nu este de natură să susţină teza propusă de apelantă că voinţa concordantă a părţilor contractante ar fi fost ca sporul să se acorde doar din a 46-a zi lucrătoare în care salariatul preia atribuţii suplimentare.

Art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017

Art. 17 alin. 5 Codul muncii

Deliberând asupra apelului formulat de pârâta [...], constată următoarele:

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 1016/17.03.2021, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă, a admis cererea formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta [...], pe care a obligat-o să încheie cu reclamantul un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care să prevadă acordarea sporului pentru preluarea temporară a atribuţiilor de şef Secţie Transporturi, începând cu data de 16.06.2020 şi până la revenirea titularului postului, proporţional cu perioada de exercitare a acestor atribuţii.

În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul este angajat al societăţii pârâte în funcţia de inginer autovehicule rutiere, iar prin decizia nr. 740/05.10.2018 a directorului Sucursalei CNE a …. a fost desemnat ca înlocuitor al titularului postului de şef Secţie Transporturi, pe durata absenţei temporare din unitate a acestuia din urmă.

Potrivit certificatelor de concediu medical depuse la dosar de către reclamant şi necontestate de pârâtă, în perioada 16.06.2020 - 21.08.2020, numitul [...], titular al postului de şef Secţie Transporturi s-a aflat în concediu medical, atribuţiile aferente acestui post fiind îndeplinite de reclamant.

După cum a arătat şi pârâta la ultimul termen de judecată, titularul postului de conducere şi-a reluat activitatea la data de 24.08.2020, iar din data de 07.09.2020 a reintrat în concediu medical, până la data de 29.10.2020, iar ulterior s-a aflat în concediu de odihnă, până la data de 21.12.2020. Începând cu data de 22.12.2020, numitul [...] a fost schimbat din funcţia de şef secţie, ca urmare a deciziei medicale asupra reducerii capacităţii sale de muncă, iar din data de 05.01.2021, reclamantul a fost numit cu delegaţie în postul de conducere devenit vacant, beneficiind de salariul corespunzător aceste funcţii.

Prin cererea de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la acordarea sporului de 25% din salariul minim prevăzut prin contactul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru funcţia de şef secţie, începând cu data de 16.06.2020, de la care a exercitat în concret atribuţiile aferente acestei funcţii de conducere, ca urmare a absenţei titularului postului pentru o perioadă mai mare de 45 de zile. 

În susţinerea acestei cereri, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 6.9 alin. 1 lit. e din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate până la data de 01.12.2020, potrivit cu care renegocierea drepturilor salariale se poate face şi în următorul caz de schimbare a unuia dintre elementele principale din contractul individual de muncă: „preluarea temporară de atribuţii suplimentare, determinată de absenţa din unitate pe o perioadă mai mare de 45 de zile lucrătoare, a titularului postului ale cărui atribuţii se preiau, până la încetarea cauzei care a generat absenţa titularului.? În ceea ce priveşte procedura concretă de urmat pentru situaţia enunţată, aceeaşi clauză contractuală prevede că şeful de compartiment/departament nominalizează obligatoriu persoana/persoanele desemnată/desemnate să preia atribuţiile şi propune renegocierea drepturilor salariale, majorarea drepturilor salariale acordată fiind sub forma unui spor la salariul de bază de cel puţin 25% din salariul minim al funcţiei corespunzătoare postului pentru care se preiau atribuţiile.

Din interpretarea logică a textului din contractul colectiv de muncă anterior citat, fără introducerea unor distincţii pe care partenerii sociali nu le-au enunţat în mod expres, rezultă că pe această cale s-a reglementat posibilitatea renegocierii drepturilor salariale pentru situaţia absenţei temporare de la locul de muncă a titularului unui post, singura condiţie impusă fiind aceea a duratei absenţei, care trebuie să fie mai mare de 45 de zile lucrătoare. Spre diferenţă, instanţa a constatat că abia prin art. 6.9 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate din data de 01.12.2020, s-a prevăzut că „majorarea drepturilor salariale se va acorda începând cu a 46-a zi lucrătoare de absenţă din unitate a titularului.?

Prin urmare, în lipsa unei clauze lipsite de echivoc din CCM unitate/2018, în sensul că majorarea drepturilor salariale ar fi cuvenită abia din a 46-a zi de exercitate a atribuţiilor preluate temporar, o asemenea interpretare presupune o adăugare nepermisă la textul supus analizei, prin care nu se instituie un termen, respectiv un moment de început al acordării drepturilor salariale majorate, ci doar o condiţie de care depinde naşterea dreptului la renegociere salarială, cea a exercitării unor atribuţii în locul titularului postului pentru o perioadă mai mare de 45 de zile. 

Odată constatată îndeplinită această condiţie, dreptul la renegocierea elementelor salariale stabilite prin contractul individual de muncă nu poate privi decât întreaga perioadă în care un angajat îndeplineşte atribuţii suplimentare, ca urmare a preluării unor atribuţii aferente unui alt post. 

Modalitatea de redactare a clauzei contractuale, care, potrivit celor anterior arătate, nu poate fi interpretată în sensul celor susţinute de pârâtă, în lipsa oricăror distincţii inserate în chiar cuprinsul textului, conduce însă la concluzia potrivit căreia renegocierea salariului şi a componentelor sale se putea realiza indiferent dacă la momentul preluării atribuţiilor unui alt post era cunoscută durata mai mare de 45 de zile a absenţei titularului postului, sau dacă această împrejurare a intervenit pe parcurs, ducând în final la o exercitare a atribuţiilor suplimentare pentru o perioadă mai mare de 45 de zile.

Pentru această ultimă ipoteză, care se regăseşte şi în cazul de faţă, este evident că renegocierea nu se putea concretiza decât prin încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă prin care să se dispună acordarea retroactivă, începând cu data exercitării atribuţiilor suplimentare, a sporului la salariul de bază de cel puţin 25% din salariul minim al funcţiei corespunzătoare postului pentru care s-au preluat atribuţiile.

O asemenea interpretare este în total acord cu finalitatea textului negociat de partenerii sociali, prin care s-a urmărit ocrotirea intereselor salariatului desemnat de superiorul său ierarhic pentru a prelua temporar atribuţii ale unui alt angajat şi căruia i s-a recunoscut dreptul la renegocierea elementelor constitutive ale veniturilor salariale, pentru a beneficia de o remunerare corectă, în considerarea activităţii suplimentare efectuate timp de cel puţin 45 de zile.

Din această perspectivă, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 6.9 alin.1 pct. e din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.N. … S.A. în anul 2018 instituie situaţia de excepţie la care se referă dispoziţiile art. 17 alin.5 teza finală Codul muncii, permiţând, în interesul salariatului care a prestat efectiv o activitate excedentară celei prevăzute prin fişa postului, modificarea contractului individual de muncă printr-un act adiţional care să dispună acordarea retroactivă a sporului la salariu cuvenit pentru preluarea de atribuţii pe durata lipsei din unitate a titularului unui alt post.

II. Apelul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta [...], solicitând schimbarea acesteia în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de apel, pârâta a arătat că în perioada 16.06 – 21.08.2020 intimatul l-a înlocuit temporar pe şeful secţiei Transporturi şi, deoarece titularului i s-a deteriorat starea de sănătate, intimatul a exercitat activităţi de coordonare a secţiei Transporturi, ca înlocuitor desemnat pentru situaţii de absenţă temporară a titularului postului, de la 07.09.2020 până la 04.01.2021. Sentinţa este criticabilă şi întrucât instanţa nu a analizat în concret situaţia reclamantului, ci a dispus acordarea sporului de la 16.06.2020, până la revenirea titularului de post, proporţional cu timpul cât a exercitat aceste atribuţii, fără să precizeze în concret perioada acordării şi fără să ţină cont că perioadele pentru care ar fi putut considera că poate acorda acest spor sunt 18.08 – 21.08.2020 şi 9.11.2020 - 04.01.2021, care au excedat un interval mai mare de 45 de zile lucrătoare în care acesta a îndeplinit condiţia prevăzută în contractul colectiv de muncă. Potrivit apelantei, intimatul nu este îndreptăţit să beneficieze de sporul salarial prevăzut de art. 6.9 din contractul colectiv de muncă din 2018, sens în care a citat lit. e) a acestui articol. Prezentând consideraţii teoretice despre forţa obligatorie a contractului, apelanta a invocat art. 1266 C. civ., susţinând că voinţa concordantă a părţilor a fost ca sporul să fie acordat începând cu a 46-a zi lucrătoare de exercitare a atribuţiilor preluate temporar, iar acest lucru a fost exprimat fără echivoc prin hotărârea nr. 6/12.10.2020 a comisiei paritare administraţie-sindicat, comisie care, potrivit art. 2.19 din regulamentul său de funcţionare, anexă la contractul colectiv de muncă, este abilitată să interpreteze în mod unitar clauzele contractului, avizele acestei comisii având acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractul colectiv de muncă, după emiterea deciziei de implementare de către directorul general al SNN, şi care a avizat nefavorabil solicitarea intimatului. Aprecierea instanţei se bazează pe o interpretare după sensul literal al termenilor cuprinşi în contractul colectiv de muncă din 2018 şi ignoră voinţa concordantă a părţilor semnatare, exprimată fără echivoc prin hotărârea comisiei paritare. Apelanta a mai invocat încălcarea principiului neretroactivităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie, transpus prin art. 144 şi art. 150 din Legea nr. 62/2011 şi prin art. 17 alin. 5 Codul muncii, încheierea unui act adiţional făcându-se anterior modificării elementelor salariale. În speţă, elementul de modificat trebuie să facă obiectul negocierii individuale, astfel că apelanta se întreabă care este capacitatea angajatului de a negocia acordarea retroactivă a unui spor mai mare de 25%, în contextul în care prin contractul colectiv de muncă este stabilită doar o limită minimă de 25%, după ce a prestat deja munca pe o perioadă de 45 de zile lucrătoare. O negociere în perioada respectivă este lipsită de sens. Potrivit apelantei, interpretarea instanţei este în contradicţie cu art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017. Soluţia instanţei este de natură să instituie un tratament inechitabil pentru salariaţii aflaţi în situaţii semnificativ apropiate; de exemplu, un salariat care a preluat atribuţii suplimentare corespunzătoare unui alt post, al cărui titular absentează 45 de zile lucrătoare, nu este îndreptăţit la un spor, în timp ce un alt salariat aflat în situaţia respectivă pentru 46 de zile lucrătoare ar trebui să beneficieze retroactiv de spor pentru întreaga perioadă. Or intenţia părţilor la contractul colectiv de muncă nu a fost aceea de a induce astfel de inechităţi, ci de a asigura un tratament egal pentru toţi salariaţii. Apelanta a mai arătat că intimatul nu a preluat atribuţii suplimentare, ci şi-a exercitat sarcinile de serviciu date prin decizia nr. 740/5.10.2018, asumate anterior prin acordul său scris, potrivit cu care are obligaţia de a asigura conducerea/coordonarea secţiei Transporturi pe perioada în care titularul postului absentează. Prima instanţă nu a ţinut cont nici că prevederile din contractul colectiv de muncă nu implică obligativitatea acordării vreunui spor în situaţia preluării unor atribuţii suplimentare, ci doar posibilitatea renegocierii drepturilor salariale, la propunerea şefului direct. Cu alte cuvine, nu în toate situaţiile în care se preiau atribuţii suplimentare pentru mai mult de 45 de zile lucrătoare angajatorul este obligat să acorde acest spor. Cele 45 de zile lucrătoare trebuie să fie consecutive şi nu anuale, iar din dispozitivul sentinţei apelate se poate concluziona că intimatului i se cuvine sporul şi pentru perioade mai mici de 45 de zile lucrătoare.

2. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că orice dispoziţie ambiguă se interpretează în favoarea angajatului, acordarea sporului este o obligaţie prevăzută la art. 6.9 din contractul colectiv de muncă, înlocuitorii îndeplinesc sarcini suplimentare faţă de cele stabilite prin fişa postului, iar art. 4 alin. 4 din HG nr. 905/2017 prevede posibilitatea transmiterii în registru a modificării oricând după producerea modificării. Salariul titularului a fost plătit în proporţie de 85% din bugetul asigurărilor de sănătate, fiind vorba despre concediul medical, astfel că angajatorul a făcut economii la bugetul de salarii

3. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza apelului:

1. Prin decizia apelantei nr. 740/5.10.2018 au fost desemnate persoanele să înlocuiască titularii posturilor de ingineri şefi, şefi de departament şi şefi de compartiment, în situaţia absenţei temporare din unitate şi/sau în cazurile în care posturile respective devin vacante. În cazul şefului secţiei Transporturi, [...], au fost desemnate trei persoane ca înlocuitori temporari, dintre care intimatul a fost desemnat primul. Intimatul este angajat ca inginer, potrivit contractului individual de muncă.

2. Este necontestat, şi rezultă de altfel din certificatele de concediu medical depuse la dosar, că şeful secţiei Transporturi, [...], s-a aflat în incapacitate temporară de muncă începând de la 16.06.2020, pentru o perioadă mai mare de 45 de zile, iar atribuţiile sale au fost preluate de către intimat.

3. Cu titlu suplimentar, apelanta a emis şi decizia nr. 4138/8.09.2020, prin care l-a desemnat pe intimat ca înlocuitor al şefului secţiei Transporturi, [...], pentru situaţiile de absenţă temporară din unitate, şi în privinţa atribuţiei conferite acestuia prin decizia nr. 598/22.09.2017 de a prelua în răspundere gestionară activele din incinta secţiei respective.

4. Curtea nu poate primi susţinerea apelantei că intimatul nu ar fi preluat atribuţii suplimentare, ci şi-a exercitat sarcinile de serviciu date prin decizia nr. 740/5.10.2018, asumate anterior prin acordul său scris, potrivit cu care avea obligaţia de a asigura conducerea/coordonarea secţiei Transporturi în perioada în care titularul postului absentează, întrucât conducerea/coordonarea secţiei Transporturi a implicat în sine preluarea unor atribuţii suplimentare, specifice funcţiei de şef al acestei secţii, atribuţii pe care intimatul nu le avea potrivit contractului său individual de muncă, prin care a fost angajat pe un post de inginer.

5. Pretenţiile intimatului, ca şi apărările apelantei, au la baza art. 6.9 alin. 1 lit. e) din contractul colectiv de muncă din 2018, care prevedea următoarele: „Renegocierea drepturilor salariale se poate face, în afara cazurilor prevăzute în prezentul CCM SNN/2018, şi în cazurile de schimbare a cel puţin unuia din următoarele elemente principale din CIM şi anexele sale: [...] e) preluarea temporară de atribuţii suplimentare, determinată de absenţa din unitate pe o perioadă mai mare de 45 de zile lucrătoare, a titularului postului ale cărui atribuţii se preiau, până la încetarea cauzei care a generat absenţa titularului. În această situaţie şeful de compartiment/departament va nominaliza obligatoriu persoana/persoanele desemnată/ desemnate să preia atribuţiunile şi va propune renegocierea drepturilor salariale. Majorarea drepturilor salariale se va acorda sub forma unui spor la salariul de bază de cel puţin 25% din salariul minim al funcţiei corespunzătoare postului pentru care se preiau atribuţiile. La încetarea cauzei care a determinat absenţa din unitate a titularului postului acordarea sporului va înceta automat/de drept, conducătorul unităţii urmând să emită, la propunerea structurii organizatorice interne cu atribuţii de resurse umane, o decizie în acest sens”.

6. Curtea constată că, dacă partea introductivă a art. 6.9 alin. 1 a prevăzut, cu titlu general, doar posibilitatea renegocierii drepturilor salariale, a instituit, printr-o normă specială derogatorie, o obligaţie pentru angajator în acest sens în cazul de la lit. e). Această obligaţie rezultă cu evidenţă din formularea imperativă a verbelor (va nominaliza, va propune, se va acorda), confirmată în primul caz prin adverbul „obligatoriu”, precum şi prin limitarea inferioară a procentului sporului: „În această situaţie şeful de compartiment/departament va nominaliza obligatoriu persoana/persoanele desemnată/desemnate să preia atribuţiunile şi va propune renegocierea drepturilor salariale. Majorarea drepturilor salariale se va acorda sub forma unui spor la salariul de bază de cel puţin 25% [...]”.

7. Apelanta nu a beneficiat aşadar de o marjă de apreciere dacă să renegocieze sau nu drepturile salariale în sensul acordării sporului respectiv, ci avea o obligaţie în acest sens. Apelanta nu se poate prevala de absenţa sau de limitele propunerii şefului de compartiment sau de departament, întrucât acesta este un prepus al său şi astfel nu ar face decât să îşi invoce propria culpă, ceea nu poate fi admis.

8. Chestiunea centrală vizată prin cererea de apel este sensul dispoziţiei citate din contractul colectiv de muncă, apelanta susţinând că sporul poate fi acordat doar începând din a 46-a zi lucrătoare în care salariatul preia temporar atribuţii suplimentare, iar nu şi pentru primele 45 de zile lucrătoare. Apelanta admite că sensul literal al clauzei este acela susţinut de intimat şi reţinut de prima instanţă, că sporul este datorat pentru toată perioada în care salariatul preia atribuţii suplimentare, cu condiţia ca această situaţie să se înregistreze timp de peste 45 de zile lucrătoare. Şi Curtea apreciază că acesta este sensul literal evident al clauzei prevăzute de art. 6.9 alin. 1  lit. e) din contractul colectiv de muncă din 2018, de vreme ce nu s-a făcut nicio distincţie între primele 45 de zile lucrătoare şi următoarele, în privinţa acordării sporului.

9. Prevalându-se de art. 1266 C. civ., apelanta a susţinut însă că voinţa concordantă a părţilor contractante a fost aceea ca sporul să se acorde începând cu a 46-a zi lucrătoare. Argumentele prezentate de aceasta în acest sens nu sunt de natură să conducă Curtea la o astfel de concluzie.

10. Astfel, apelanta a invocat caracterul obligatoriu al interpretării făcute prin hotărârea nr. 6/12.10.2020 a comisiei paritare administraţie-sindicat, prin care s-a avizat nefavorabil solicitarea intimatului. Această hotărâre nu a fost depusă la dosar, dar este menţionată în decizia pârâtei nr. 367/21.10.2020, în preambulul căreia au fost citate mai multe articole din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiei paritare administraţie-sindicat, anexă la contractul colectiv de muncă din 2018, printre care şi art. 2.19: „Comisia paritară administraţie-sindicat este abilitată să interpreteze în mod unitar clauzele CCM SNN aplicabil; avizul comisiei paritare este consultativ şi întotdeauna scris şi motivat. Avizul poate fi favorabil, favorabil cu obiecţiuni sau nefavorabil”.

11. Prin urmare, comisia paritară furnizează interpretări ale contractului colectiv de muncă sub forma unor avize consultative, astfel încât obligativitatea avizelor prevăzută de art. 2.5 din acelaşi regulament, citat în aceeaşi decizie, trebuie coroborată cu caracterul consultativ (deci nu conform) al avizelor, prevăzut de art. 2.19 în privinţa marjei de apreciere a directorului general, în contextul rezultând din art. 2.18, potrivit căruia avizele „au acelaşi regim ca şi prevederile contractului colectiv de muncă, după emiterea deciziei de implementare, de către directorul general al SNN”, deci nu produc un efect retroactiv, aşa cum nici modificarea contractului colectiv de muncă sau încheierea unui nou contract colectiv de muncă nu antrenează efecte retroactive.

12. Chiar dacă s-ar admite că avizul, odată implementat, a devenit obligatoriu, aceasta s-a întâmplat în baza deciziei nr. 367/21.10.2020, adică la o dată ulterioară celei la care ar fi trebuit să aibă loc negocierea prevăzută de art. 6.9 lit. e) din contract colectiv de muncă din 2018, indiferent dacă, pentru calculul celor 45 de zile lucrătoare, se ia ca referinţă data preluării atribuţiilor suplimentare – 16.06.2020 sau a 46-zi lucrătoare începând de atunci, care potrivit apelantei a fost cea de 18.08.2020 (pentru că, prin cererea de apel, aceasta a susţinut că prima perioadă pentru care instanţa ar fi putut considera că poate acorda acest spor este 18.08 – 21.08.2020).

13. Aşa fiind, rezultatul negocierii obligatorii prevăzute de art. 6.9 alin. 1 lit. e) din contractul colectiv de muncă din 2018 ar fi trebuit să se desfăşoare şi să se concretizeze oricum înainte de data la care avizul nefavorabil al comisiei paritare ar fi devenit obligatoriu, prin decizia de implementare nr. 367/21.10.2020. Faptul că apelantul ar fi refuzat semnarea unui act adiţional privind acordarea sporului începând de la 18.08.2020 (adică a 46-a zi lucrătoare), invocat prin cererea de apel, nu poate fi reţinut în sensul îndeplinirii de către apelantă a obligaţiei de renegociere, întrucât, astfel cum se va reţine şi în continuare, intimatul era îndreptăţit la renegociere în legătură cu întreaga perioadă în care a preluat atribuţii suplimentare, deci de la 16.06.2020, or tocmai în această privinţă apelanta a refuzat să desfăşoare renegocierea.

14. Rămâne, în condiţiile în care se află în discuţie o negociere care ar fi trebuit să aibă loc înainte de emiterea deciziei de implementare şi chiar înaintea avizului comisiei paritare, ca hotărârea acestei comisii să servească interpretării contractului colectiv de muncă numai prin forţa logică şi juridică a argumentelor reţinute. Cum însă apelanta nu a depus la dosar hotărârea menţionată a comisiei paritare, rămâne ca interpretarea clauzei litigioase să se facă prin raportare la argumentele prezentate de aceasta în proces, respectiv, având în vedere faza procedurală pendinte, argumentele de fond prezentate prin cererea de apel.

15. Cu privire la principiul neretroactivităţii, Curtea reţine că art. 15 alin. 2 din Constituţie (iar nu art. 16 indicat de apelantă) este aplicabil în privinţa legii, în sens larg, dar nu acoperă domeniul contractual. Art. 144 şi art. 150 din Legea nr. 62/2011 reglementează data de la care sunt aplicabile contractele colective de muncă şi actele adiţionale la acestea, deci nu sunt aplicabile în speţă, întrucât obiectul cauzei nu are legătură cu încheierea sau cu modificarea vreunui contract colectiv de muncă.

16. Potrivit art. 17 alin. 5 C. muncii, „[o]rice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. 3 în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, anterior producerii modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil.” Art. 17 alin. 3 lit. k) C. muncii se referă la „salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul”.

17. Curtea constată că sporul aflat în discuţie în prezenta cauză intră în domeniul de aplicare a art. 17 alin. 5 Codul muncii, întrucât constituie un element constitutiv al veniturilor salariale, în sensul art. 17 alin. 3 lit. k) sus-citat.

18. Astfel cum rezultă din teza finală a art. 17 alin. 5 C. muncii, în cazurile în care modificarea unui astfel de element este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil, nu se impune încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă, iar dacă acesta totuşi se încheie, nu se impune să fie încheiat „anterior producerii modificării”.

19. În speţă, modificarea prescrisă prin art. 6.9 alin. 1 lit. e) din contractul colectiv de muncă din 2018 implică renegocierea drepturilor salariale, deci încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă. În această situaţie, art. 17 alin. 5 C. muncii permite încheierea actului adiţional şi ulterior „producerii modificării”, care astfel produce efecte retroactive. Este necesar ca efectele să fie retroactive întrucât munca prestată de salariat trebuie remunerată în cuantumul cuvenit, potrivit contractului colectiv de muncă.

20. Curtea nu identifică nicio diminuare, aşa cum a susţinut apelanta, a capacităţii angajatului de a negocia o modificare cu efecte parţial retroactive a contractului individual de muncă, în sensul acordării sporului litigios. Oricum, cea mai mare parte a perioadei pentru care se poartă negocierea este în fapt ulterioară celor 45 de zile lucrătoare, ca urmare a refuzului apelantei de negocia în privinţa primelor 45 de zile lucrătoare. Or angajatorul nu poate ocoli o obligaţie de negociere invocând imposibilitatea de a negocia pentru trecut, dacă întârzierea negocierii este rezultatul culpei sale. Şi dacă negocierea cu efecte retroactive este posibilă în cazul culpei angajatorului, nu poate fi considerată imposibilă nici în privinţa primelor 45 de zile lucrătoare, asupra cărora, potrivit art. 6.9 alin. 1 lit. e) din contract colectiv de muncă din 2018, în mod obiectiv nu se poate negocia decât post factum.

21. Art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor prevede că orice modificare a datelor prevăzute la art. 3 alin. 2 lit. h) („salariul de bază lunar brut, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, astfel cum sunt prevăzute în contractul individual de muncă sau, după caz, în contractul colectiv de muncă”) „se transmite în registru în termen de 20 de zile lucrătoare de la data producerii modificării. Excepţie fac situaţiile în care modificarea se produce ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti când transmiterea în registru se face în termen de 20 de zile lucrătoare de la data la care angajatorul a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia.”

22. Această obligaţie, revenind exclusiv angajatorului, a fost instituită pentru a garanta siguranţa salariaţilor în ceea ce prive?te drepturile salariale de care beneficiază, astfel că nu poate constitui un argument pentru lipsirea lor de exerciţiul acelor drepturi. Salariatului nu i se poate refuza beneficiul unui drept salarial pe motiv că ar exista un impediment privind înregistrarea într-un registru de evidenţă, fie el şi registrul general de evidenţă a salariaţilor, pentru că această evidenţă a fost instituită pentru ocrotirea acestuia, iar nu pentru împiedicarea exercitării drepturilor sale.

23. Raportat la datele speţei, unde contractul colectiv de muncă prevede acordarea unui spor al cărui cuantum este supus negocierii, fiind prevăzut doar procentul minim, dar această negociere nu se poate face decât, cel puţin parţial, retroactiv, începând din a 46-a zi lucrătoare de când sporul este cuvenit, art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017 se interpretează raţional, sistematic, prin coroborare cu art. 17 alin. 5 C. muncii, în sensul că angajatorul este obligat să transmită în registru modificarea contractului individual de muncă, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data încheierii actului adiţional, chiar dacă acesta prevede acordarea sporului de la o dată anterioară. Această interpretare se impune în considerarea art. 17 alin. 5 Codul muncii, care permite încheierea unor acte adiţionale la contractul individual de muncă şi cu titlu retroactiv, atunci când modificarea se face în baza legii sau a contractului colectiv de muncă.

24. De aceea, art. 4 alin. 3 din HG nr. 905/2017 nu este de natură să susţină teza propusă de apelantă că voinţa concordantă a părţilor contractante ar fi fost ca sporul să se acorde doar din a 46-a zi lucrătoare în care salariatul preia atribuţii suplimentare.

25. Nu poate fi primită nici susţinerea apelantei că interpretarea primei instanţe ar conduce la un tratament inechitabil în privinţa salariaţilor care au preluat atribuţii suplimentare până la 45 de zile lucrătoare.

26. În primul rând, caracterul diferenţiat al unui tratament nu poate fi invocat pentru a se refuza exerciţiul dreptului celui presupus a fi favorizat, pentru a fi astfel adus la acelaşi nivel cu cei pretins defavorizaţi. Cel mult aceştia din urmă, dacă s-ar dovedi că sunt victimele unui tratament diferenţiat injust, ar putea pretinde acelaşi tratament ca şi cei consideraţi a fi favorizaţi.

27. În al doilea rând, instituirea unui număr minim de zile pentru acordarea sporului nu poate fi considerată arbitrară, întrucât preluarea ocazională şi pentru scurt timp a unor atribuţii poate fi, ţinând cont şi de împrejurările concrete, apreciată ca subsumându-se obligaţiilor obişnuite ale postului celui în cauză, în vreme ce preluarea acelor atribuţii pe termen lung poate implica un efort suplimentar, care justifică un spor, iar acest efort poate genera un consum suplimentar de energie ale cărui efecte asupra persoanei salariatului se cumulează în mod necesar, în întregime. Întrucât nu se poate şti de la început cât va dura lipsa temporară din instanţă a celui înlocuit, nici salariatul înlocuitor şi nici angajatorul nu prefigurează încă de la început dimensiunea efortului necesar. Însă există, fără îndoială, o diferenţă între efortul necesar pe termen scurt şi cel necesar pe termen lung. Curtea nu a fost învestită pentru a verifica dacă dimensiunea concretă, de 45 de zile lucrătoare, a perioadei alese de părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă pentru a exprima această diferenţă este sau nu aptă să menţină un just echilibru între drepturile şi interesele părţilor raporturilor de muncă, spre a stabili apoi dacă diferenţa de tratament este justificată sau nu. Însă este cert că existenţa în sine, în contractul colectiv de muncă, a acestui criteriu de diferenţiere – care nu poate fi considerat de plano ca fiind arbitrar – nu constituie un argument pentru a interpreta clauza care îl instituie în sensul că de fapt nu îl instituie.

28. Susţinerea apelantei că cele 45 de zile trebuie să fie consecutive nu are niciun suport în prevederea contractului colectiv de muncă aflată în discuţie. Susţinerea că din dispozitivul sentinţei apelate s-ar putea concluziona că intimatului i se cuvine sporul şi pentru perioade mai mici de 45 de zile lucrătoare are ca premisă excluderea primelor 45 de zile lucrătoare, ceea ce s-a reţinut mai sus că nu are temei contractual.

29. În ceea ce prive?te faptul că, în speţă, titularul de post şi-a reluat activitatea la 24.08.2020 şi a reintrat în concediu medical la 7.09.2020, astfel cum pârâta a precizat în faţa primei instanţe, Curtea constată că nu s-a produs efectul tezei finale a art. 6.9 alin. 1 lit. e) din contractul colectiv de muncă din 2018, atât pentru că directorul general nu a emis o decizie de încetare de drept a plăţii sporului, cât şi pentru că nu s-a dovedit realizarea ipotezei acelei norme, anume încetarea cauzei care a determinat absenţa din unitate a titularului postului. Chiar dacă acesta a revenit în unitate pentru câteva zile, nu a rezultat că ar fi încetat cauza care a determinat absenţa sa din unitate, de vreme ce acelaşi cod de diagnostic a fost înscris în toate certificatele de concediu medical depuse la dosar, atât dinainte de 24.08.2020, cât şi începând de la 07.09.2020

30. Cu privire la faptul că prima instanţă nu a indicat în dispozitivul hotărârii perioada acordării sporului, Curtea constată că aceasta a indicat data de început, anume 16.06.2020, precum şi limita finală – până la revenirea titularului postului. Având în vedere faptul relevat de pârâtă, în primă instanţă, că la 05.01.2021 intimatul a fost delegat în funcţia de şef al secţiei Transporturi, devenită vacantă la 22.12.2020, beneficiind de salariul corespunzător acestei funcţii, acesta susţinând la rândul său prin întâmpinarea la apel că „după data de 4.01.2021” a îndeplinit funcţia de şef al acestei secţii, rezultând că de la 5.01.2021 nu a mai exercitat atribuţii preluate de la titularul absent temporar, ci a devenit el însuşi acel titular, Curtea constată că problema datei până la care intimatul este îndreptăţit la primirea sporului litigios ţine de executarea hotărârii apelate, neexistând nicio dificultate reală pentru părţi de a constata care sunt limitele acestei executări.

31. Faptul relevat de intimat prin întâmpinarea la apel că, după numirea sa la conducerea secţiei Transporturi, ar fi preluat atribuţiile inginerului principal, nu face obiectul cauzei, prima instanţă nefiind învestită şi nedispunând în această privinţă, fiind evident că ceea ce se menţionează aici este o altă preluare de atribuţii decât cea în considerarea căreia s-au formulat şi s-au soluţionat pretenţiile în această cauză.

32. Întrucât soluţia primei instanţe se dovedeşte legală şi temeinică, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., ţinând cont de limitele învestirii prin cererea de apel, Curtea va respinge apelul formulat în cauză ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare