Vătămare corporală din culpă. Soluţionarea laturii civile. Obligarea asigurătorului de răspundere civilă la achitarea de daune materiale rezultând din declaraţiile martorilor

Prin sentinţa penală nr. 3777/23.11.2015, instanţa a dispus:

« Condamnă pe inculpatul U. la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 alin.2, 4 Cod penal din 1969 cu aplicarea art.5 alin.1 Cod penal şi art.396 alin.10 Cod procedură penală.

(…)

În baza art.81 Cod penal din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 5 luni, calculat conform art.82 Cod penal din 1969.

(…)

În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală, admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă A., şi obligă pe asigurătorul de răspundere civilă V. să plătească părţii civile A. suma de 6.000 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală şi art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, admite acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţe S., şi obligă pe inculpatul U. la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţe S. a sumei de 4.655,34 lei şi dobânda legală până la data achitării integrale a sumei, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală şi art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, admite acţiunea civilă formulată de partea civilă Serviciul Judeţean de Ambulanţă I. şi obligă pe inculpatul U. la plata către partea civilă Serviciul Judeţean de Ambulanţă I. a sumei de 356 lei, cu titlu de despăgubiri civile.»

Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat, în esenţă, următoarele:

La intersecţia semaforizată bd. I cu strada N., la efectuarea virajului la dreapta spre strada N., inculpatul nu a acordat prioritate de trecere pietonilor angajaţi în traversarea străzii la culoarea verde a semaforului şi le-a accidentat pe persoana vătămată A., în vârstă de 76 de ani, şi pe numitele S. (care şi-a retras plângerea prealabilă) şi R. (cu privire la care, prin rechizitoriu, cauza a fost disjunsă în vederea continuării cercetărilor).

Din certificatul medico-legal nr. 494/16.03.2012 eliberat de IML Iasi rezultă ca persoana vătămata A., a prezentat  fractura platou tibial extern stâng care poate fi consecinta accidentului rutier din data de 20.01.2012, necesitând  100-120 zile ingrijiri medicale pentru vindecare, timp care include si perioada de recuperare functionala.

Din probele administrate, instanţa a reţinut că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusiva a inculpatului U. care, urmare a nerespectării prevederilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice, a accidentat persoanele vătămate angajate regulamentar  în traversarea străzii pe trecerea pentru pietoni, marcata si semnalizata corespunzator, la culoarea verde a semaforului aflat in functiune.

În ceea ce priveşte pretenţiile părţilor civile, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.1349 alin.1 şi 2 Cod civil (intrat în vigoare de la data de 01.11.2011), orice persoana are îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care, cu discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.1362 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite anumite condiţii (ca şi în reglementarea anterioară) şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

În cauză, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului U., întrucât s-a stabilit existenţa faptei ilicite care a fost săvârşită cu vinovăţie sub forma culpei, reţinută din punctul de vedere al legii penale sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală din culpă. De asemenea, s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre faptele inculpatului şi vătămările suferite de persoana vătămată A.

Din declaraţiile martorilor instanţa a reţinut că în urma accidentului, persoana vătămată a suferit şi un şoc glicemic, pe fondul bolii diabetice de care suferea. În cursul spitalizării şi ulterior persoana vătămată a necesitat tratament medicamentos şi a fost imobilizată aproximativ 4 luni, timp în care a făcut kinetoterapie la domiciliu. În această perioadă, persoana vătămată a fost îngrijită de martora T. (cuscra persoanei vătămate).  După accident, persoana vătămată a suferit fizic şi psihic, slăbind foarte mult, timp de un an s-a deplasat cu ajutorul unui cadru metalic, iar în prezent se poate deplasa cu greutate, doar cu ajutorul unui baston.

Instanţa a reţinut astfel că este neîndoielnic faptul că în urma accidentului de care este culpabil inculpatul, persoana vătămată a suferit un prejudiciu de natură morală determinat de suferinţele de natură fizică şi psihică îndurate în urma leziunilor suferite.

Deşi prejudiciul nepatrimonial nu poate fi cuantificat prin raportarea la criterii obiective, faţă de importanţa valorilor lezate, intensitatea suferinţelor fizice şi psihice, partea vătămată este îndreptăţită să beneficieze de o indemnizaţie compensatorie ca o consecinţă a principiului reparării integrale a prejudiciului indiferent de natura acestuia. Cuantumul prejudiciului nu trebuie să constituie o îmbogăţire fără justă cauză, astfel încât trebuie apreciat şi în funcţie de vârsta părţii vătămate, 76 la data accidentului,  şi de ocupaţia acesteia, partea vătămată fiind pensionară.

Aşa cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea evitării unei evaluări pur subiective sau care să tindă către o îmbogăţire tară just temei, în stabilirea cuantumului daunelor morale instanţele de judecată „trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a li fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi de toate consecinţele acesteia, relevate de actele medicale ori de alte probe administrate”.

Având în vedere vârsta şi preocupările părţii vătămate, instanţa a apreciat că acordarea de daunele morale în sumă de 50.000 lei pentru suferinţe de natură psihică şi fizică este justificată şi este în măsură a asigura o reparare a prejudiciului de natură morală. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească depusă la dosar de apărătorul inculpatului (care a şi fost modificată în apel în sensul reducerii substanţiale a despăgubirilor acordate) nu constituie un argument pentru acordarea unor sume mai mari, întrucât situaţia victimei respectivei infracţiuni era cu totul alta atât din punct de vedere al vârstei, al preocupărilor şi modului de viaţă avut anterior, al multiplelor leziuni suferite, al intervenţiilor chirurgicale şi al procedurilor medicale suferite.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de persoana vătămată, instanţa a reţinut că acestea au fost dovedite în are parte prin declaraţiile martorilor T. şi D., şi anume:

- 2.500 lei cheltuieli făcute în cursul spitalizării şi ulterior pentru achiziţionarea de medicamente, sumă ce apare ca fiind şi una rezonabilă raportat la perioada îndelungată în care persoana vătămată a avut nevoie de tratament medical,

- 2.000 lei cheltuieli pentru asigurarea menajului locuinţei plătită martorei T., câte 500 lei pe lună timp de 4 luni, sumă pe care martora a folosit-o pentru transportul acesteia cu taxiul până şi de la locuinţa persoanei vătămate,

- 500 lei pentru şedinţele de kinetoterapie efectuate, 20 de şedinţe x 25 lei şedinţa;

- 1.000 de lei pentru achiziţionarea a 2 orteze, cadru metalic şi bazinet.

În total a fost dovedită efectuarea unor cheltuieli în cuantum de 6.000 lei, sumă care a fost acordată cu titlu de daune materiale.

În ceea ce priveşte celelalte daune materiale solicitate, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada acestora prin probele administrate.

La data producerii accidentului, pentru autoturismul condus de inculpat era încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă cu asigurătorul de răspundere civilă V. şi că persoana vătămată a solicitat obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor.

Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art.50 alin.1 şi 2 din Legea nr.136/1995 (actualizată) potrivit cărora: „Despãgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plãteascã cu titlu de dezdãunare şi cheltuielile de judecata persoanelor pagubite prin vãtãmare corporalã sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vãtãmare corporalã sau deces, despãgubirile se acorda atât pentru persoanele aflate în afarã vehiculului care a produs accidentul, cat şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducatorului vehiculului respectiv.”.

Referitor la solicitarea apărătorului asigurătorului de acordare a daunelor materiale numai în măsura în care acestea au fost dovedite cu înscrisuri, conform art.41 lit.d din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule de plată a daunelor materiale – Ordinul nr.14 din 29 noiembrie 2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (în vigoare la data accidentului), instanţa a reţinut  că aceasta solicitare nu este întemeiată întrucât dispoziţiile art.41 lit.d din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule de plată a daunelor materiale – Ordinul nr.14 din 29 noiembrie 2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (ca și celelalte dispoziții din aceste norme care privesc modul de stabilire a despăgubirilor) se aplică doar în cazul cel care stabileşte despăgubirile este asigurătorul, nu şi în cazul în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, fapt ce rezultă atât din modul de redactare al art.41 din Ordin, cât şi din art.53 din Legea nr.136/1995 privind asigurările (în baza căreia a fost emis Ordinul) articol ce prevede că : „Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurãrilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurãrii obligatorii de rãspundere civilã auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despãgubirilor, condiţiile de plata, durata asigurãrii, facilitãţile şi penalizãrile aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia sa încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asiguratorului de a încheia asigurarea obligatorie de rãspundere civilã auto, dacã este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.”

În acelaşi timp, art.54 din Lege face distincţia în ce priveşte modul de stabilire al despăgubirilor, acestea putând fi stabilite fie de către asigurător conform art.43 (abrogat) şi art.49 („asiguratorul acorda despăgubiri ….”), caz în care sunt aplicabile normele adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurãrilor -  fie prin hotărâre judecătorească, caz în care se probează conform dispoziţiilor ce reglementează desfăşurarea procesului: „Despãgubirea se stabileşte şi se efectueazã conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despãgubirii prin hotãrâre judecãtoreascã, drepturile persoanelor pãgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercitã împotriva asigurãtorului de rãspundere civilã, în limitele obligaţiei acestuia, stabilitã în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor rãspunzãtoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.”

Ca ultim argument în acelaşi sens este şi faptul că Ordinul CSA se aplică subiecţilor de drept cărora le este destinat, respectiv asigurătorii autorizaţi ce se află sub supravegherea comisiei şi care sunt obligaţi să respecte aceste norme, fapt ce rezultă în mod clar din diispoziţiile art.2 din Ordin: „Asigurãtorii autorizaţi vor lua toate mãsurile necesare pentru aplicarea prevederilor normelor puse în aplicare prin prezentul ordin şi rãspund de instruirea corespunzãtoare a personalului propriu şi a intermediarilor privind contractarea asigurãrilor obligatorii în condiţii adecvate, cu respectarea prevederilor legale în materie.”

În ce priveşte acţiunile civile formulate de Spitalul Clinic de S. şi Serviciul de Ambulanţă I., instanţa a reţinut că prin probele administrate în cauză s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta penală săvârşită de inculpat şi cheltuielile făcute pentru transportul şi spitalizarea persoanei vătămate.

Unităţile medicale menţionate s-au constituit parte civilă împotriva inculpatului, nu şi a asigurătorului, iar inculpatul nu a solicitat ca asigurătorul să fie obligat pentru el, la plata acestor despăgubiri.

În consecinţă, instanţa a avut în vedere principiul disponibilităţii acţiunii civile şi dispoziţiile art.19 Cod procedură penală şi art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, obligând pe inculpat la plata despăgubirilor solicitate.

Domenii speta

Spete similare