Cerere valoare reduse.clauze abuzive penalitati

R O M Â N I A

Judecătoria Medgidia

Medgidia, str. Independenţei nr. 14, jud. Constanţa

Înregistrată în evidenţa A.N.S.P.D.C.P. sub nr. 3068

Dosar nr. 6480/256/2015

SENTINŢA CIVILĂ  nr.  4548

Şedinţa din camera de consiliu din data de 04.12.2015

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE:  B.-C. S.

GREFIER:  I. V.

S-a luat în examinare cauza civilă având ca obiect pretenţii (cerere de valoare redusă) formulată de reclamanta S.C. … S.A., cu sediul în .., înregistrată la ONRC cu nr. J40/…/1996, CUI … şi cu sediul procesual ales în …, în contradictoriu cu pârâta I.E., CNP – …, domiciliată în ….

La apelul nominal făcut în camera de consiliu, se constată lipsa părţilor.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier prin care se evidenţiază părţile, obiectul pricinii, stadiul procesual şi modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.

Acţiunea este legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, conform art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În baza dispoziţiilor art. 258 rap. la art. 255 Cod procedură civilă, încuviinţează pentru reclamanta-creditoare proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Respinge pentru reclamanta-creditoare proba cu interogatoriul, apreciind-o ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Constatând administrată proba cu înscrisuri, prin actele deja depuse la dosarul cauzei, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, în temeiul art. 244 Cod procedură civilă instanţa declară terminată cercetarea procesului şi reţine cauza spre soluţionare.

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă  înregistrată pe rolul acestei instanţe cu nr. de mai sus, la data de 07.08.2015, reclamanta S.C. … S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta I. E.,la plata sumei de 1812,27 de lei, reprezentând obligaţie principală, din care 1118,41 de lei reprezentând servicii prestate şi neachitate, conform contractului şi 693,86 de lei cu titlu de despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a rezilierii contractului; obligarea debitoarei la plata penalităţilor la întârziere în cuantum de 1712,26 de lei, din care 398,13 lei, penalităţi calculate conform facturilor depuse la dosar şi 1314,13 lei, penalităţi calculate în continuare de la data scadenţei ultimei facturi; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că între aceasta, în calitate de prestator, şi pârâtă, în calitate de beneficiar (client), au existat raporturi juridice de prestare servicii de comunicaţii electronice, sens în care, a fost încheiat un contract însuşit de părţi prin semnătură.

Mai arată reclamanta că în baza acestui contract au fost emise facturile ataşate cererii de chemare în judecată, facturi pe care este menţionată şi data scadentă şi pe care pârâta nu le-a achitat. Reclamanta învederează instanţei că în potrivit punctului 5.5 din contractul încheiat între părţi, pârâta avea obligaţia de a achita facturile în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, iar potrivit punctului 6 din acelaşi act, „pentru facturile neplătite în termen, clientul datorează penalităţi la întârziere, în cuantum de 0,5% pe zi, cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume.

Totodată, reclamanta mai arată că potrivit punctului 9.2 din Termenii şi Condiţiile Generale, este îndreptăţită să înceteze contractul în ipoteza în care debitorul nu îşi respectă obligaţia de plată a facturilor sau a oricăror alte obligaţii prevăzute în contract. Mai arată creditoarea că, în situaţia în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va datora despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat. Astfel, reclamanta motivează că perioada contractuală agreată de părţi în contract, reprezintă o contraprestaţie pentru beneficiile acordate pârâtei la contractarea serviciilor de comunicaţii electronice, prin urmare, nerespectarea acesteia, generând un prejudiciu de 693,86 de lei, astfel cum este detaliat în factura depusă la dosar.

În drept au fost invocate prevederile art. 154 alin. 7-8, art. 223, alin. 3, art. 272-273, art. 453, art. 663 şi art. 1026-1033 din Cod proc. civ. Totodată, creditoarea a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În dovedirea cererii, creditoarea a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâtului şi a probei cu înscrisurile depuse la dosar în copii certificate pentru conformitate cu originalul.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 200 lei taxă judiciară de timbru, potrivit art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Deşi legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări în cauză.

Sub aspect probatoriu, în temeiul art. 258, rap. la art. 255 din Cod proc. civ., instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciindu-le pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei şi a respins proba cu interogatoriul pârâtei, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, reclamanta a furnizat pârâtei servicii de telefonie mobilă, conform contractelor încheiate între părţi, respectiv contractul seria .. nr. ../10.09.2013 (f. 12-16) şi contractul seria .. nr. ../17.12.2013 (f. 17-23), în baza cărora au fost emise facturile fiscale depuse la dosarul cauzei (f.29-36).

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1270 Cod civ. „ contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, astfel încât prin această dispoziţie legală se instituie forţa obligatorie a contractului între părţile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Potrivit art. 1516 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar potrivit art. 1350 alin. 1 Cod civ., orice  persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiaşi text de lege, atunci când fără justificare o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte această îndatorire (respectiv obligaţiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Totodată, potrivit art. 1548 C. civ. culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Astfel, sintetizând dispoziţiile legale citate, în materie contractuală, sarcina probei este împărţită între creditor şi debitor, în sensul că reclamantul are sarcina de a proba existenţa raportului juridic, respectiv a convenţiei şi executarea propriilor obligaţii, moment în care se prezumă faptul neexecutării culpabile din partea debitorului, care poate proba contrariul, fie prin actul juridic al plăţii sau o altă modalitate de stingere a obligaţiilor reglementată de lege, fie prin caracterul neculpabil al neîndeplinirii obligaţiilor conţinute de contract, prin intervenirea unui caz fortuit sau de forţă majoră.

Instanţa reţine că în cazul în care o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Totodată, instanţa reţine că obligaţiile băneşti (astfel cum este cazul în speţă), pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanţă în bani este determinată a priori în ceea ce priveşte cuantumul său. În acest sens, instanţa apreciază că, în cazul unei acţiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligaţii contractuale, trebuie să analizeze dacă există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a reclamantului împotriva pârâtului.

Potrivit din art. 663 alin 2 C.proc.civ., o creanţă este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi înscrisul constatator semnat de părţi. Potrivit art. 663 alin 3 C.proc.civ., creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Totodată, conform art. 663 alin. 4 C.proc.civ., o creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Instanţa constată că în prezenta cauză s-au desfăşurat relaţii contractuale în urma cărora pârâta şi-a asumat obligaţia de a achita facturile aferente emise de către reclamantă pentru serviciile prestate, aceasta din urmă probând existenţa unor raporturi juridice obligaţionale, derivând din contractele încheiat între părţi (f. 12-23),  în baza cărora s-au emis facturile fiscale depuse la dosarul cauzei (f. 29-36).

De altfel, instanţa reţine că debitorul nu a negat raportul juridic obligaţional stabilit între părţi, după cum nu a contestat nici existenţa şi întinderea creanţei invocate de reclamantă şi nici nu a dovedit stingerea obligaţiilor prin vreunul din modurile reglementate de lege.

Totodată, în cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că, în raport de prevederile art. 663 alin. 2, 3 şi 4 C.proc.civ., creanţa reclamantei este certă, rezultând din contractul încheiat între părţi (însuşit de acestea prin semnătură) şi facturile fiscale depuse la dosar, emise în executarea acestuia, este lichidă, fiind stabilită în bani prin facturile emise, şi exigibilă, deoarece s-a împlinit data scadentă înscrisă pe acestea.

Pentru aceste considerente, instanţa urmează să admită capătul de cerere privind plata serviciilor de telefonie mobilă neachitate şi va obliga pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1118,41 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie prestate.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere,  instanţa reţine în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins şi calculat penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, în conformitate cu dispoziţiile art. 6.1 din TCG.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive  în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182, 50 % pe an – o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, clauză care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată .

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită şi cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 şi 26).

În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru toate aceste motive, instanţa consideră nejustificate pretenţiile creditoarei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, obţinute prin aplicarea a 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a rezilierii contractului, în cuantum de 693,86 de lei, instanţa reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor contractuale din preambulul contractelor, – secţiunea „clauze contractuale principale Partea a II-a”, contractul Vodafone România („Contractul”) este compus din: Clauze Contractuale Principale – Partea I şi Partea a II-a („CCP”) şi Termenii şi Condiţiile Generale („TCG”).

Potrivit art. 9.2. alin. 1 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru profesionişti (f. 37-41),, Vodafone poate înceta prezentul contract din motive imputabile clientului, cu o notificare scrisă adresată cu 15 zile înainte de data încetării, în cazul în care clientul nu-şi respectă obligaţia de plată a sumelor datorate.

În aceste condiţii, instanţa reţine că societatea creditoare nu a făcut dovada înştiinţării debitoarei cu 15 zile înainte,cu privire la intenţia sa de a rezilia contractul, deşi îi revenea sarcina probei în acest sens (această înştiinţare fiind necesară potrivit contractului, chiar dacă rezilierea urma să se producă de plin drept, fără intervenţia instanţei).

De asemenea, pentru a asigura o deplină transparenţă şi pentru a da posibilitatea debitoarei să cunoască intenţia creditoarei de a considera contractul reziliat de plin drept şi de a-şi exprima eventual poziţia în acest sens (inclusiv de a achita debitele restante), instanţa reţine că aceasta ar fi trebuit să înştiinţeze debitoarea despre faptul că a intervenit rezilierea de drept a contractului (în scris, cu cel puţin 15 zile înainte, potrivit prevederilor contractuale).

Instanţa reţine că în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte data rezilierii contractului pentru a se putea verifica dacă rezilierea a intervenit înainte de expirarea duratei stabilită prin contract, taxa de reziliere fiind datorată numai în situaţia încetării contractului anterior expirării perioadei minime contractuale.

De asemenea, faptul că la art. 9.2. din contract s-a prevăzut că „Încetarea contractului în cazurile enumerate la pct. 9.2. se va produce de plin drept, fără intervenţia instanţei judecătoreşti competente, fără drept la compensaţie sau despăgubiri”, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât, chiar dacă se produce de plin drept, este totuşi nevoie de notificarea scrisă adresată cu 15 zile înainte, aşa cum părţile au stabilit în mod expres, potrivit celor arătate mai sus.

Mai mult, din conţinutul clauzelor contractuale citate, instanţa constată că părţile au prevăzut ca modalitate de încetare a contractului, rezilierea convenţională bazată pe pact comisoriu. Potrivit art. 1550, alin. 2, rap. la art. 1549, alin. 3 din Cod civ., dacă părţile au convenit astfel, rezilierea produce efecte de plin drept. De asemenea, potrivit art. 1553 alin. 1 din Cod civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului. Alin. 2 al aceluiaşi text de lege prevede că rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Cu toate acestea, instanţa reţine că pentru efectivitatea rezilierii convenţionale, adică pentru ca aceasta odată invocată să opereze, este necesară notificarea specializată a debitorului, ceea ce semnifică obligaţia creditorului de a aduce la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezilierea contractului şi condiţiile în care aceasta operează. Această notificare este necesară deoarece creditorul, în ipoteza în care debitorul nu îşi execută obligaţia, conform art. 1516 alin. 2 C.civ., are dreptul de opţiune între mai multe remedii, astfel încât, prin notificare acesta îşi manifestă opţiunea pentru unul dintre acestea.

Având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada rezilierii contractului cu debitoarea, instanţa apreciază că nu este realizat caracterul cert al creanţei pretinse de creditoare.

Mai mult, potrivit art. 10.3 din TCG, „în cazul în care clientul solicită încetarea prezentului contract înainte de durata minimă, acesta datorează o despăgubire egală cu valoarea prejudiciului cauzat. Prejudiciul cauzat se calculează pornind de la suma de 150 de euro, durata minimă contractuală şi numărul de luni rămase până la expirarea duratei minimi contractuale şi/sau prejudiciul corespunzător calculat potrivit prevederilor din prezentul contract pentru fiecare cartelă SIM dezactivată, plătibilă în lei la cursul de schimb BNR la data emiterii facturii”.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive  în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. r) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă acea prevedere care permite consumatorului obţinerea unei sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul nerespectării contractului de către comerciant.

Din analiza contractului încheiat între părţi rezultă că nu au fost stabilite compensaţii echivalente şi în sarcina creditoarei în cazul neexecutării contractului, astfel că instanţa reţine că reglementarea acestor despăgubiri în contractul încheiat între părţi constituie clauză abuzivă, pentru toate considerentele expuse în analiza obligării la penalităţi în valoare de 0,5% pe zi de întârziere.

Totodată, în conformitate cu art. 1032 alin. 1 rap. la  art. 451 alin. 1 şi art. 452 C.proc.civ, constatând culpa procesuală a pârâtei în ceea ce priveşte prezentul litigiu, instanţa o va obliga pe aceasta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 de lei reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea de valoare redusă formulată de reclamanta S.C. … S.A., cu sediul în …, înregistrată la ONRC cu nr. J40/…/1996, CUI … şi cu sediul procesual ales în …, în contradictoriu cu pârâta I. E., CNP – …., domiciliată în ….

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1118,41 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie prestate.

Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 398,13 lei, respectiv 1314,13 lei  reprezentând penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi şi 693,86 de lei, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Executorie.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea urmând a se depune la Judecătoria Medgidia.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04.12.2014.

PREŞEDINTE, GREFIER,

B.-C. S. I. V.

Domenii speta

Spete similare