Pretenţii – conflict de competenţă în raport de faptul că prima instanţă învestit a declinat din oficiu competenţa de soluţionare a cauzei, deşi era vorba de o competenţă de ordine privată

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Craiova instanţe la data de 20.03.2015, sub nr. …, reclamanta S.G.A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.A.R.C.I. S.A. şi cu intervenientul S.G., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 20.300 lei reprezentând despăgubire neachitată conform OP nr. 343539/04.02.2015 şi a sumei de 568,40 reprezentând penalităţilor de întârziere de 0,1% pentru fiecare de zi de întârziere pentru perioada 03.03.2015 – 18.03.2015, precum şi în continuare, până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 12.02.2014, s-a produs un eveniment rutier în care vinovăţia aparţine, potrivit Anexei 2 nr. 883941/03.12.2014, conducătorului autovehiculului cu număr de înmatriculare ..., având asigurare de răspundere civilă obligatorie eliberată de către pârâtă. Reclamanta a menţionat că în accident a fost avariat autovehiculul Dacia Logan cu numărul de înmatriculare ..., proprietar B.S. IFN S.A., asigurat CASCO la societatea sa.

Reclamanta a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995, în temeiul contractului de asigurare facultativă, societatea sa l-a despăgubit pe clientul său cu suma de 20.300 lei, conform OP nr. 343539/04.02.2015, dosar daună nr. K21200138234, suma pe care urma să o recupereze în baza asigurării RCA, valabilă la data producerii accidentului.

În continuare, reclamanta a invocat prevederile art. 2210 alin. 1 C.civ., arătând că, întrucât evenimentul rutier s-a produs din vina conducătorului auto cu nr. ..., societatea sa s-a adresat asigurătorului de răspundere civila, în vederea recuperării despăgubirii plătite. Astfel, prin înaintat adresa nr. 368/13.02.2015 a înaintat pârâtei dosarul de daună, solicitând acordarea despăgubirii cuvenite pe cale amiabilă, însă aceasta nu a dat curs solicitării sale. De asemenea, reclamanta a procedat la convocarea pârâtei la data de 13.02.2015, în vederea realizării procedurii de informare asupra avantajelor medierii, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 192/2006.

Reclamanta a invocat prevederile art. 64 alin. 2 din Ordinul nr. 14/2011, menţionând că despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile dacă nu există nici o obiecţie, iar pârâta nu a avut nicio obiecţie cu privire la despăgubirea solicitată. De asemenea, a invocat prevederile Normelor de Aplicare a Ordinului 14/2011, art. 39 alin. 1 şi 2 şi art. 64 din acelaşi ordin, menţionând că, întrucât pârâta nu a făcut nicio obiecţie, aceasta este obligată să achite şi penalităţi de întârziere.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2210 C.civ., art. 54 din Legea 136/1995, art. 39 alin. l-2 şi art. 64 din Ordinul nr. 14/2011.

În susţinerea cererii, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, un set de înscrisuri (filele 6-77).

Cererea a fost legal timbrată, conform ordinelor de plată depuse la dosar (fila 83 dosar declinat şi fila 11).

La data de 11.05.2015, prin serviciul registratură, intervenientul a depus întâmpinare prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei datorate fără a se reţine solidaritatea faţă de intervenient.

În motivarea întâmpinării, intervenientul a precizat că, la data de 02.12.2014, a avut loc un eveniment rutier, iar în urma cercetărilor s-a constatat că avarierea autoturismului cu nr. ... a avut loc din culpa sa, ocazie cu care s-a încheiat un document de constatare amiabilă de accident. Acesta a arătat că autoturismul său, cu nr. ..., avea încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto la pârâtă - RCA nr. HP001421319, valabilă de la 16.04.2014 până la 15.04.2015, cu limite de despăgubire pentru pagube materiale în valoare de 1.000.000 Euro.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2210 C.civ., art. 205 C.pr.civ. şi Legea nr. 136/1995.

În susţinerea întâmpinării, intervenientul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, un set de înscrisuri (filele 92-93).

La data de 11.05.2015, prin serviciul registratură, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat să se constate că intervenientul a recunoscut vinovăţia producerii evenimentului din data de 02.12.2014, fără a contesta avariile produse păgubitului.

Prin sentinţa civilă nr. 11931/09.10.2015, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată la data de 11.11.2015, sub nr. ….

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, faţă de fondul cererii de chemare în judecată, o constată întemeiată pentru următoarele motive:

Instanţa reţine că regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C.pr.civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Cu toate acestea, fiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

Astfel, există unele situaţii în care, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe (competenţă teritorială alternativă), cum ar fi situaţia prevăzută de art. 115 alin. 1 C.pr.civ. potrivit căruia, în materie de asigurare, competentă este şi instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul/sediul asiguratului, bunurile asigurate sau locul unde s-a produs riscul asigurat.

Instanţa reţine că, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului (art. 116 C.pr.civ.), iar, în situaţia în care acesta ar sesiza o instanţa necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetenţa teritorială.

În acest sens, art. 130 alin. 3 C.pr.civ. prevede că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Astfel, chiar şi în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei la una dintre instanţele competente potrivit legii, instanţa neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă.

Pe cale de consecinţă, aşa cum rezultă din prevederile legale anterior enunţate, Judecătoria Craiova, chiar dacă nu era competentă după nici unul dintre criteriile de competenţă alternativă prevăzută de lege, nu putea să-şi invoce din oficiu necompetenţa teritorială. Astfel, având în vedere că pârâta nu a depus întâmpinare, instanţa reţine că Judecătoria Craiova a devenit competentă din punct de vedere teritorial prin neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârâtă.

Instanţa reţine că în prezenta cauză a fost sesizată prin sentinţa de declinare a Judecătoriei Craiova, şi nu prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant, motiv pentru care apreciază că în situaţia dată poate să invoce din oficiu necompetenţa teritorială. O interpretare contrară ar conduce la eludarea normelor procedurale care reglementează competenţa teritorială de ordine privată, în sensul că, ori de câte ori pârâtul nu invocă această excepţie, instanţa sesizată ar avea posibilitatea să decline din oficiu competenţa de soluţionare a cererii, transformând, aşadar, competenţa alternativă într-o competenţă de ordine publică.

În concluzie, având în vedere că Judecătoria Craiova nu avea posibilitatea de a declina competenţa de soluţionare a cererii, instanţa urmează să admită excepţia necompetenţei teritoriale şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Faţă de dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.pr.civ., potrivit cărora există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente, instanţa urmează să constate ivit conflictul negativ de competenţă şi să dispună înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. 1 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.G.A. S.A., cu sediul în …. şi cu sediul ales în …., în contradictoriu cu pârâta S.A.R.C.I. S.A., cu sediul în …., şi cu intervenientul S.G., cu domiciliul în …., în favoarea Judecătoriei Craiova.

Constată ivit conflictul negativ de competenţă.

Dispune înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14.12.2015.

PREŞEDINTE GREFIER

Domenii speta

Spete similare