Revendicare imobiliară

Dosar nr. 8865/302/2008

Sentinţa civilă nr. 2481

Şedinţa publică de la 19 martie 2009

Pe rol,  judecarea cauzei civile privind pe reclamantii R R M, R Ş DS si R V M in contradictoriu cu  pârâta S A-D, având ca obiect revendicare imobiliară.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica de la 12.03.2009, fiind consemnate in incheiarea de sedinta de la acea data, parte integranta a prezentei sentinte, cand, avand nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea partilor sa depuna concluzii scrise, instanta a amanat pronuntarea pentru azi, 19.03.2009, hotarand urmatoarele:

INSTANŢA

Deliberand asupra cauzei civile de fata,

Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 09.09.2008 sub nr 8865/302/2008, reclamantii R RM, R Ş D S si R V M au chemat in judecat pe  pârâta S A-D solicitand instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa constate faptul ca statul roman nu a avut niciodata titlu valabil asupra imobilului situat in Bucureşti, si, ca urmare a compararii titlului de proprietate al reclamantilor cu cel al pârâtei, sa dispuna obligarea acesteia din urma sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul mai sus-mentionat.

In fapt, reclamantii au aratat ca autoarea acestora, E C S, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, , prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29808/1937. Imobilul a fost preluat in mod abuziv de stat, prin decretul 92/1950, deşi autorul reclamantilor făcea parte din categoriile exceptate la naţionalizare.

În temeiul Legii 10/2001 reclamantii au formulat notificare privind restituirea in natură a imobilului mentionat, sens in care a fost emisă Dispoziţia nr. 8944/23.10.2007 prin care se restituie in natură intregul imobil, compus din construcţie tip B(S+P) şi teren in suprafaţă de 339,00 m.p.

Au aratat reclamantii ca statul român nu a avut niciodată un titlu valabil, fapt recunoscut şi confirmat şi prin măsura luată de municipalitate prin emiterea dispoziţiei de restituire. Au apreciat reclamantii ca Decretul 92/1950 contravine Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului si ca au fost încălcate şi dispoziţiile art. 481 din Codul potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară  pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

În ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamantii au învederat instanţei că pârâtii deţin acest imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare nr 44874/20.04.2000. Fata de dispozitiile art 2 alin 2 din Legea nr 10/2001 modificata si completata prin Legea nr 247/2005 considera reclamantii ca imobilul nu a ieşit niciodată din proprietatea autorului lor  si ulterior a sa, astfel încât nu putea fi transmis altor persoane fizice sau juridice, în mod valabil.

In drept au fost invocate disp art 480, 481 C civ, art 6 din Legea nr 213/1998, art 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana, Constitutia Romaniei, art 2 alin 2 din Legea nr 10/2001 rep.

In sustinerea cererii au fost atasate la dosar, in copii, urmatoarele inscrisuri: Dispozitia nr 8944/23.10.2007 emisa de Primarul General, adresa nr 3442/15.11.2004 a SC C SA, Protocol nr 22864/13.12.2007.

In sedinta publica din data de 16.10.2008 reclamantii si-au precizat actiunea in sensul ca inteleg sa se judece in contradictoriu numai cu pârâta S A D.

La termenul din data de 16.10.2009 instanta a incuviintat pentru  reclamanti proba cu inscrisuri, prorogand proba cu expertiza tehnica.

In cadrul probei cu inscrisuri au mai fost atasate la dosar contractul de vanzare-cumparare nr 44874/2000 si actele care au stat la baza emiterii DGP nr 8944/23.10.2008 ( 64 de file).

In sedinta publica din data de 27.11.2008, instanta a dispus efectuarea unei expertize tehnice evaluatoare, in acest sens fiind depus la dosar raportul de expertiza intocmit de dna expert B M, la data de 25.02.2009.

In ceea ce priveste inadmisibilitatea actiunii in revendicare, instanta apreciaza ca exceptia este neintemeiata, avand in vedere faptul ca reclamantii isi intemeiaza pretentiile pe dreptul comun al actiunii in revendicare, respectiv pe pretinsa incalcare a art.480-481 C.civ. A considera de plano drept inadmisibila o asemenea actiune ar presupune refuzul accesului reclamantilor la o instanta, deci refuzul analizarii de catre o instanta a aplicabilitatii in speta a dispozitiilor legale sus-citate.

Pe cale de consecinta, verificarea temeiului de drept al actiunii si a incidentei sale in cauza face obiectul considerentelor pe fond ale hotararii judecatoresti, neavand drept consecinta directa respingerea actiunii ca inadmisibila.

Analizand actele si lucrarile dosarului pe fondul pricinii, instanta retine urmatoarele:

Prin actul de vanzare-cumparare din 12.08.1937 autorii reclamantilor  (conform certificatelor de mostenitor si de stare civila depuse la dosar) au dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului siutuat in Bucuresti,  actul fiind transcris sub nr.29805 de Tribunalul Ilfov – sectia notariat.

Imobilul a fost preluat abuziv, iar ulterior, prin dispozitia nr.8944/23.10.2007 a Primarului General a gfost restituit in natura reclamantilor.

La data de 20.04.2000 a fost incheiat contractul de vanzare – cumparare nr.44874 intre SC C SA (mandatar al vânzătorului, Municipiul Bucureşti)  si pârâta S F, in calitate de cumparatoare, prin care aceasta din urma a dobandit proprietatea apartamentului nr.1 al imobilului situat in Bucuresti.

Temeiul acţiunii în revendicare astfel cum acesta a fost înfăţişat de către reclamanti este compararea titlurilor părţilor, reclamantii solicitând să se dea preferabilitate titlului acestora, deoarece este mai vechi, mai bine caracterizat , iar pârâta a  dobândit imobilul de la un neproprietar – Municipiul Bucuresti.

În cauză, instanţa constată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv , aspect retinut chiar in dispozitia de restituire a imobilului catre reclamanti.

Prin urmare, intr-adevar, contractul de vânzare- cumpărare nr. 44874/2000 a fost încheiat de  pârâta cu un neproprietar.

 În ceea ce priveşte valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare,  Legea nr. 10/2001 a introdus o soluţie diferită faţă de dreptul comun în ceea ce priveşte regimul nulităţii absolute al contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect imobile care fac obiectul acestei legi, sub aspectul prescriptibilităţii nulităţii. Astfel, în aceste cazuri, acţiunea în  nulitate absolută se prescrie în termen de 1 şi 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile deoarece imobilul care face obiectul cauzei se încadrează în ipoteza acestei legi. Incidenţa legii 10/2001  în speţă nu poate fi refuzată deoarece aplicarea unei legi în vigoare este obligatorie, iar nu facultativă şi nici lăsată la aprecierea părţilor.

Dispoziţiile legale menţionate ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii de drept material, fără legătură cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voinţa părţilor. A admite o altă soluţie ar însemna ignorarea principiului general de interpretare  specialia generalibus derogant . De altfel, chiar reclamantii au recurs la procedura insituita de Legea nr.10/2001, in vederea obtinerii dispozitiei nr.8944/23.10.2007.

Raportând contractul de vânzare cumpărare nr. 44874/2000 la dispoziţiile menţionate ale Legii nr. 10/2001, instanţa constată că acesta este valabil deoarece,  indiferent de cauza de nulitate relativa sau absoluta care ar fi putut afecta acest act, reclamantii neintroducand în termenul pus la dispoziţie de legea specială o actiune în declararea nulitatii actului juridic, aceasta  apărând  ca prescrisă la acest moment în raport de dispoziţiile sus  menţionate .

Astfel chiar in ipoteza in care s-ar fi dovedit reaua – credinţă a pârâteila încheierea contractului de vânzare – cumpărare, această cauză de nulitate absolută trebuia invocată până la 14.08.2002 ( momentul expirării termenului de prescripţie a dreptului de a invoca nulitatea absolută în condiţiile fostului art. 46 din Legea nr. 10/2001), indiferent că mijlocul folosit era acţiunea în declararea nulităţii sau apărarea de fond (excepţia de nulitate).

 În atare condiţii, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 este o chestiune tranşată, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 45 alin 2 ind 1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora ,, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate”.

 Titlul în discuţie este preferabil celui de care se prevaleaza reclamantii. deoarece potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

De asemenea, art. 7 ind 1 din Legea nr.10/2001 prevede că nu se restituie în natură, ci doar, în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Aşadar din compararea celor doua titluri de proprietate , instanta apreciază ca fiind mai caracterizat titlul pârâţilor, având in vedere prevederile Legii 10 / 2001 , lege ulterioara care valideaza contractele de vanzare – cumpărare intocmite cu respectarea prevederilor Legii 112/ 1995 , ocrotind in egala masura drepturile fostilor proprietari  prin asigurarea accesului la masuri reparatorii prin echivalent.

Instanţa reţine că reclamantii nu au optiunea intre dreptul comun şi legea specială, întrucât,  astfel cum a  arătat mai sus Legea nr.10/2001 este un act normativ special derogatoriu de la dispoziţiile Codului Civil (potrivit dispoziţiilor art. 46 alin 4 din Legea nr.10/2001 , persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege după intrarea acesteia în vigoare,  prevederile acesteia aplicându-se cu prioritate) .

Evident însă că în măsura în care prin aplicarea Legii nr.10/2001 s-ar încălca norme juridice cu o forţă juridică superioară, cum sunt cele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se va da prevalenţă acestora (putându-se ajunge la aplicarea dreptului comun din materia compărării de titluri din cadrul acţiunii în revendicare) , fără însă a se infrânge  drepturile garantate de Convenţie şi celorlate părţi implicate în litigiu (parata).

 Este incontestabil ca prin adoptarea Legilor nr.112/ 1995 si respectiv nr.10/2001, statul român a făcut să se nască în patrimoniul foştilor  proprietari , din categoria carora fac parte si reclamantii , un nou drept de proprietate care se circumscrie notiunii de bun in sensul art 1 din Proctocolul 1 aditional Conventiei Europene a Drepturilor Omului si care se bucura de toate garantiile specifice .

Conventia nu garanteaza dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobandi un bun (in acest sens fiind deciziile Van der Mussele contra Belgiei si Slivenko contra Letoniei ), iar in lipsa actelor normative mai sus mentionate reclamantii nu ar fi fost titularii unui drept proprietate apt de a fi protejat de prevederile Protocolului 1 (având în vedere faptul că la momentul preluării abuzive dispoziţiile Convenţiei nu erau incidente României) .

Nu mai putin adevarat este ca acest drept de proprietate a luat nastere in patrimoniul reclamantilor in forma prescrisa de legiuitor , respectiv a restiturii prin echivalent ( asa cum rezulta din interpretarea art 20 alin 2 din Legea 10/ 2001), în măsura în care reclamantii nu au înţeles să conteste valabilitatea titlului terţului subdobânditor  în termenul de prescripţie prevăzut de acelaşi act normativ.

Apar ca fiind relevante in speta de fata considerentele Curtii Europene a Drepturilor Omului intr-o cauza similara , Malhous contra Republicii Cehe , decizia din 13 decembrie 2000. Instanta europeana a constatat ca ,in speta , reclamantul a angajat in fata autoritatilor nationale competente o procedura prin care sa obtina restituirea unor terenuri care fusesera proprietatea tatalui sau . Curtea a constatat ca autoritatile nationale au restituit reclamantului  acele terenuri care se gaseau in stapanirea unor persoane juridice , dar au refuzat restituirea celor care trecusera legal in proprietatea unor persoane fizice , care faceau obiectul litigiului dedus in fata ei. Or, din acest punct de vedere , ea a retinut ca legea nationala permitea restituirea imobilelor confiscate numai daca acestea se mai aflau in stapanirea statului sau a unor persoane juridice . Dimpotriva , daca statul intre timp transferase dreptul de proprietate asupra imobilelor confiscate catre persoane fizice , restituirea in natura nu mai era posibila , restituirea urmand a se face numai prin echivalent. Pe cale de consecinta Curtea a apreciat ca nu exista nici un element care sa conduca la concluzia ca autoritatile nationale nationale au actionat in mod arbitrar , ci au facut doar aplicarea legilor interne fara a exista o incalcare a prevederilor art 1 din Protocoulu 1.

Mai reţine instanţa că , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa  ( Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe) că deşi obiectivul general al legilor de restituire , anume  acela de a atenua consecinţe ale anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist , este unul legitim, cu toate acestea nu trebuie ca această atenuarea vechilor încălcări se creeze noi neajunsuri disproporţionate. Astfel, s-a apreciat de către Curte că  legislaţia internă trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit în mod valabil bunuri să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine Statului care la un moment dat a preluat abuziv acele bunuri. Or, astfel cum instanţa a arătat mai sus Legea 10 /2001 a tranşat această situaţie prin respectarea dreptului de proprietate (în înţelesul art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie) al cumpărătorilor ale căror titluri nu au fost desfiinţate pe calea acţiunii în nulitate , avută în mod efectiv la îndemână de către reclamant.

O altă interpretare, ar duce nu doar la încălcarea dreptului pârâtei la bun (este evident că începând cu data de 14.08.2002 , în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pârâta avea legitima speranţă de a se bucura  dreptul de proprietate asupra imobilului), ci ar înfrânge şi principiul securităţii raporturilor juridice, element esenţial al dreptului la un proces echitabil.

Astfel, instanţa consideră că pentru a interpreta dispoziţiile Legii nr.10/2001 în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului , în cazul de faţă se  impune reţinerea caracterului  special al acestui act normativ  faţă de dispoziţiile dreptului comun reprezentat de Codul civil şi în consecinţă a se respinge acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.

De altfel, relativ recent Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ideile aratate anterior, in considerentele deciziei de recurs in interesul legii nr.33/2008, punand accent – totodata – si pe respectarea principiului securitatii circuitului civil, bunul detinut de parata fiind dobandit in temeiul unui contract de vanzare-cumparare neanulat, in anul 2000.

Reclamantii vor fi îndreptăţiti, asadar, ca pe calea unei noi acţiuni să îşi valorifice împotriva statului dreptul de a se bucura de despăgubiri raportate la valoarea de piaţă a imobilului , în cadrul respectivului litigiu urmând a se aprecia în ce măsură dispoziţiile Legii nr.10/2001 sunt sau nu iluzorii în ceea ce priveşte plata efectivă a respectivelor despăgubiri, dând astfel naştere dreptului reclamantilor de a obţine satisfacerea respectivei creanţe pe calea dreptului comun, obiectul revendicării fiind transformat practic într-o acţiune în despăgubiri.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod de procedură civilă, reţinând culpa procesuală a reclamantilor, instanţa va obliga reclamantii la plata sumei de 1500 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial, potrivit  facturii fiscale nr.00009/11.03.2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge exceptia inadmisibilitatii actiunii ca neintemeiata.

Respinge actiunea formulata de reclamantii R R M, domiciliata in  Bucureşti,  R Ş D S, domiciliata in  Bucureşti, si R V M, domiciliat in Bucureştiin contradictoriu cu pârâta S A D, domiciliata in Bucureşti, ca neintemeiata.

Obliga reclamantii la plata catre pârâta a sumei 1500 lei, cu titlu de  cheltuieli de judecata.

Cu drept de apel in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică  azi, 19.03. 2009. 

Domenii speta

Spete similare