Somaţie de plată

Tip document  -  Sentinţă civilă

Nr.  document – 1267

Data elaborării: 28.10.2011

Titlul speţei: somaţie de plată

Domeniu asociat:  societăţi comerciale

Conţinut:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de  28.09.2011 sub nr. de dosar 1942/334/2011, creditoarea S.C. R.S. S.R.L. a chemat în judecată pe  debitoarea debitoarea S.C. P.I. S.R.L. solicitând instanţei emiterea unei ordonanţe de plată prin care debitoarea să fie somată să-i achite:

* Suma de 6956,26 lei reprezentând contravaloarea produse comercializate şi servicii prestate de către creditoare şi neachitate de către debitoare

* Valoarea dobânzii legale calculată conform normelor BNR în vigoare, de la data scadenţei facturilor neachitate până la data formulării prezentei cereri.

* Contravaloarea cheltuielilor de judecată. (…)

În fapt, creditoarea a livrat debitoarei bunuri şi servicii  în valoare de 6956,26 lei conform facturii nr. 232/16.10.2008. Pe factură există o semnătură de primire şi menţiunea „chitanţa 228/17.XI.2009-1500 lei.”. Conform susţinerilor creditoarei, debitoarea nu a achitat această factură.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. 5/2001 şi ale C.p.c.

Potrivit art. 1 din OG nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate printr-un contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau alte prestaţii.

Din acest text legal se desprind două condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se putea recurge la această procedură şi anume: creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă şi înscrisul din care ea rezultă să fie însuşit de părţi.

În speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unui înscris acceptat de către părţi. Relaţiile comerciale dintre părţi sunt probate doar prin intermediul unei facturi acceptate de către debitoare prin semnătură. Semnarea unei facturi de către un prepus al debitoarei probează cel mult existenţa unor relaţii comerciale şi faptul că marfa a fost recepţionată. Factura acceptată de către debitoare nu face însă dovada condiţiilor în care părţile au înţeles să desfăşoare relaţii comerciale.

Pentru a fi verificate condiţiile de contractare este nevoie de administrarea altor probe. Faptul că asemenea menţiuni există în factură poate constitui o probă în sensul celor invocate de către creditoare însă această probă poate fi răsturnată de către debitoare prin alte mijloace de probă. Factura, prin natura sa, este un act emis în temeiul unui contract (care poate fi constat prin înscris, consensual, de adeziune, negociat e.t.c.) şi are rolul de a însoţi şi certifica livrarea de marfă. Astfel, acceptarea facturii de către debitoare nu face, singură, proba acceptării preţului şi a celorlalte condiţii de contractare.

În speţă, creditoarea nu a depus la dosar nici un alt înscris privind relaţiile comerciale dintre părţi în afară de factura indicată.

Astfel, instanţa constată că obligaţia de plată a sumei de 6956,26 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor furnizate de către creditoare şi neachitate de către debitoare nu a fost asumată de către debitoare prin înscris.

Din aceste considerente, instanţa constată că în cauză nu este îndeplinită situaţia premisă a admisibilităţii procedurii speciale a somaţiei de plată, anume existenţa unui înscris însuşit de către părţi prin semnătură şi care  să ateste drepturi  şi obligaţii  privind  executarea  anumitor  servicii, lucrări sau alte  prestaţii.

Nefiind îndeplinite condiţiile speciale privind admisibilitatea somaţiei de plată, creditoarea are posibilitatea valorificării pretenţiilor sale pe calea unei acţiuni în condiţiile dreptului comun, astfel cum permit dispoziţiile art. 7 din OG nr. 5/2001.

În privinţa cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Întrucât temeiul juridic al suportării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală şi având în vedere soluţia care urmează a fi pronunţată, creditoarea nu are dreptul la cheltuieli de judecată.

Faţă de considerentele anterioare, instanţa va respinge acţiunea de emitere a unei somaţii de plată, cu cheltuieli de judecată, formulată de creditoarea S.C. R.S. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea S.C. P.I. S.R.L. ca neîntemeiată.

Faţă de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa va lua act că debitoarea nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare