Calificarea deciziei de concediere ca fiind colectivă. Analiza îndeplinirii condiţiilor de concediere colectivă

 Calificarea deciziei de concediere ca fiind colectivă. Analiza îndeplinirii condiţiilor de concediere colectivă

Decizia civilă nr.711/R din 05 februarie 2009

Intimata a decis concedierea colectivă a angajaţilor ce au refuzat locul de muncă oferit în cadrul SC "CV M& S" SRL, printre care pretinde că s-ar afla şi recurenta, sens în care i-a fost emisă acesteia decizia ce are evident caracterul unei decizii de concediere colective. Împrejurarea că pe parcursul a 30 de zile nu au fost concediaţi salariaţi în numărul solicitat de lege,  pentru ca procedura iniţiată de intimată să fie calificată drept o concediere colectivă (întrucât raporturile de muncă a 21 de salariaţi vizaţi de concedierea colectivă au încetat la iniţiativa părţilor) şi că în cauză ar fi incidentă situaţia unei concedieri individuale cum susţine prima instanţă, nu poate fi  primită.

În aceste condiţii intimata era obligată să materializeze natura concedierii printr-o decizie în acest sens, prin care să o califice ca fiind individuală, demers ce nu l-a întreprins.Drept urmare, se va analiza legalitatea deciziei pentru îndeplinirea cerinţelor obligatorii prevăzute de art.74 alin.1 Codul muncii.

Decizia nu prevede motivul pentru care se decide concedierea recurentei.Totodată, potrivit art.74 alin.1 lit.c Codul muncii, decizia de concediere trebuie să prevadă în mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, iar decizia contestată nu face referire la ordinea de prioritate care a condus la concedierea recurentei.

art.74 alin.1 Codul muncii

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea NV în contradictoriu cu intimata SC BT SA; a respins cererea intimatei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut calitatea de salariat a pârâtei, în funcţia de referent şi că raporturile de muncă au încetat în urma desfiinţării locului de muncă ocupat de salariată cauzată de reorganizarea activităţii societăţii, care şi-a externalizat majoritatea serviciilor.

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a, b şi d din Codul muncii, respectiv durata preavizului, cuprinsă în perioada 21.05.2007 - 15.06.2007, motivele care au determinat concedierea, faptul că salariatei i s-a oferit un loc de muncă la SC CV M & S SRL, pe aceeaşi funcţie şi cu aceleaşi drepturi salariale, însă aceasta a refuzat noul loc de muncă.

Contestatoarea a invocat că decizia nu este motivată în drept, că nu sunt prevăzute criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi nici locurile de muncă vacante, însă aceste critici nu au putut fi reţinute, atâta timp cât actul prin care s-a dispus concedierea conţine menţiunile referitoare la temeiul de drept al măsurii, şi anume dispoziţiile Codului muncii şi ale contractului colectiv de muncă menţiunile referitoare la oferta de încheiere a unui nou contract individual de muncă cu o altă societate ce face parte din acelaşi grup de firme ca şi intimata, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi drepturi, rezultând în mod implicit că intimata nu dispune de locuri de muncă vacante, în condiţiile în care majoritatea serviciilor sale se externalizează.

Referitor la lipsa menţiunilor ce vizau criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, tribunalul a analizat în ce măsură aceste menţiuni ar fi trebuit să facă parte din decizia de concediere, căci potrivit art.74 lit.c din Codul muncii acestea trebuie să figureze în decizia de concediere numai în cazul concedierilor colective.

Astfel, art.68 alin.1 din Codul muncii defineşte concedierea colectivă ca fiind concedierea efectuată într-o perioadă de 30 de zile, din motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr ce reprezintă cel puţin 10% din salariaţi, în cazul angajatorului ce are cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi. Potrivit alin.2, la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din iniţiativa angajatorului, din motive fără legătură cu persoana salariatului, cu condiţia a cel puţin 5 concedieri.

S-a apreciat că societatea avea la data adoptării hotărârii de reorganizare 127 de angajaţi, dintre care 23 de salariaţi urmau să fie afectaţi de concedierea determinată de reorganizarea societăţii. Ori, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, contractele de muncă ale unui număr de 22 de salariaţi din cei 23 au încetat în baza acordului părţilor. Dintre aceşti 22 de salariaţi menţionaţi, 18 aveau deja încetate raporturile de muncă cu intimata la data concedierii contestatoarei. De aici rezultă că, deşi iniţial procesul a avut caracterul unei concedieri colective, într-o perioadă de 30 de zile nu au fost concediaţi salariaţi în numărul cerut de lege pentru a fi calificată procedura drept concediere colectivă, întrucât în final raporturile de muncă cu cei 18 din cei 23 de salariaţi vizaţi de măsura concedierii colective au încetat din iniţiativa ambelor părţi, iar nu din iniţiativa angajatorului, astfel cum prevede textul legal menţionat.

În consecinţă, cum concedierea contestatoarei a fost una individuală, condiţia prevăzută de art.74 lit.c din Codul muncii nu trebuia respectată, critica aceasta fiind de asemenea neîntemeiată.

În privinţa temeiniciei măsurii adoptate prima instanţă a apreciat că intimata a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condiţiile art.65 alin.2 Codul muncii, şi anume din care să rezulte că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în organigrama acesteia, că are o cauză reală şi că este serioasă, respectiv că este impusă de reorganizarea activităţii şi că nu disimulează realitatea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal contestatoarea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,  susţinând că în mod greşit ar fi reţinut tribunalul că desfiinţarea postului ocupat de reclamantă este efectivă şi că ar avea un caracter real şi serios, că decizia de concediere contestată este motivată în drept şi legală, că SC C V M face parte din acelaşi grup cu SC BT SA. De asemenea, tribunalul reţine că această concediere este individuală şi nu una colectivă; fiind o concediere colectivă trebuiau respectate criteriile ordinii de prioritate la concediere stabilite de C.C.M., respectiv conţinerea acestor criterii în decizia de concediere şi aplicarea lor.Se arată astfel în susţinerea criticilor vizând legalitatea deciziei, că aceasta nu este motivată în drept şi nu este legală, contrar celor reţinute de prima instanţă.

Se apreciază totodată că decizia de concediere este emisă şi semnată de o persoană fără calitate, încălcându-se actul constitutiv - art.21.2 lit.v şi art.23.2, respectiv de administratorul unic şi nu de persoana abilitată - Directorul General, nu poartă ştampila administratorului - persoană juridică al SC BT SA

Nu trebuie neglijat că pe perioada convocărilor realizate la societate cu privire la trecerea recurentei la SC CV M, se afla în concediul legal de odihnă succedat de concediu medical şi nu i s-a realizat o rechemare la serviciu din concediul de odihnă.

S-a nesocotit că recurenta nu a refuzat trecerea la SC C V M, ci a solicitat  relaţii cu privire la această  societate, sens în care s-au adresat pârâtei cereri la care aceasta nu a răspuns.

Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză şi probelor noi administrate în calea de atac a recursului, Curtea a apreciat fondat recursul, doar  pentru motivele ce se vor înfăţişa în cuprinsul acestei decizii.

Curtea va reţine ca fondate criticile întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă, ce vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a normelor de drept material aplicabile în cauză şi în acest context va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere contestată în cauză.

În aceste condiţii, se va reţine că prin decizia nr.x/22.01.2007, s-a decis externalizarea tuturor serviciilor din cadrul SC B SA, pe etape, societatea reorganizându-se ca urmare a preluării de operatorul internaţional RS a managementului hotelului. În acest context, intimata a pretins că, prin externalizarea serviciilor în cadrul SC T SA nu mai rămâneau structuri ale activităţii de serviciu, ci numai în cadrul Departamentului financiar contabil şi ale conducerii, tuturor angajaţilor societăţii fiindu-le propusă alternativa de a-şi continua activitatea în cadrul SC CV M & S SRL. Ulterior, prin decizia nr.x/1.03.2007 a intimatei, aceasta a decis concedierea colectivă a angajaţilor ce au refuzat locul de muncă oferit în cadrul SC "CV M& S" SRL, printre care pretinde că s-ar afla şi recurenta, sens în care i-a fost emisă acesteia decizia nr.x18.05.2007 contestată în cauză, ce are evident caracterul unei decizii de concediere colective cum însăşi reprezentantul intimatei o recunoaşte. Împrejurarea că pe parcursul a 30 de zile nu au fost concediaţi salariaţi în numărul solicitat de lege,  pentru ca procedura iniţiată de intimată să fie calificată drept o concediere colectivă (întrucât raporturile de muncă a 21 de salariaţi vizaţi de concedierea colectivă au încetat la iniţiativa părţilor) şi că în cauză ar fi incidentă situaţia unei concedieri individuale cum susţine prima instanţă, nu poate fi  primită.

În aceste condiţii intimata era obligată să materializeze natura concedierii printr-o decizie în acest sens, prin care să o califice ca fiind individuală, demers ce nu l-a întreprins, sens în care Curtea va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere, ca o decizie  de concediere colectivă, calificată de însăşi intimată prin deciziile nr.x/22.01.2007 şi nr.x/01.03.2007, planul de concediere colectivă - filele 30-46 dosar fond.

Drept urmare, se va analiza legalitatea deciziei pentru îndeplinirea cerinţelor obligatorii prevăzute de art.74 alin.1 Codul muncii. Se va avea în vedere în acest sens că art.74 alin.1 Codul muncii conţine patru dispoziţii obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricăreia dintre ele determinând nulitatea. Se va constata că sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este nelegală, apreciind-o ca o concediere individuală, nu s-au analizat condiţiile de valabilitate prevăzute de articolul sus menţionat, această decizie fiind nulă absolut pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute la art.74 alin.1 lit.a şi c din Codul muncii.

Astfel, potrivit art.74 alin.1lit.a Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu "motivele ce determină concedierea". Menţionarea motivelor ce determină concedierea trebuie realizată în chiar cuprinsul deciziei, fiind necesară o expunere explicită şi fără echivoc a acestor motive.

Decizia nr.x/18.05.2007 nu prevede motivul pentru care se decide concedierea recurentei, neindicându-se temeiul concedierii, specificându-se doar că această măsură este luată în baza Deciziei nr.x/22.01.2007 emisă de Administratorul Unic al intimatei, făcându-se trimitere la reorganizarea activităţii recurentei. Simpla trimitere la Decizia nr.x/ 22.01.2007 emisă de intimată şi precizarea unei situaţii de fapt ca reorganizare a recurentei nu echivalează cu justificarea deciziei de concediere.

Motivarea deciziei de concediere în chiar cuprinsul său, aşa cum este cerută în mod obligatoriu de lege, presupune o expunere explicată a acestor motive, respectiv descrierea clară şi completă a situaţiei de fapt ce determină luarea acestei decizii.

Este adevărat că intimata a depus la dosarul cauzei acte care stau la baza deciziei de reorganizare, însă acestea nu pot valida decizia de concediere, în lipsa temeiului legal al acesteia, deoarece conform art.77 Codul muncii, validitatea acesteia se apreciază doar în funcţie de motivele de fapt şi de drept prevăzute în chiar cuprinsul deciziei.

Totodată, potrivit art.74 alin.1 lit.c Codul muncii, decizia de concediere trebuie să prevadă în mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, iar decizia contestată nu face referire la ordinea de prioritate care a condus la concedierea recurentei.

Intimata solicită respingerea acestui motiv de nulitate a deciziei de concediere, cu motivaţia că decizia recurentei s-a finalizat ca una individuală. Neconcretizarea acestei forme a concedierii printr-un act decizional este culpa intimatei, sens în care aceste apărări nu pot fi primite. Ori, se va constata că dacă această menţiune ar fi fost inserată în decizia de concediere, nu s-ar fi putut dispune concedierea recurentei, întrucât aceasta contravenea dispoziţiilor art.59 lit.e şi f din C.C.M., în cauza dedusă judecăţii , prin probatoriul administrat aceasta a dovedit că este singura întreţinătoare a familiei, soţul său fiind de asemenea concediat, având în întreţinere un minor de vârstă şcolară, conform sentinţei civile nr.xxxx/21.12.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Din cele mai sus expuse, rezultă cu claritate că neîndeplinirea cerinţelor prevăzute în mod obligatoriu în art.74 alin.1 lit.a şi c Codul muncii, atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.

Critica vizând nesemnarea deciziei de concediere de către o persoană fără calitatea prin încălcare actului constitutiv al societăţii, art.21.1 lit.v şi art.23.2 nu va fi primită, întrucât nu este o condiţie de validitate a unei decizii de concediere, conform art.268 Codul muncii.

Nelegalitatea deciziei de concediere face de prisos analizarea temeiniciei aceleiaşi decizii. Cum, recurenta a formulat critici şi pe acest aspect, Curtea va proceda la analiza lor.

Contestatoarea a invocat că reorganizarea societăţii nu este una temeinică, întrucât locul său de muncă respectiv cel din Compartimentul Renovare Investiţii, Aprovizionare Investiţii, Protecţia Muncii se află în cadrul Departamentului Complex, compartiment, ce nu a fost prevăzut pentru restructurare, externalizare, fapt confirmat de organigrama valabilă la data de 16.04.2007. De altfel, în acest sens angajatorul din proprie iniţiativă a emis Decizia nr.xxxx/16.04.2007, schimbându-i locul de muncă în Compartimentul Renovare Investiţii, Protecţia  Muncii, loc de muncă ce nu a fost  suspus reorganizării conform menţiunilor de la fila 47 dosar fond.

Deşi, prin decizia nr.xxxx/16.07.2007, intimata a decis ca efect al unei hotărâri judecătoreşti anterioare să o reintegreze pe contestatoare, pe postul de referent în cadrul compartimentului sus menţionat, respectiv Renovare Investiţii, Aprovizionare Investiţii, Protecţia Muncii, acest post nu a fost inclus în statul de funcţii, nu este nominalizat distinct în organigrama societăţii din 16.04.2007. În  consecinţă, reintegrarea sa a fost pur fictivă şi concedierea dispusă în cauză nelegală,  compartimentul sus menţionat nefiind  propus pentru  externalizare.

În concluzie, desfiinţarea locului de muncă nu este nici efectivă, nici serioasă.

În acest context, nu prezintă relevanţă dacă recurenta ar fi refuzat sau nu un post similar la SC CV M pe motivul externalizării  majorităţii serviciilor, întrucât propunerea viza locul de muncă ocupat anterior de aceasta, până la data de16.04.2007, respectiv postul de referent la Depozitul Investiţii Consumabile, nicidecum locul la care fusese transferată la aceeaşi dată prin Decizia nr.xxxx/16.04.2007, respectiv cel de la Compartimentul Renovare Investiţii, Protecţia  Muncii. Ori, acest ultim loc de muncă este individualizat prin decizia de concediere, post din cadrul compartimentului menţionat în organigrama de la data emiterii deciziei de transfer, respectiv la 16.04.2007, compartiment ce nu a fost supus reorganizării.

Domenii speta

Spete similare