Reducerea onorariului de avocat cu ocazia deliberării, fără solicitarea micşorării lui de către partea adversă sau punerea acestui aspect din oficiu în discuţia părţilor

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 2566 din 23 mai 2012

Prin sentinţa civilă nr. 17028/2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta C.C.I. în contradictoriu cu pârâtul B.G.M. şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca - Serviciul Autoritatea Tutelară, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, judecătoria a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5622/2006, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr.688/A/2006 a Tribunalului Cluj, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între reclamantă şi pârât şi s-a încredinţat minora B.A.G. spre creştere şi educare reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea minorei.

Prin sentinţa civilă nr. 8081/2008, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul B.G.M. împotriva pârâtei C.C.I. şi în consecinţă s-a dispus reîncredinţarea minorei B.A.G. spre creştere şi educare reclamantului, cu obligarea pârâtei la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea minorei de 125 lei începând cu data de 25.06.2008 şi până la majoratul acesteia.

S-a reţinut de către instanţa de fond că, faţă de data pronunţării sentinţei civile nr.5622/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca au intervenit unele modificări referitoare la starea de sănătate a pârâtei, astfel cum rezultă din actele medicale depuse în probaţiune la dosarul cauzei, aceste împrejurări nefiind avute în vedere în momentul pronunţării hotărârii şi, de altfel la acea dată nici nu s-au pus în discuţie aspecte referitoare la starea de sănătate psihică a pârâtei.

A mai reţinut instanţa că pârâta personal a depus la dosar un script prin care a solicitat chiar ea încredinţarea minorei către tată.

Analizând probele de la dosar în raport de cererea reclamantei privind reîncredinţarea acesteia spre creştere şi educare a minorei B.A.G. instanţa a reţinut că, din ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantei rezultă că aceasta locuieşte în loc. Cluj-Napoca, într-un apartament compus din 3 camere şi dependinţe, proprietatea comună a acesteia şi a pârâtului, este susţinută material de mama şi de fraţii săi. Din discuţiile purtate de către inspectorul de specialitate cu reclamanta s-a reţinut că aceasta a accentuat faptul că, în anul 2008 reîncredinţarea minorei s-a făcut pe caz de boală a reclamantei, care a existat şi în momentul divorţului, când minora a fost încredinţată mamei.

S-a concluzionat că reclamanta nu realizează venituri cu caracter personal, este susţinută financiar de rudele sale, stabilindu-i-se diagnosticul: tulburare schizofrenică de tip maniacal şi tulburare de persoanlitate de tip afectiv.

Prin intrerogator reclamanta şi-a negat boala, afirmând că nu crede în diagnosticul dat de către medici în anul 2005 şi nu urmează sfatul acestora.

A arătat că are susţinere financiară din partea rudelor astfel încât este în măsură să acorde întreţinerea necesară minorei, care şi în perioada în care a locuit cu reclamanta a prezentat o stare bună de sănătate. Drept urmare a susţinut că reîncredinţarea minorei către reclamantă ar fi benefică deoarece pârâtul a înstrăinat-o pe aceasta de mama ei.

Prin interogatoriul luat din oficiu de către instanţă reclamanta a arătat că îi reproşează pârâtului că a acceptat ca înainte de procesul de reîncredinţare, minora să stea cu reclamanta deşi avea cunoştinţă de diagnosticul pus de medici de psihoză. A arătat că nu este angajată în muncă având în vedere că în anul 2007 i-a fost refuzat dreptul de practică în domeniul medicinei, astfel încât nu realizează venituri, rudele fiind cele care o întreţin material.

Din ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtului din Bofflens, Elveţia a rezultat că acesta lucrează în calitate de medic asistent, având un salariu lunar de 6600 franci, treisprezece salarii pe an. Pe lângă acesta pârâtul încasează în fiecare lună suma de 200 franci reprezentând alocaţia familială a minorei. Acesta este recăsătorit din anul 2009, locuind împreună cu soţia,care realizează la rândul ei venit, cele două fiice ale acesteia şi cu minora A. Toată familia locuieşte într-o casă particulară, fiecare minor având propria cameră. Minora are relaţii bune atât cu tatăl acesteia, cât şi cu fiicele mamei sale vitrege.

În ceea ce o priveşte pe minora A., instanţa a arătat că aceasta face schi, urmând să înceapă şi cursurile de echitaţie. În timpul săptămânii aceasta merge la şcoală în fiecare dimineaţă cu autobuzul şcolar care trece prin faţa casei şi o aduce acasă la prânz când ia masa cu mama vitregă sau cu o prietenă de-a ei.

A mai reţinut instanţa că prin Ordonanţa pronunţată de Judecătorul de Pace la data de 30.07.2009 s-a dispus aplicarea unei interdicţii reclamantei de a se apropia de şcoala unde învaţă minora fără acordul pârâtului sau de domiciliul acestuia, pentru a se evita destabilizarea minorei, care a fost afectată în urma evenimentelor declanşate de către reclamantă prin vizita acesteia la şcoală şi la domiciliul ei, când aceasta şi-a recuperat liniştea, încrederea şi echilibrul cu ajutorul unui psiholog şcolar.

În şedinţa publică din data de 9.12.2010 instanţa a dispus efectuarea unei noi anchete socilae la domiciliul reclamantei conform solicitărilor scriptului de la INML Bucureşti.

Din cuprinsul anchetei sociale efectuate la domiciliul reclamantei a rezultat că, în luna februarie 2005 aceasta a fost internată la Clinica de Psihiatrie din Cluj Napoca, la solicitarea familiei sale, datorită stării de agitaţie şi a comportamentului neadecvat, fiind diagnosticată cu tulburare schizoafectivă de tip maniacal, însă a refuzat să urmeze tratamentul la externare, după care a locuit în Elveţia timp de 3 luni, întorcându-se cu minora în România şi în luna iulie 2005 aceasta a fost internată pentru a doua oară,cu diagnosticul iniţial la care se adaugă şi tulburări de personalitate de tip impulsiv.

S-a arătat că reclamanta nu achită pensie de întreţinere pentru minoră având în vedere că nu realizează nici un venit şi la rândul ei este întreţinută de sora sa. Reclamanta a susţinut că este o victimă a statului român, atât ea cât şi fiica ei, astfel încât a înaintat o serie de sesizări la Centrul pentru Copii Abuzaţi din cadrul DGASPC Cluj, a inaintat mai multe plângeri la instanţa şi la diferite instituţii, şi-a reclamat la organele de poliţie sora, cumnatul şi fiica acestora, bărbaţii cu care a întreţinut relaţii, precum şi controlorii de bilete cu care a intrat în conflict când se afla pe mijloacele de transport în comun fără să perforeze bilet de călătorie.

Din raportul de expertiză medico legală psihiatrică efectuată de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, rezultă că reclamanta, în vârstă de 39 de ani, de profesie medic, se află în evidenţa serviciilor psihiatrice din România din anul 2005. Conform documentaţiei avute la dispoziţie debutul afecţiunii ar fi fost la vârsta de 31 de ani, cu alternanţă de episoade maniacale şi depresive, dar fără consultaţii sau internări la psihiatrie. După prima internare ( februarie 2005) diagnosticul stabilit este de tulburare schizoafectivă de tip maniacal. În anul 2008 aceasta a avut o tentativă de suicid prin ingestie medicamentoasă, posibil în context reactiv - încredinţarea de către instanţă (cu acordul iniţial al reclamantei) a fiicei spre creştere şi educare soţului. A fost consultată psihiatric în camera de gardă urgenţă, prezentând iritabilitate, irascibilitate, ostilitate, interpretativitate, ideaţie de persecuţie, comportament bizar, ceea ce a orientat medicul psihiatru spre acelaşi diagnostic, respectiv tulburare schizoafectivă.

S-a remarcat de către membrii comisiei de expertizare revendicativitatea şi procesomania, acestea indicând o posibilă evoluţie de tip paranoic atipic (aspect frecvent întâlnit în schizofrenia de debut la vârsta maturităţii şi declanşare în context reactiv).

În concluzie, din datele avute la dispoziţie şi în absenţa informaţiilor suplimentare aduse de evaluarea în condiţii de internare, s-a reţinut că la actuala examinare reclamanta nu prezintă elemente de pronostic care să permită membrilor comisiei să dea recomanări pentru reîncredinţarea minorului la mamă.

Măsura reîncredinţării minorului spre creştere şi educare de la un părinte la celălalt părinte aşa cum este reglementată de art.44 din Codul familiei, îşi găseşte justificare şi poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele minorului o cer, adică numai când părintele în a cărei îngrijire se află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Nici măcar schimbarea parţială a condiţiilor care, în ansamblul lor, au determinat încredinţarea copilului, nu trebuie să atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri cât timp subzistă elementele de bază hotărâtoare care au justificat-o şi care confirmă necesitatea ca ea să fie menţinută chiar în interesul copilului, atât în ceea ce priveşte posibilităţile materiale cât şi legăturile afective care s-au creat între minor şi părintele căruia i-a fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii în sensul de a se lua copilul de la părintele căruia i-a fost încredinţat trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe motive puternice care să demonstreze că menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale, altminteri nefiind indicat de a i se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.

În speţă, din ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtului şi din Ordonanţa pronunţată de Judecătorul de Pace la data de 30.07.2009, rezultă că minora beneficiază de condiţii bune de creştere şi aducere la pârât, acesta asigurându-i un trai mai mult decât decent. Minora s-a adaptat la condiţiile de trai din Elveţia, are o relaţie foarte bună atât cu tatăl ei cât şi cu mama vitregă şi fiicele acesteia, a dezvoltat prietenii şi cu ajutorul unui psiholog şcolar şi-a recuperat liniştea, încrederea şi echilibrul.

Pe de altă parte din ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantei şi din raportul de expertiză psihiatrică rezultă că aceasta este bolnavă psihic prezentând diagnosticul de Tulburare schizoafectivă-episod actual mixt, nu este încadrată în muncă şi nu are mijloace financiare de trai, fiind întreţinută de sora ei. De asemenea, reclamanta găzduieşte la domiciliul ei bărbaţi cu care întreţine reşlaţii intime, iar în momentul în care se plictiseşte de aceştia îi reclamă la poliţie. Aceasta nu găteşte, este o persoană destul de impulsivă aspect constatat chiar de către instanţa de judecată cu ocazia soluţionării cauzei.

Prin urmare, în speţă instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a se dispune reîncredinţarea minorei B.A.G. reclamantei, pe de o parte datorită faptului că nu au intervenit schimbări importante pentru ca interesul superior al minorei să impună reîncredinţarea, iar pe de altă parte datorită stării de sănătate a reclamantei care nu îi permite acesteia să ia decizii importante în ceea ce priveşte creşterea şi educarea minorei.

Având în vedere aceste considerente instanţa a respins cererea reclamantei privind reîncredinţarea către aceasta a minorei B.A.G., ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, instanţa a reţinut că aceasta este o cerere accesorie celei care are ca obiect reîncredinţarea şi având în vedere că a fost respins capătul de cerere principal a fost respins ca nefondat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea acesteia, în considerarea stării sale de sănătate care nu îi permite să se angajeze şi să obţină venituri.

Fundamentul obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi se găseşte în regulile de convieţuire socială.

Astfel, potrivit art.86 din Codul familiei, obligaţia de întreţinere există şi între soţi, în cazul în care unul dintre ei se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig de muncă din cauza incapacităţii de a munci. Pentru ca persoana care pretinde pensie de întreţinere în condiţiile art.86 Cod familiei, să o poată obţine, este necesar a face dovada că nu are putinţa unui câştig din muncă din cauza incapacităţii de a munci şi că se află de asemenea în nevoie.

Incapacitatea trebuie dovedită cu act medico legal. În cauză reclamanta nu a probat incapacitatea de muncă şi nu a făcut dovada stării de nevoie.

În acest sens instanţa a reţinut că instanţa investită cu soluţionarea cauzei a dispus efectuarea unei expertize privind capacitatea de muncă a reclamantei.

Deşi reclamanta s-a prezentat la Institutul Naţional de Medicină Legală „ Mina Minovici” aceasta a refuzat internarea în vedere efectuării expertizei privind stabilirea capacităţii de muncă, motivând în faţa instanţei că nu este necesară o astfel de internare.

Având în vedere poziţia procesuală a reclamantei, în şedinţa publică din data de 27.10.2011 instanţa a revenit asupra probei încuviinţate privind efectuarea unei expertize privind stabilirea capacităţii de muncă a reclamantei.

Este real că, din probele de la dosar rezultă că reclamanta suferă de tulburări psihiatrice şi că din această cauză i-a fost refuzată cererea de continuare a practicii medicale, însă acest aspect nu poate duce automat la concluzia că aceasta este incapabilă de a practica altă meserie, în lipsa unei probe ştiinţifice care să confirme acest lucru.

Din evaluarea judiciară a materialului probator administrat în cauză, se apreciază astfel că nu sunt întrunite condiţiile în care există obligaţia de întreţinere între foştii soţi.

Aprecierea stării de nevoie se face şi în raport de nivelul de trai al fostului soţ avut în timpul căsătoriei, însă nu este obligatorie asigurarea unui astfel de nivel de trai, în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele privind condiţiile în care există obligaţia de întreţinere între foştii soţi.

Cum reclamanta nu a făcut dovada incapacităţii de a munci, incapacitate care să fi survenit înainte sau în timpul căsătoriei, sau să fi intervenit în decurs de 1 an de la desfacerea căsătoriei şi care să se datoreze unor împrejurări în legătură cu căsătoria, se apreciază că nu are dreptul la întreţinere.

Prin decizia civilă nr. 102/A/15.02.2012 a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr. 17028/2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul.

Apelanta a fost obligată să plătească intimatului suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:

Partea nemulţumită de o soluţie trebuie ca prin calea de atac să evidenţieze nemulţumirile sale fie cu privire la soluţia pronunţat fie cu privire la modul în care s-a soluţionat cererea.

Argumentele invocate de apelantă în cuprinsul motivelor sunt în mare parte străine de soluţia instanţei de fond raportat la pretenţiile formulate de reclamantă.

Reclamanta apelantă, prin motivele formulate, nu a realizat o critică în mod concret a soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea de reîncredinţare a minorului, nu a dovedit elemente concrete care să justifice aprecierea că situaţia avută în vedere la pronunţarea hotărârii nr. 8081/2008 s-a schimbat, fiind de natură aduce la modificarea acesteia.

Astfel primele două argumente nu au putut fi primite, iar relaţia de convieţuire de care vorbeşte apelanta nu sunt în strânsă legătură cu cererea de reîncredinţare a minorei. Argumentul privitor la starea sa în momentul emiterii acceptului său la încredinţarea minorei nu poate fi cercetată în prezenta cauză raportat la obiectul cererii. De asemenea faptul că instanţa de fond a reţinut anumite aspecte în legătură cu dreptul de a profesa al apelantei nu justifică şi nu sunt în strânsă legătură cu cererea de reîncredinţare a minorei. Motivele privitoare la sancţionarea IML Bucureşti şi IML Cluj nu sunt critici privitoare la soluţie, iar sancţionarea în temeiul art. 108 este atributul suveran al instanţei aceasta fiind singura să aprecieze oportunitatea luării unei astfel de măsuri.

Cererea de acordarea a unor despăgubiri apare ca fiind o cerere nouă şi nu poate fi analizată în această fază de judecată.

Argumentele privitoare la cele reţinute de instanţă şi grupate la punctele 7 şi 8, 10 şi 11 (prejudicii de imagine, nu este real că este întreţinută de sora sa, nu s-au judecat plângerile formulate împotriva anchetelor sociale întocmite în cauză şi instanţa nu a dispus o contraexpertiză), nu au legătură cu cauza, iar dispoziţia legală în vederea administrării expertizei sunt în sensul că este necesară o perioadă minimă de internare în vederea realizării unor investigaţii.

Criticile referitoare la anchetele sociale nu au fost apreciate întemeiate, instanţa analizând aceste probe precum şi raportul de expertiză medico-legală. Criticile referitoare la faptul că nu s-a dispus o nouă expertiză sau o contraexpertiză nu sunt întemeiate raportat la poziţia apelantei din partea instanţei de fond care a refuzat internarea în vederea efectuării acesteia.

Împotriva soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea de obligare a intimatului la plata unei pensii de întreţinere nu au fost formulate critici în mod concret iar motive de ordine publică care să ducă la aprecierea nelegalităţii soluţiei instanţei de fond cu privire la acest capăt de cerere nu sunt incidente în cauză.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul în temeiul art. 296 C.pr.civ., a respins ca nefondat apelul.

Intimatul a făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător. Apelanta este parte căzută în pretenţii ca urmare a respingerii apelului, însă suma solicitată de intimat cu titlul de cheltuieli de judecată raportat la conţinutul concret al muncii prestate de avocat limitat la redactarea unei întâmpinări şi complexitatea cauzei, apare ca fiind exagerată şi posibil cauzatoare de prejudicii.

Instanţa a apreciat că suma de 500 lei este rezonabilă şi poate fi pusă în sarcina apelantei cu titlu de cheltuieli de judecată motiv pentru care în temeiul art. 274 C.pr.civ., a obligat-o pe apelantă să plătească intimatului suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.

Prin recursul declarat de reclamantă, aceasta nu a formulat o solicitare explicită referitoare la modul în care solicită modificarea hotărârii pronunţate în apel şi nici nu a indicat motivele de nelegalitate ale deciziei.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că îşi îndeplineşte obligaţia de întreţinere faţă de minoră, convenind cu pârâtul ca în contul sumei stabilite cu titlu de pensie de întreţinere să trimită colete şi scrisori.

Reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 2 alin. 3, art. 17 şi art. 34 din Legea nr. 272/2004, constând în lipsa de intervenţie a autorităţilor abilitate în protecţia copilului şi a instanţelor din Elveţia şi România, în cadrul derulării legăturilor personale dintre ea şi minoră.

Reîncredinţarea minorei la vârsta de 6 ani pârâtului s-a produs dintr-o eroare judiciară, cu încălcarea art. 44 din Codul familiei, arătând că anterior reîncredinţării copilul a beneficiat de cele mai bune condiţii, reclamanta veghind asupra stării de sănătate şi asigurându-i condiţii optime de creştere şi educare.

Apreciază că minora este marcată de atitudinea jandarmilor, a tatălui, a mamei vitrege şi a surorilor, iar interdicţia în urma căreia nu mai poate lua legătura cu copilul este nefondată.

Chiar dacă aparent, cu ocazia întrevederilor realizate pe internet copilul pare bine integrat în familia pârâtului din Elveţia, reclamanta apreciază că atitudinea copilului este cea a unui minor timorat, supus.

Privitor la acuzele nefondate asupra pericolului pe care îl prezintă pentru copil, reclamanta arată că nu există în contra sa nicio plângere şi nicio acuză care să justifice aceste acuzaţii.

Reclamanta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 1, 5 Cod proc.civ., arătând că nu există nicio dispoziţie legală în baza căreia să fie obligată să se interneze pentru o primă expertiză psihiatrică medico-legală.

Reclamanta aduce critici la adresa expertizei medico-legale psihiatrice, în baza căreia a fost diagnosticată cu boală psihotică, nu a avut nicio tentativă de suicid, nu se află în evidenţa niciunui serviciu psihiatric, nu urmează tratament şi nici nu se prezintă în mod regulat la consultaţii psihiatrice. Cele două internări din cursul anului 2005 s-au făcut cu forţa, fiind privată de libertate.

Din cunoştinţele sale, pârâtul nu mai lucrează la instituţia L., dar totuşi mai realizează venituri.

Nu există nici un document care să ateste că este incapabilă să lucreze ca medic, iar reclamanta întreprinde demersuri pentru a se integra socio-profesional: în perioada 2008-2009 a urmat cursurile Facultăţii de Litere, din 2010 a început studii post universitare în domeniul medical, este înregistrată la Forţele de muncă şi înscrisă pe site-uri cu locuri de muncă.

Referitor la caracterul său moral, reclamanta arată că acesta poate fi dovedit prin cazierul fără pată, nu se hazardează în orice gen de relaţii, iar pe cei doi bărbaţi care au dat relaţii despre ea, i-a întâlnit în baza unor anunţuri date la ziar.

Reclamanta invocă încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 alin. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără însă a detalia în ce anume, concret, constă încălcarea acestor dispoziţii raportat la persoana sa.

În finalul declaraţiei de recurs, reclamanta solicită conferirea statutului de persoană abuzată în drepturi şi emoţional, reconsiderarea plângerilor împotriva anchetelor sociale şi refacerea raportului de expertiză medico-legală, de către Comisia superioară de expertiză medico-legală.

Prin recursul declarat de pârât, acesta a solicitat modificarea deciziei în parte, în sensul acordării cheltuielilor de judecată în totalitate.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că prin decizia pronunţată în apel, în urma respingerii apelului reclamantei, aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, onorariul avocaţial fiind redus la suma de 500 lei, apreciată de instanţă ca rezonabilă.

Reducerea cuantumului onorariului avocaţial s-a dispus fără să fi fost solicitată şi fără a fi pusă în discuţia părţilor.

Recurentul apreciază că raportat la motivare, hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât reprezentanta pârâtului s-a prezentat în instanţă, a susţinut apărări faţă de apelul reclamantei, astfel încât arătarea de către instanţă că apărarea a fost limitată la redactarea unei întâmpinări este incompletă şi falsă, contradictorie şi străină de natura pricinii.

Cenzurarea unui onorariu, fără a pune în discuţie aspectele care au determinat reducerea, constituie o încălcare a dreptului la apărare, cauzatoare de prejudicii, părţii reprezentate de avocat.

Onorariul a fost stabilit conform art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care include timpul şi volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, dificultatea cauzei, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, titlul, experienţa şi reputaţia avocatului, avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat.

În concret, munca avocatului a constat în legătura permanentă cu clientul aflat în străinătate, monitorizarea dosarului pentru a putea fi studiat, studierea dosarului la arhivă, redactarea întâmpinării şi prezentarea la dezbateri.

Prin reducerea onorariului se încalcă dreptul recurentului de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală, şi nu a generat procesul.

Prin hotărârea pronunţată instanţa nu a verificat proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză.

Potrivit Statutului profesiei de avocat, reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de către decanul baroului, deciziile acestuia putând fi atacate la Consiliul baroului, iar apoi la Consiliul U.N.B.R.

Stabilirea onorariului de 500 lei este lipsită de orice fundament şi demonstrează o lipsă de apreciere în privinţa calităţii şi activităţii depuse de avocat, onorariul de 500 lei fiind apreciat ca un onorariu acordat din oficiu în cauzele de admitere a cererii de ajutor public judiciar.

În speţă, instanţa nu numai că nu a pus în discuţia părţilor invocarea di oficiu a art. 274 alin. 3 Cod proc.civ., dar nici nu a analizat toate aspectele legate de cauză, limitându-se doar la o parte din activitatea avocaţială depusă în cauză.

Prin întâmpinările formulate, reclamanta a arătat că lasă la aprecierea instanţei cuantumul onorariului pârâtului, iar pârâtul, a solicitat respingerea recursului a nefondat, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a arătat că reclamanta critică decizia doar sub aspectul netemeiniciei, prezentând argumente care exced obiectului cauzei deduse judecăţii, solicitând respingerea recursului.

Examinând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, curtea urmează să le respingă pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din 16.05.2012 instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor din recursul declarat de reclamantă, care privesc netemeinicia deciziei pronunţate în apel, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârât, sub aspectul contestării reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată în apel.

l. Recursul reclamantei.

Singurele motive care pot fi circumscrise celor de nelegalitate potrivit cerinţei art. 304 Cod proc.civ., sunt cele care privesc încălcarea disp. art. 2 alin. 3, art. 17, art. 34 din Legea nr. 272/2004, art. 129 alin. 1 şi 5 Cod proc.civ., de către instanţă şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 alin. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Toate celelalte motive privesc fie netemeinicia hotărârii, fie vizează aspecte total străine de obiectul litigiului – reîncredinţarea minorei spre creştere şi educare. Cea mai elocventă dovadă o constituie solicitările formulate la finalul declaraţiei de recurs de către reclamantă: conferirea statutului de persoană abuzată în drepturi şi emoţional, reconsiderarea plângerilor împotriva anchetelor sociale şi refacerea raportului de expertiză medico-legală, de către Comisia superioară de expertiză medico-legală.

Motivul referitor la încălcarea art. 2 alin. 3, art. 17, art. 34 din Legea nr. 272/2004 nu este întemeiat .

Din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe – ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtului – minora, încredinţată în prezent spre creştere şi educare pârâtului, locuieşte împreună cu tatăl său, şi noua sa familie – actuala soţie şi cele două fiice ale aceesteia – în Elveţia, beneficiind de condiţii optime de creştere şi dezvoltare armonioasă.

Reclamanta, pe de altă parte, suferă de o boală psihică, nu lucrează, nu realizează venituri proprii, fiind întreţinută de membrii familiei ei şi locuieşte într-o locuinţă care nu oferă condiţii prielnice pentru dezvoltarea corespunzătoare a unui copil.

Art. 17 din Legea nr. 272/2004 reglementează dreptul copilului de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii care locuiesc în state diferite, or, în speţă, această prevedere nu este incidentă, întrucât, pe de o parte, obiectul litigiului îl constituie reîncredinţarea copilului reclamantei, nu reglementarea legăturilor personale cu copilul, iar pe de altă parte, în Elveţia s-a pronunţat de către judecătorul de pace Ordonanţa din 30.07.2009, prin care reclamantei i s-a aplicat o interdicţie de a se apropia de şcoala unde învaţă minora A.G..

Art. 34 din Legea nr. 272/2004 nu este incident în cauză, întrucât priveşte atribuţia serviciului public de asistenţă socială pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, ceea ce nu e cazul în speţă.

Motivul vizând încălcarea art. 129 alin. 1 şi 5 Cod proc.civ., este absolut nefondat în condiţiile în care în faţa instanţei de apel reclamanta nu s-a prezentat, iar instanţa a pus în discuţie solicitarea formulată prin motivele de apel – aceea de efectuare a unei noi expertize medico-legale. În lipsa reclamantei şi coroborat cu întregul conţinut al dosarului primei instanţe, din care rezultă că pe de o parte, reclamanta refuză internarea, iar pe de altă parte, expertiza medico-legală nu poate fi efectuată decât prin internarea pacientului, în mod corect instanţa de apel a respins cererea în probaţiune.

Alte cereri în probaţiune nu s-au formulat, iar teza finală a aliniatului 5 din art. 129 Cod proc.civ. – judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc – nu era incidentă în cauză, probatoriul administrat fiind suficient şi concludent pentru soluţionarea cauzei.

Motivul de recurs vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva dispoziţiilor internaţionale ratificate de România nu este, de asemenea, întemeiat, întrucât reclamanta s-a putut adresa instanţei de judecată, a putut formula cereri în probaţiune asupra cărora instanţa s-a pronunţat, în cauză s-au efectuat anchete sociale la domiciliile ambilor părinţi, s-a întocmit un raport de expertiză medico-legală psihiatrică, s-au audiat martori, din tot parcursul derulării procedurii reieşind că reclamanta a beneficiat de un proces echitabil în judecarea acţiunii având ca obiect reîncredinţarea minorei B.A.G..

De altfel, reclamanta nici nu a indicat concret motivele pentru care dreptul său la un proces echitabil a fost îngrădit.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefundat pe aceste aspecte de nelegalitate şi ca inadmisibil pe aspectele de netemeinicie şi al cererilor noi formulate în recurs.

2. Recursul pârâtului.

Prin calea de atac promovată de pârât, acesta critică măsura dispusă de instanţa de apel, de reducere a cuantumului onorariului avocatului ales din următoarele perspective:

-reducerea nu a fost solicitată de partea adversă;

-diminuarea nu a fost pusă în discuţia părţilor în privinţa aspectelor care, în opinia instanţei de apel, au determinat reducerea, constituind o încălcare a dreptului la apărare;

- în speţă, reducerea nu era justificată raportat la faptul că onorariul a fost stabilit conform art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care include timpul şi volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, dificultatea cauzei, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, titlul, experienţa şi reputaţia avocatului, avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat. Prin reducerea onorariului la suma de 500 lei, acesta este apreciat ca un onorariu acordat din oficiu în cauzele de admitere a cererii de ajutor public judiciar.

Se pune problema raportat la cele trei aspecte arătate, dacă cenzurarea onorariului avocatial acordat de instanţa de apel este o problemă de legalitate sau de temeinicie, respectiv dacă se încadrează sau nu în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. pr.civ., iar în cazul în care critica este una de legalitate, cheltuielile de judecată au fost sau nu corect stabilite de instanta de apel raportat la dispozitiile art. 274 alin. 3 C. pr.civ.

Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr.civ., „ judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Din dispoziţia legală evocată reiese că majorarea sau diminuarea onorariilor avocaţilor, cu respectarea celorlalte cerinţe, constituie un drept al judecătorului.

Această sintagmă, în opinia instanţei, se interpretează în sensul că judecătorul, în baza aprecierii proprii asupra cuantumului onorariului, raportat la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, poate să dispună majorarea, sau după caz, diminuarea, fără ca aceasta să fie, pe de o parte, solicitată de partea adversă, iar pe de altă parte, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, iar odată dispusă majorarea sau diminuarea, motivat şi cu respectarea condiţiilor prev. de art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. (adică, nu discreţionar), nu se poate invoca încălcarea dreptului la apărare.

Nu există instituită o practică judiciară constantă şi (cvasi)unanim respectată de părţi, reprezentanţii acestora şi chiar instanţa de judecată, în privinţa momentului la care se depune dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Este deopotrivă agreată practica de a se depune chitanţa ce atestă plata onorariului atât odată cu promovarea acţiunii sau căii de atac, a întâmpinării, a cererii reconvenţionale, de intervenţie, etc, adică la debutul fazei procesuale, precum şi cea de depunere a chitanţei la dosar la ultimul termen de judecată, odată cu formularea concluziilor asupra fondului cauzei, sau chiar – şi aceasta în cele mai multe situaţii, cum este şi cea din speţă - după terminarea pledoariei.

În această din urmă situaţie, practicată cel mai frecvent, potrivit cutumei judiciare, pe de o parte, partea adversă nici nu ia la cunoştinţă, în cele mai multe situaţii, cuantumul onorariului, iar, pe de altă parte, nici instanţa nu mai are posibilitatea să pună în discuţie eventualitatea majorării sau diminuării onorariului, întrucât faza cercetării judecătoreşti este încheiată.

Însă, potrivit celor anterior arătate, raportat strict la textul legal care conferă judecătorului dreptul de a reduce sau a majora cuantumul onorariului – art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. – cu respectarea condiţiilor acestui text, curtea apreciază că majorarea sau diminuarea nu trebuie nici solicitată de partea adversă şi nici pusă în discuţia părţilor. Dreptul la apărare nu este încălcat, întrucât dispoziţia de majorare sau diminuare este conferită judecătorului, acesta apreciind în raport de criteriile legale: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dispoziţiile art. 274 alin. 3 Cod proc. civ. au făcut şi obiectul controlului de constituţionalitate .

Prin Decizia nr. 184 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 29 martie 2006, s-a statuat că dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă nu sunt contrare prevederilor art. 24, 44 şi 136 din Constituţie.

 De asemenea, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea Constituţională a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Curtea Constituţională a stabilit că raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare îşi păstrează valabilitatea şi cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 274 alin. 3 Cod proc. civ., prin decizia nr. 492/08.06.2006, în sensul respingerii.

Reiese din cele statuate de Curtea Constituţională că diminuarea cuantumului onorariului avocaţial, constituie o prerogativă a judecătorului, pe acre o exercită în momentul deliberării asupra cheltuielilor de judecată.

Exercitarea acestei prerogative, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, din perspectiva egalităţii armelor ca şi garanţie privitoare la desfăşurarea procesului în mod echitabil.

Principiul egalităţii armelor priveşte numai modul în care sunt tratate părţile ca „ adversare”, nefiind aplicabil în raporturile dintre părţi şi tribunal. Or, prerogativa majorării sau diminuării cuantumului onorariului avocaţial aparţine , potrivit art. 274 alin. 3 Cod proc. civ., instanţei.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ce priveşte cel de al treilea motiv, referitor la aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, acesta nu se încadrează în cele prev. de art. 304 pct. 5 sau 9 C.pr.civ., nefiind vorba de greşita aplicare a unor norme de drept procesual sau substanţial, ci de o apreciere a probelor.

Se solicită instanţei de recurs, prin cel de al treilea motiv, reevaluarea probelor, respectiv aprecierea asupra împrejurării dacă munca avocatului era suficientă, raportat la volumul şi complexitatea dosarului si activitatea depusă în concret pentru a justifica onorariul încasat în cuantum de 5270 lei.

Or, o atare apreciere constituie un aspect de netemeinicie în raport de care, la termenul de judecată din 16.05.2012, curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtului.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele vizând faptul că diminuarea onorariului avocaţial nu a fost solicitată de reclamantă şi că aceasta nu a fost pusă în discuţia părţilor, sunt nefondate, iar motivul vizând faptul că reducerea este nejustificată este inadmisibil, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul pârâtului va fi respins.

Cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite în recurs de către pârât sunt în cuantum de 5270 lei.

În baza art. 129 alin. 4 Cod proc.civ., la termenul de judecată din 16.05.2012 instanţa a pus în discuţia reprezentantei pârâtului împrejurarea dacă acest cuantum se justifică raportat la complexitatea muncii îndeplinite.

În temeiul art. 274 alin. 3 Cod proc.civ., curtea va micşora acest onorariu la suma de 500 lei apreciind că cea de 5270 lei este nepotrivit de mare faţă de criteriul legal al complexităţii muncii îndeplinite de avocat, astfel:

Aşa cum rezultă din conţinutul recursului declarat de reclamantă şi cum s-a arătat şi în prezentele considerente, calea de atac promovată de pârâtă, în cea mai mare parte, este inadmisibilă, aspect care, reprezentanta pârâtului, cu pregătire juridică şi experienţă practică, a putut să-l ia la cunoştinţă încă de la data la care motivele recursului au fost comunicate pârâtului – 24.04.2012.

De altfel, reprezentanta pârâtului a şi invocat acest aspect, chiar la debutul întâmpinării.

Prin urmare, apărarea faţă de recursul promovat de reclamantă se impunea a se rezuma la cele trei motive de nelegalitate analizate şi în cadrul prezentelor considerente.

Reprezentanta pârâtului a arătat că modul de manifestare al reclamantei în cursul şedinţei de judecată contribuie la accentuarea gradului de dificultate a cauzei nu este întemeiată, însă, contactul cu oamenii, cu personalităţi diferite, comportamente şi moduri de manifestare diverse, constituie un specific al activităţii desfăşurate de avocaţi, prin natura muncii lor. În plus, în cauză, reclamanta nu a fost prezentă în instanţă nici la judecarea apelului şi nici a recursului, astfel încât, temerea reprezentantei pârâtului în privinţa unor dezbateri ample, solicitante şi obositoare , extinse pe o durată de timp excesivă, s-a dovedit a fi nefondată.

Prin urmare, munca îndeplinită de avocat în prezenta cauză a constituit-o redactarea propriului recurs, pentru care la termenul de judecată din 16.05.2012 reprezentanta pârâtului a arătat explicit că nu solicită cheltuieli de judecată; redactarea întâmpinării la recursul declarat de reclamantă, inadmisibil în cea mai mare parte, potrivit celor anterior arătate; prezenţa în instanţă la termenul de judecată din 16.05.2012 când cauza s-a şi judecat şi depunerea la dosar a unor decizii de speţă, pentru data de 23.05.2012, pentru când a fost amânată pronunţarea.

Valoarea pricinii, ca şi criteriu legal ce poate fi luat în considerare de judecător la aprecierea cuantumului onorariului nu poate fi incident în prezenta cauză, întrucât prezentul litigiu nu este unul patrimonial, evaluabil în bani.

Obiectul litigiului îl constituie reîncredinţarea minorei B.A.G. în vârstă de 10 ani, încredinţată în prezent spre creştere şi educare pârâtului, care, potrivit probelor administrate, îi oferă condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.

Interesul superior al unui copil nu poate fi supus unei evaluări, pentru a da eficienţă sintagmei „valoarea pricinii”, nu poate fi cuprins într-o marjă de evaluare, fiind mai presus de orice apreciere patrimonială.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1, art. 274 alin. 1 şi 3 Cod proc.civ.

Domenii speta

Spete similare