Succesiune. Calitate de moştenitor legal. Filiaţie stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954.

Succesiune. Calitate de moştenitor legal. Filiaţie stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954.

Prin sentinţa civilă nr. 379 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1273/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul PF,  împotriva pârâţilor FF, FL, FD şi FA, constatând că reclamantul este fiul defunctului FF, decedat la data de 31 martie 2005 şi că are calitate succesibil cu vocaţie succesorală la succesiunea defunctului.

Prin decizia civilă nr. 129 din 24 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 3833/102/2007, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi, împotriva sentinţei sus-menţionate, obligându-i pe aceştia la plata către intimatul PF a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.

 Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii şi au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva  sentinţei pronunţate de prima instanţă şi în consecinţă, respingerea acţiunii introductive promovată de reclamant.

În  motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că în cauză a existat o recunoaştere de paternitate, care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei de întreţinere a reclamantului PF, pornind de la cuprinsul cărţilor de judecată civilă nr. 299/1946 şi nr. 46 L/1951 şi a sentinţei nr. 136/1967 a Tribunalului Reghin. Este greşită susţinerea instanţei de apel că în speţă a fost stabilită paternitatea reclamantului faţă de tatăl său prin cartea civilă nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Reghin, deoarece la acea dată nu era în vigoare Codul familiei, care a intrat în vigoare abia în 31 ianuarie 1954, iar Codul civil nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii.

  Instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a art. 111 Cod procedură civilă  care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.

S-a invocat faptul că reclamantul şi mama acestuia nu au solicitat stabilirea paternităţii după intrarea în vigoare a Codului familiei, şi prin urmare, ei nu vor putea cere „constatarea filiaţiei” , aceştia având la îndemână acţiunea în stabilirea filiaţiei de care nu au uzat în termenul legal prevăzut de art. 49 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la punerea în vigoare a Codului familiei.

Este logic că atunci când partea a omis să intenteze o acţiune în realizare în termenul legal el nu va putea cere constatarea existenţei unui drept pretins în instanţă, întrucât culpa acesteia de a nu uza în termenul prevăzut de lege,  de acţiunea în realizare, nu-i poate conferi un drept la acţiunea în constatare. Mama reclamantului nu a intentat în termenul de un an  prevăzut de Codul familiei şi de Decretul nr. 32/1954 acţiune în stabilirea paternităţii şi în consecinţă, filiaţia reclamantului faţă de tatăl său nu poate fi stabilită, termenul de un an fiind de decădere.

Pârâţii au susţinut că ei nu au recunoscut niciodată filiaţia reclamantului faţă de fratele lor FF, decedat la 31 martie 2005, iar sentinţa de obligare a prezumtivului tată la plata unei pensii de întreţinere, nu este echivalentă cu o sentinţă de stabilirea filiaţiei.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul PF a formulat întâmpinare şi a solicitat respingere recursului declarat de pârâţi, susţinând că în mod corect tribunalul a reţinut că faţă de argumentele redate în cuprinsul hotărârii – carte de judecată  nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Populare Mixte Reghin, ne aflăm în prezenţa unei recunoaşteri voluntare de paternitate, consacrată  printr-un act autentic şi că în aceste condiţii susţinerea pârâţilor în sensul că filiaţia  nu ar fi fost stabilită nu are relevanţă în cauză. La acel moment această formă de recunoaştere era cea prevăzută de art. 304 Cod civil.

În cauză are relevanţă faptul că din cuprinsul hotărârii judecătoreşti sus-menţionate reiese că a existat o recunoaştere de paternitate care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei legale de întreţinere a copilului, respectiv a reclamantului FF, această recunoaştere voluntară fiind irevocabilă.

Reclamantul a mai invocat faptul că în mod corect s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Codului familiei, ale art. 8 din decretul nr. 32/1954, astfel că în aceste condiţii, nu poate fi primită excepţia de tardivitate invocată de recurenţi.

Susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul greşitei aplicaţiuni a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă, este nefondată în condiţiile în care prima instanţă a fost investită cu o cerere privind consacrarea dreptului de moştenitor al reclamantului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 25 mai 2006 reclamantul PF a solicitat în contradictoriu cu pârâţii FF, FL, FD şi FA să se constate dreptul său de moştenire, în calitate de fiu, la succesiunea defunctului FF, decedat la 31 martie 2005. Reclamantul a susţinut că este fiul defunctului, însă în actele de stare civilă nu s-a făcut această menţiune, deşi filiaţia a fost stabilită prin hotărâre judecătorească şi în aceste condiţii, cererea sa de deschidere a procedurii succesorale a fost respinsă pe motiv că nu are calitate de succesibil. Pe de altă parte, această chestiune nu a putut fi soluţionată pe cale amiabilă cu pârâţii, care au calitatea de colaterali privilegiaţi, motiv pentru care reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanţei judecătoreşti.

Din actele dosarului rezultă că prin cartea de judecată civilă nr. 299 din 2 iulie 1947, dată de Judecătoria de Pace Mixtă Reghin în dosarul nr. C-2572/1947 s-a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta  PM (mama reclamantului din prezenta cauză) prin petiţiunea înregistrată la nr. 6071/1947 în contra pârâtului FF a lui F şi s-a stabilit pensia alimentară ce o va plăti pârâtul reclamantei, pentru copilul minor (care era reclamantul din prezenta cauză) la suma de 700.000 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii.

La pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti instanţa a avut în vedere faptul că pârâtul din acea cază a fost obligat anterior la plata unei pensii alimentare de 25 pengo lunar pentru minor, aceasta fiind stabilită la 7 mai 1942 prin hotărâre judecătorească, pârâtul recunoscând că a fost stabilită acea obligaţie în sarcina sa, refuzând însă să plătească un cuantum majorat. Instanţa a apreciat că suma menţionată este prea mică în raport cu nevoile minorului, motiv pentru care a dispus majorarea acesteia.

Ulterior, prin cartea de judecată civilă nr. 462 din 23 noiembrie 1951, dată de Judecătoria Populară Mixtă Reghin în dosarul nr. 2572/1947, în urma admiterii în parte a acţiunii reclamantei PM s-a stabilit în sarcina pârâtului FF obligaţia de plată a unei pensii alimentare în sumă de 1000 lei lunar, pe seama minorului, începând cu data de 14 iunie 1951.

Instanţa a avut în vedere starea de fapt reţinută prin hotărârea judecătorească anterioară(cartea civilă nr. 299/1947) şi a reţinut de asemenea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 185, 189 şi 190 Cod civil , prin prisma acestor dispoziţii cererea reclamantei fiind apreciată ca fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957, pronunţată de Tribunalul Popular Mixt al Raionului Reghin în dosarul nr. 162/1957 s-a admis acţiunea reclamantei Pop Maria şi s-a majorat pensia alimentară datorată de pârâtul FF pentru minorul PF la suma de 100 lei lunar, începând cu data de 15 ianuarie 1957 până la majoratul minorului.

Trebuie precizat că din toate hotărârile judecătoreşti care au fost menţionate mai sus rezultă că pârâtul FF nu a contestat cu ocazia niciunei judecăţi filiaţia minorului PF faţă de el şi nici obligaţia sa de întreţinere faţă de minor, deşi a fost prezent cu ocazia judecării fiecărei cauze, singurele obiecţii fiind legate de cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Tot din aceste hotărâri judecătoreşti, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că legătura de rudenie, respectiv filiaţia reclamantului PF, din prezenta cauză faţă de tatăl său FF a fost analizată şi stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954 şi fiind vorba de hotărâri judecătoreşti, acestea au valoare de act autentic.

Astfel, pensia de întreţinere a fost stabilită pentru prima dată prin hotărâre judecătorească în anul 1942, iar ulterior legătura de filiaţie dintre defunctul FF şi reclamantul din prezenta cauză PF şi obligaţia de întreţinere nu au fost contestate de defunct. Mai mult, în sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 se precizează expres că minorul PF este născut din coabitarea reclamantei PM cu pârâtul din acea cauză, FF.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel  că filiaţia reclamantului  PF faţă de defunctul FF reiese din hotărârile judecătoreşti menţionate, fiind vorba de o recunoaştere voluntară de paternitate.

Codul civil român nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii, însă permitea recunoaşterea voluntară din partea tatălui, ceea ce în cazul reclamantului s-a şi întâmplat. De asemenea, prin art. 1 şi urm. din Decretul nr. 131/1949, privind reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural s-a prevăzut posibilitatea recunoaşterii copilului natural de către tată, prevăzându-se expres că recunoaşterea este irevocabilă. În atare situaţie, nu se poate susţine că recunoaşterea făcută prin hotărârile judecătoreşti amintite, care sunt anterioare intrării în vigoare a Codului familiei, nu ar fi valabilă.

Recurenţii pârâţi au mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 32/1954 acţiunile în stabilirea filiaţiei trebuiau introduse în termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului familiei.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei stabilirea filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată. Prin art. 8 alin. 2 din acelaşi decret se prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui cod.

Aceste prevederi legale se referă însă la copiii născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei şi a căror paternitate nu a fost recunoscută sau stabilită  până la momentul respectiv.

În cazul reclamantului există o recunoaştere a paternităţii şi fusese stabilită în sarcina defunctului obligaţia de întreţinere, filiaţia reclamantului faţă de defunct fiind analizată de o instanţă judecătorească şi prin urmare, aceste dispoziţii nu erau aplicabile, astfel cum a reţinut de altfel şi instanţa de apel.

Dimpotrivă, apreciem că în această situaţie erau aplicabile prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, conform cărora recunoaşterile valabile făcute potrivit  legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei vor produce efectele prevăzute de acest cod.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în legătură cu obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina defunctului s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care aceasta s-a majorat, ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, respectiv sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 a Tribunalului Popular al Raionului Reghin, or în situaţia în care persoana obligată la întreţinere ar fi apreciat că în condiţiile noilor reglementări (art. 86 şi urm. din Codul familiei) această obligaţie nu mai subzistă, putea cere sistarea acesteia, însă o astfel de cerere nu a fost formulată, ci dimpotrivă defunctul i-a plătit reclamantului pensie de întreţinere până la majorat.

De asemenea, curtea apreciază că în situaţia în care defunctul ar fi considerat că recunoaşterea paternităţii faţă de reclamant nu ar fi fost valabilă, după intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta putea promova o acţiune în contestarea recunoaşterii de paternitate în condiţiile art. 58 din Codul familiei, însă defunctul nu s-a prevalat de aceste prevederi legale.

Susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că prima instanţă şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, sunt nefondate.

Prima instanţă a fost investită cu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 111 Cod procedură civilă şi nu cu o acţiune în realizare, reclamantul solicitând să se constate dreptul său de moştenire, respectiv calitatea de succesibil al defunctului FF, acţiunea sa fiind admisibilă în contextul în care legătura de filiaţie dintre reclamant şi defunct era deja stabilită, astfel că nu era necesară promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii, respectiv a unei acţiuni în realizare.

Este adevărat că sentinţa prin care se dispune obligarea prezumtivului tată la plata pensiei de întreţinere nu este echivalentă cu o sentinţă prin care se stabileşte paternitatea, însă în contextul în care sentinţa prin care s-a stabilit obligaţia de întreţinere cuprinde şi o recunoaştere a paternităţii, această recunoaştere făcută în faţa instanţei, conform practicii judiciare, echivalează cu o recunoaştere făcută prin înscris autentic.

În consecinţă, curtea reţine că în mod corect s-a apreciat în cauză în fazele procesuale anterioare că acţiunea reclamantului este fondată şi că reclamantul este îndreptăţit să i se recunoască vocaţia succesorală la succesiunea defunctului FF, în speţă nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de apel a interpretat corect actele deduse judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă , recursul declarat de pârâţi va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare