Acceptare tacită a mostenirii. Împiedicarea suspendării de drept a judecă?ii în cazul decesului uneia dintre părti în cursul judecătii prin arătarea de către partea interesată a mostenitorilor părtii decedate. Constatare calitate mostenitor.

Art. 412 alin. 1 pct. 1 Noul Cod de procedură civilă obligă instanţa să constate suspendarea de drept a judecăţii în cazul decesului uneia dintre părţi în cursul judecăţii, măsură care poate fi împiedicată prin arătarea de către partea interesată a moştenitorilor părţii decedate; această indicare se poate face fie prin dovedirea calităţii de moştenitor cu certificatul de moştenitor sau cel de calitate de moştenitor, fie – în mod excepţional – prin prezentarea certificatelor de stare civilă ale persoanelor astfel desemnate, dimpreună cu probarea actului celui care are vocaţie succesorală concretă de acceptare expresă sau tacită a moştenirii părţii decedate (iar o cerere de continuare de deschidere a judecăţii sau o declaraţie în faţa instanţei că înţelege să continue procesul valorează drept acceptare tacită).

Cu toate acestea, instanţa nu va putea trece la analiza îndeplinirii tuturor condiţiilor care să permită constatarea calităţi de moştenitor, dacă aceasta nu reiese din probatoriile administrate la termenul la care se cere continuarea/redeschiderea judecăţii.

Art. 412 alin. 1 pct. 1 Noul Cod de procedură civilă

Art. 1110 alin.2 Noul Cod Civil

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 07.09.2015, reclamanta [...] i-a chemat în judecată pârâţii [...], [...], [...] şi [...], pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că are dreptul ei de a beneficia, în cota de 100%, de indemnizaţia de asigurare de viaţă în cuantum de 300.000 USD şi de toate drepturile băneşti, salariale şi/sau indemnizaţii în cuantum de 3.699 USD, care trebuie plătite de pârâtul [...], ca urmare a producerii decesului numitului [...], intervenit la data de 07.01.2015. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10.06.2016, din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 200 alin. 2 NCPC, Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă a invocat din oficiu excepţiei de necompetenţă func?ională a Secţiei I Civile şi prin încheierea de şedinţă din 10.06.2016, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Prahova.

La data de 15.11.2016, reclamanta şi-a completat acţiunea introductivă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună declararea nulităţii parţiale a certificatului de moştenitor suplimentar nr. 91/2015 eliberat de B.N.P. [...].

La data de 06.10.2017, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar prin hotărârea din data de 24.10.2017 a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constan?a, unde dosarul a fost înregistrat la data de 13.11.2017.

La data de 29.01.2018, reclamanta a formulat o cerere modificatoare cu privire la primul capăt de cerere, arătând că înţelege să modifice acest capăt de cerere dintr-o acţiune în constatare, într-o acţiune în realizare, având ca obiect obligarea pârâtei ABAN la plata către reclamantă a întregii indemnizaţii de asigurare în cuantum de 300.000 USD, precum şi a drepturilor salariale scadente în cuantum de 3699 USD. În drept, au fost invocate dispoziţiile art.204 alin.2 pct. 4 CPC.

Prin sentinţa nr. 1025/2018 a Judecătoriei Constanţa s-a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare către Tribunalul Constanţa instanţă care, la rândul ei, prin decizia civilă nr. 328/19.05.2015, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declina competenţa de soluţionare a cererii, astfel cum a fost modificată, în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 328/19.05.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă - îi revine competenţa de soluţionare a cererii;  cauza fost reînregistrată pe rolul acestei instan?e la 19.10.2018 sub nr. .../105/2015**.

Prin încheierea din 07.02.2019, Tribunalul Constanţa a constatat suspendarea de drept a judecăţii în temeiul art.412 alin. 1 pct. 1 C. pr. civ.

Instanţa a observat că, în şedinţa din 22.11.2018, s-a depus certificatul de deces al pârâtei [...], solicitându-se amânarea cauzei pentru identificarea moştenitorilor, solicitare cu care partea reclamantă, prin reprezentant convenţional, a fost de acord; la acest termen, reclamanta nu a solicitat amânarea cauzei pentru efectuarea demersurilor în vederea identificării moştenitorilor, iar în intervalul 22.11.2018 – 07.02.2019, nu au fost efectuate aceste demersuri.

Pentru a pronunţa această soluţie, având în vedere poziţiile procesuale ale părţilor din prezenta cauză şi obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că partea interesată în continuarea procesului este reclamanta şi faţă de faptul că, în cauză, fusese acordat un termen pentru identificarea moştenitorilor pârâtei decedate, s-a constatat că devin aplicabile de drept dispoziţiile art.412 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, respectiv suspendarea judecăţii cauzei.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că soluţia este nelegală deoarece nu doar că partea adversă se obligase să facă demersurile necesare, fiind cea care se afla şi în posesia certificatului de deces, dar ea nu are legături de rudenie, ori afinitate cu familia defunctei, iar, de la data declanşării litigiului, nu am mai ţinut legătură cu mama si fratele fostului partener de via?a, defunctul [...], decedat la data de 07.01.2015; în plus, la termenul la care s-a dispus suspendarea judecaţii, a fost indicat moştenitorul legal al defunctei [...], respectiv [...] în calitate de descendent care este, de asemenea, parte în proces ?i cu care procedura de citare era îndeplinită.

Recurenta a învederat că nu se impunea a fi fost făcute alte demersuri pentru identificarea moştenitorilor defunctei [...] ?i nici prezentarea de probe suplimentare, deoarece calitatea de unic moştenitor legal al acesteia pentru [...] rezultă cu prisosinţă din certificatul de moştenitor nr. 63/2015 si din certificatul de moştenitor suplimentar nr. 91/2015, înscrisuri existente la dosarul cauzei; ?i în cuprinsul cărora sunt făcute menţiuni în legătură cu rudele directe, respectiv mama si fratele, fără sa mai fie menţionaţi alţi moştenitori nici ca renunţători, nici ca străini de succesiune prin neacceptare.

În critica încheierii recurate s-a mai arătat susţinut că prin cererea depusă la dosar de către pârâtul [...], ce poartă viza de primire la instanţa de fond la data de 08.11.2018, rezulta destul de explicit că a acceptat succesiunea de pe urma defunctei [...] deoarece formulează această cerere si pentru cea din urmă, solicitând să le fie „anulată calitatea de pârâţi in dosar", la o dată destul de îndepărtată de decesul mamei sale, intervenit la data de 31.05.2018.

În opinia recurentei apelantului, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a disp.art.412 al. 1 pct. 1 N.C.P.C. utilizând exclusiv metoda gramaticală, îndepărtându-se astfel de la sensul ?i scopul urmărit de legiuitor, căci prin sintagma ,,partea interesată cere termen pentru introducerea in cauză a acestora (n.n. moştenitorilor)" s-a urmărit a se oferi o facilitate, un sprijin, păr?ii rămase fără adversar, care decedează in timpul procesului ?i nicidecum aplicarea sancţiunii atât de drastice a suspendării judecaţii; or, în speţa de faţă, la cererea pârâţilor, după ce a intervenit decesul unui pârât, s-a acordat termen in vederea introducerii in cauză a moştenitorilor acestuia, iar la termenul următor a fost indicat moştenitorul, astfel cum s-a consemnat in încheierea de şedinţă.

Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, Curtea constată că recursul este întemeiat şi urmează a fi admis cu consecinţa casării acestei şi trimiterii cauzei Tribunalului Constanţa pentru continuarea judecăţii.

Potrivit  art.412 alin.1 pct.1 N..C.P.C., judecarea cauzelor se suspendă de drept prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora.

După cum s-a arătat în doctrina de drept procesual civil, suspendarea de drept a procesului intervine, în mod obligatoriu, în baza legii şi implică o oprire a cursului judecăţii ori de câte ori instanţa constată apariţia vreuneia dintre împrejurările prevăzute de art.412 şi întrunirea condiţiilor impuse de ipotezele normative ale acestui text.

Scopul instituirii acestei reguli obligatorii este garantarea dreptului la apărare al părţilor şi asigurarea principiului contradictorialităţii, fiind singurul instrument prin care se furnizează celor interesaţi posibilitatea continuării judecăţii prin înlăturarea cauzei care impune instanţei întreruperea cursului judecăţii dar, totodată, şi singurul mijloc prin care se asigură regularitatea desfăşurării judecăţii, pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu o parte decedată reprezintă un caz de încălcare a legii ce atrage nulitatea absolută nesocotind grav principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

După cum rezultă din lectura art. 412 alin.1 pct.1 Noul Cod de procedură civilă, legiuitorul a stipulat regula suspendării judecăţii în situaţia în care, după introducerea cererii de chemare în judecată, intervine decesul uneia dintre părţi, incidenţa acestei reguli irevocabile este evitată dacă partea interesată solicită termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor.

Explicitarea deplină a sensului acestei reguli presupune analiza înţelesului a trei noţiuni utilizate: „introducerea în cauză a moştenitorilor”, „partea interesată” şi „termen pentru introducerea în judecată”.

Cu privire la „moştenitorii” părţii decedate în cursul procesului, trebuie remarcat că, în conformitate cu art. 38 Noul Cod procedură civilă, „calitatea de parte se poate transmite legal sau conven?ional, ca urmare a transmisiunii, în condi?iile legii, a drepturilor ori situa?iilor juridice deduse judecă?ii”.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală a calităţii procesuale (active sau pasive) poate avea loc prin succesiune, moştenitorii care succed părţii decedate preluând toate drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial (mai puţin cele strict personale), dobândind astfel legitimarea procesuală în cauza în care se disputau aceste drepturi sau obligaţii.

Doctrina este unanimă în a considera că, pentru a opera transmiterea procesuală a calităţii procesuale, este necesară acceptarea moştenirii (legale sau testamentare) a părţii decedate, căci numai prin acceptarea transmisiunii patrimoniului - privit ca universalitate juridică - se poate considera că erezii sau legatarii universali şi cu titlu universal dobândesc nu numai drepturile şi obliga?iile lui de cuius ci şi toate accesoriile acestora – acţiuni şi mijloace de operare care aparţineau sau puteau să aparţină celui decedat dacă  ar fi fost în viaţă.

Deşi continuarea judecăţii presupune stabilirea existenţei sau inexistenţei drepturilor şi obligaţiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată, iar aceasta nu se poate desfăşura decât între subiectele raportului juridic astfel cum este dedus judecăţii, literatura procesual civilă şi practica judiciară au abordat diferit chestiunea „indicării moştenitorilor” părţii decedate, apreciindu-se că este suficientă fie citarea succesibilului [posibilă doar în cazul moştenitorilor legali vizând pe aceia cu o vocaţie succesorală legală concretă (efectivă şi utilă)” succesibilul fiind o persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni, dar care nu a exercitat încă dreptul de op?iune succesorală) sau chiar moştenitorii - cei care optează în sensul acceptării moştenirii, consolidându-şi astfel titlul de moştenitor cu privire la transmisiunea patrimoniului succesoral, transmisiune care până la actul de acceptare nu avea caracter obligatoriu.

Curtea consideră că, sub nicio formă, judecata nu poate continua în contradictoriu cu o persoană care are doar vocaţie la moştenirea părţii decedate ?i care, în lipsa unei certificat de moştenire sau calitate de moştenitor, să nu fi făcut un act de acceptare a moştenirii, fie şi unul dintre acela vizate de art. 1110 N.C.C. pe care succesibilul nu ar fi putut să îl facă decât în calitate de moştenitor.

Aceasta pentru că scopul procesului civil este recunoaşterea dreptului subiectiv sau al altei situaţii juridice deduse judecăţii, iar principiul raţional al desfăşurării eficiente a judecăţii presupune ca protecţia astfel acordată de organul jurisdicţional prin recunoaşterea sau realizarea dreptului subiectiv sau a interesului să producă un folos părţii care a avut câştig de cauză, în sensul ca dispoziţia instanţei să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziţie, cu concursul forţei coercitive a statului.

Aceasta va însemna că, prealabil analizării conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, instanţa este obligată să lămurească un alt element constitutiv al raportului juridic civil, respectiv să stabilească care sunt părţile, persoane fizice sau juridice ce ar fi titularele drepturilor şi obligaţiilor civile ce alcătuiesc relaţia socială reglementată de norma de drept civil, relaţie socială pe care instanţa o analizează.

Aşadar, succesibilul nu poate deveni parte în procesul în care a figurat ca parte o altă persoană în raport de care avea vocaţie succesorală, prin simpla dovedire a legăturii de rudenie (ceea ce înseamnă simpla prezentare a unor certificate de stare civilă), ci instanţa ar trebui să stabilească ea însăşi calitatea de moştenitor.

Dar, această posibilitate a instanţei de a stabili moştenitorii uneia dintre părţi nu trebuie să devină o îndatorire exorbitantă pentru partea interesată de continuarea judecăţii şi nici pentru instanţă, ceea ce va însemna că, în principiu, instanţa nu ar trebui să suplinească, in procesul pendinte, întreaga activitate pe care un notar public ar trebui să o desfăşoare conform Legii nr. 36/1995 şi Ordinului M.J. nr. 2333/2013 conţinând Regulamentul de aplicare a acestei legi pentru dezbaterea succesorală părţi decedate în cursul procesului.

Drept consecinţă, nu va sta în sarcina instanţei (de unde şi dispoziţia care obligă la suspendarea de drept a judecăţii), să analizeze condiţiile pentru acceptarea moştenirii, capacitatea succesorală, vocaţia succesiunii, inexistenţa unui caz de nedemnitate şi exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune succesorală.

Aceasta va însemna că nu va fi suspendată judecata când oricare dintre părţile rămase în proces dovedeşte transmisiunea moştenirii (şi, odată cu aceasta, şi calitatea de parte din procesul pendinte) prin emiterea unui certificat de moştenitor sau calitatea de moştenitor sau când este dovedită (de partea care solicită continuarea judecăţi, respectiv repunerea pe rol, iar nu de cei indicaţi a fi moştenitori) atât vocaţia succesorală concretă a celui arătat ca moştenitor, cât şi actul de acceptare expresă sau tacită care consolidează această calitate de moştenitor.

Ori de câte ori există divergenţe între părţile iniţiale sau îndoieli ale instanţei în privinţa vocaţiei succesorale concrete sau în privinţa valorii unor acte de acceptare tacită, instanţa nu ar trebui să continue prin administrarea altor probe prin care să lămurească aceste aspecte care nu fac obiectul investirii iniţiale, ci este obligată să procedeze la constatarea existenţei cazului de suspendare de drept şi neîndeplinirea cerinţelor indicării moştenitorilor pentru continuarea judecăţii.

Se constată că, indiferent de consideraţiile doctrinei (G.B., M.S., p.520, nota 2, I. Deleanu, Noul Cod de procedură Civilă, volumul I, pag. 513, C. Negrilă, volumul I, pag. 916, se apreciază că moştenitorii sezinari - art. 1126 NCC - ar putea fi indica?i ca persoane în raport de care să fie continuată judecata; în sens contrar, D. N. Teohari, care just sesizează slăbiciunea utilizării argumentului de interpretare per a contrario al art. 1127 alin. 2 NCC, căci aşa cum se arată - Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, pag. 59, valoarea interpretativă a acestui argument de interpretare logică este relativă, el trebuind să fie utilizat cu o oarecare circumspecţie) când se vorbeşte despre moştenitorii sezinari, dreptul acestora de a administra patrimoniul defunctului şi a exercita drepturile şi acţiunile ce reveneau acestuia presupune sine qua non realizarea unor acte de acceptare tacită şi, deci, exercitarea drepturilor conferite de sesiză în calitate de moştenitori, iar nu de simpli succesibili.

Totuşi o concluzie certă se poate trage din analiza incidenţei instituţiei sezinei cu aceea a transmisiunii calităţii procesuale, anume că, în principiu, niciodată moştenitorii legali nesezinari nu pot fi introduşi în proces până la eliberarea certificatului de moştenitor (mai puţin situaţia în care instan?a poate constata acceptarea moştenirii parţii decedate de către moştenitorul legal nesezinar).

Concluzionând, art. 412 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă obligă instanţa să constate suspendarea de drept a judecăţii în cazul decesului uneia dintre părţi în cursul judecăţii, măsură care poate fi împiedicată de arătarea de către partea interesată a moştenitorilor părţii decedate; această indicare se poate face fie prin dovedirea calităţii de moştenitor cu certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor, fie prin prezentarea certificatelor de stare civilă ale persoanelor astfel desemnate, dimpreună cu probarea actului celui care are vocaţie succesorală concretă de acceptare expresă sau tacită a moştenirii părţi decedate (iar o cerere de continuare de deschidere a judecăţii sau o declaraţie în faţa instanţei că înţelege să continue procesul valorează drept acceptare tacită). Cu toate acestea, instanţa nu va putea trece la analiza îndeplinirii tuturor condiţiilor care să permită constatarea calităţi de moştenitor, dacă aceasta nu reiese din probatoriile administrate la termenul la care se cere continuarea/redeschiderea judecăţii.

Continuarea judecăţii sau cererea formulată în temeiul art.415 alin. 2 N.C.P.C. trebuie să conţină, aşa cum prevede expres legea, indicarea moştenitorilor, iar nu o nominalizare a acelora care au doar calitatea de succesibili; de altfel, analiza enumerării de la art. 415 alin. 2 relevă indicarea unor sarcini precise ce incumbă celui ce doreşte continuarea judecăţii: arătarea moştenitorilor, tutorelui, curatorului a noului mandatar etc., care sunt obligaţii de rezultat, ceea ce înseamnă nominalizarea (şi, corespondent, dovedirea) celui ce are calitatea specială cerută de lege, iar nu a aceluia care ar putea fi moştenitor, tutore, reprezentant, etc.

Astfel, ar fi şi absurd ca în cazul transmisiunii drepturilor şi obligaţiei procesuale, conform art. 80 N.C.P.C. să se ceară părţii care pretinde că are calitatea de reprezentant să dovedească această calitate, dar să nu se aplice aceeaşi rigoare la transmisiunea legală a drepturilor şi obligaţiilor materiale conform art. 38 N.C.P.C. şi să se accepte continuarea judecăţii în contradictoriu cu o persoană care, nedovedind că este moştenitorul părţii decedate, pretinde că ar putea fi succesorul acestuia.

În legătură cu înţelesul sintagmei „parte interesată” de continuarea judecăţii prin introducerea în judecată a moştenitorilor părţii decedate, în principiu, aceasta poate fi oricare dintre celelalte părţi ale procesului, indiferent că este vorba de adversarul celui decedat sau de cei cu care acesta împărţea aceeaşi poziţie procesuală.

Trebuie subliniat că, aici, în discuţie este interesul ce se analizează în raport de actul procedural - continuarea/redeschiderea judecăţii - şi constă în lămurirea situaţiei patrimoniale (şi în mod excepţional, nepatrimoniale – spre exemplu în cazul art. 926 alin. 2, text care nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a art. 412 alin. pct. 1 teza finală) a oricărora dintre părţile iniţiale ale procesului rămase în cauză, situaţie neclară  datorită existenţei procesului.

De aceea, este fundamental greşit a se considera că interes în continuarea judecăţi are doar reclamantul care urmăreşte recunoaşterea sau realizarea dreptului lui încălcat sau contestat (în cazul cererii de chemare în judecată) sau titularul căii de atac căzut în pretenţii în etapa procesuală anterioară.

Va rezulta deci că şi pârâtul sau intimatul, precum şi cel care dovedeşte calitatea de moştenitor, poate formula cerere de continuarea judecăţii/redeschiderea a acesteia, iar nu doar adversarul celui decedat.

În fine, se mai impune lămurirea întinderii termenului pentru introducerea în judecată a moştenitorilor părţii decedate în cursul judecăţii.

Se constată că, spre deosebire de alte situaţii (spre exemplu, art.131 alin.2, precum şi art.57 alin. 5, art. 82 alin.1, art.406 alin. 4  pe cale de interpretare), codul nu stabileşte o obligaţie imuabilă a instanţei de a acorda un singur termen pentru indicarea moştenitorilor.

Apoi, termenul (sau, în mod excepţional, termenele) trebuie să fie util părţilor interesate în sensul că trebuie să aibă o întindere corespunzătoare care să permită, în mod real şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu, dezbaterea moşteniri părţii trecute în nefiinţă în cursul judecăţii. De aceea - şi fără ca aceasta să se transforme într-un prilej de tergiversare a cauzei, pentru că partea preocupată de continuarea judecaţii trebuie să fructifice intervalul până la perimarea cauzei pentru dezbaterea mo?tenirii păr?ii decedate - în principiu, ar trebui să se permită părţii interesate care dovedeşte că a iniţiat demersurile concrete, dovedite şi îndreptate indiscutabil către dezbaterea moşteniri părţii decedate, să finalizeze această procedură, astfel încât să împiedice suspendarea judecăţii cauzei în care s-a produs decesul părţii, măsura suspendării fiind una neproductivă atât pentru împricinaţi, cât şi pentru instanţă (din punct de vedere al costurilor, dar şi al judecării cauzei în timp optim şi previzibil).

Aplicarea acestor considerente teoretice la speţa de faţă relevă că măsura suspendării dispuse prin încheierea din 07.02.2019 este eronată astfel încât, ca urmarea a casării acesteia, se impune continuarea judecăţi cu numitul [...] în calitate de moştenitor al pârâtei [...].

Astfel, la termenul din 22.11.2018, pârâta [...] prin apărător a depus certificatul seria ... nr. ... din care rezultă decesul celeilalte pârâte [...], survenit la 31.05.2018, împrejurare faţă de care această parte a solicitat un termen pentru efectuarea demersurilor în vederea identificării moştenitorilor. La termenul  fixat în acest scop, pârâta rămasă în proces l-a indicat ca moştenitor la părţii decedate pe celălalt pârât [...], dar a pretins că „nu poate face dovada în acest sens”.

Curtea apreciază că la dosarul cauzei existau suficiente probe care să conducă la constatarea calităţii de moştenitor a numitului [...] pentru mama lui [...].

Prin certificatul de mo?tenitor nr.63/22.04.2015 se arată că moştenitorii lui [...] sunt soţia supravieţuitoare, mama [...] şi fratele [...], în certificat stabilindu-se că nu există renunţători la succesiunea lui [...] ( nici în mod expres şi prezumtivi).

Rezultă de aici că, în afara mamei şi fratelui, defunctul nu mai avea rude cu vocaţie succesorală concretă. Or, aplicând principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale, rezultă că nici la succesiunea lui [...] nu existau alte rude care să fi putut culege moştenirea lăsată de acesta: nu exista soţ supravieţuitor (căci ar fi trebuit indicat ca moştenitor al lui [...]) şi nici alţi descendenţi (de asemenea, ar fi fost obligatorie menţionarea lor în actul de dezbatere a moştenirii lui [...]), astfel că trebuia constatat că singurul succesibil al pârâtei [...] este copârâtul [...].

Curtea consideră că acest pârât a realizat un act de acceptare tacită a moştenirii mamei lui care să-i confere calitatea de moştenitor în raport de care judecata prezentei cauze poate continua.

Astfel, printr-o corespondenţă expediată Tribunalului Constanţa prin poştă, pârâtul [...] solicita la 01.11.2018 – deci la 5 luni de la decesul mamei sale – „anularea calităţii de pârâţi ai lui [...] şi [...]”; or, Curtea apreciază, în temeiul art. 1110 alin.2 NCC, că această declaraţie valorează drept un act de acceptare tacită a moştenirii părţii decedate.

De aceea, fiind întrunite, încă de la data analizării incidenţei art.412 alin.1,  pct.1 NCPC., de către prima instanţă, condiţiile pentru aplicarea soluţiei de excepţie conţinută de acest text care permitea continuarea judecăţii în detrimentul „constatării” suspendării de drept, încheierea din 07.02.2019 va fi casată, iar pricina va fi trimisă Tribunalului Constanţa – Secţia I Civilă, pentru continuarea judecăţii în contradictoriu cu [...], în calitate de moştenitor al numitei [...].

Domenii speta

Spete similare