Divorţ. Degradarea relaţiilor de căsătorie din culpa ambilor soţi

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 540 din 11 februarie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 2911/16 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei s-a respins acţiunea civilă de divorţ înaintată de reclamantul R.I., împotriva pârâtei R.M.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 25.01.1974. Copiii părţilor sunt în prezent majori.

Divorţul, în condiţiile disp. art. 37 al. 2 şi 38 alin. 1 C.fam., se poate pronunţa atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei a devenit cu neputinţă pentru cel care cere desfacerea.

Motivele de divorţ trebuie să fie temeinice, adică reale, serioase.

Separaţia în fapt invocată de reclamant nu poate constitui prin ea însăşi motiv de divorţ, atâta timp cât nu au fost dovedite neînţelegerile care au condus la separare. Martorii propuşi de reclamant au relatat că părţile locuiesc în imobile diferite, în aceeaşi gospodărie, nu cunosc cauzele separării în fapt a părţilor însă le-au văzut pe acestea muncind împreună în gospodărie.

De asemenea, reclamantul a invocat faptul că pârâta refuză să-i gătească şi să-i spele hainele, aspect care nu a fost dovedit în cauză, mai mult, martora Popan Ileana a afirmat că ştie de la pârâtă că reclamantul a refuzat să-i permită acesteia să efectueze aceste activităţi.

Acuzaţia de infidelitate a pârâtei nu a fost susţinută cu probele administrate, aceeaşi martoră arătând că aceasta a fost o simplă afirmaţie a reclamantului.

Faţă de cele de mai sus, apreciind că în cauză nu au fost dovedite motive temeinice de divorţ, instanţa a respins acţiunea reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul R.I..

Prin decizia civilă nr. 163/A din 30.09.2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a admis apelul declarat de către reclamantul R.I., sentinţa civilă nr. 2911/16 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei a fost schimbată în totalitate în sensul că s-a admis acţiunea reclamantului şi, în consecinţă:

 S-a desfăcut din vina ambilor soţi, căsătoria încheiată între părţi la 25.01.1974. Pârâta îşi va relua numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de „Roman”.

 Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut că separaţia în fapt a soţilor de o perioadă de timp semnificativă a fost probată şi în faţa primei instanţe.

Cauzele acestei separaţii au fost în parte lămurite în faţa instanţei de apel, conducând la concluzia că situaţia soţilor se datorează culpei concurente a acestora.

Neînţelegerile dintre cei doi durează de foarte mulţi ani culminând cu separarea lor în fapt. Martorii audiaţi în apel arată că au asistat la certuri dintre soţi, că cei doi au mai ajuns o dată pe punctul de a divorţa şi că neînţelegerile dintre cei doi sunt ireconciliabile.

În aceste condiţii, chiar dacă culpa reclamantului pare a fi mai bine conturată, tribunalul a apreciat că există motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei, continuarea relaţiilor matrimoniale fiind imposibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta R.M. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant.

În motivare a arătat că nu sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 38 alin. 1 C. fam., continuarea căsătoriei nefiind imposibilă.

Într-adevăr părţile sunt separate în fapt, locuind în încăperi diferite, însă această separaţie nu se datorează recurentei ci refuzul de coabitare din partea intimatului, care a refuzat serviciile de a-i face de mâncare şi a-i spăla hainele din partea recurentei.

 Acuzele din partea intimatului, în sensul că recurenta ar fi avut relaţii cu un alt bărbat nu au fost probate, sora reclamantului făcând trimitere la spusele reclamantului, fără fapte concrete.

 Consideră că atitudinea şi perseverenţa reclamantului în a divorţa nu poate fi explicată decât printr-un orgoliu personal, fără o apreciere reală a repercusiunilor de ordin familial, inclusiv asupra copiilor ce au rezultat din căsătorie.

 Arată că culpabil de separaţia părţilor în fapt şi de stare de neînţelegeri actuale, este în exclusivitate reclamantului, căruia nu-i este îngăduit legal a profita de culpa lui exclusivă în desfacerea căsătoriei.

 Reclamantul R.I. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.

 Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului s-a arătat de către recurent că nu sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 38 alin. 1 C. fam., continuarea căsătoriei nefiind imposibilă. Într-adevăr părţile sunt separate în fapt, locuind în încăperi diferite, însă această separaţie nu se datorează recurentei ci refuzul de coabitare din partea intimatului, care a refuzat serviciile de a-i face de mâncare şi a-i spăla hainele din partea recurentei.

Curtea reţine că starea de fapt reţinută de instanţele de fond nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs iar prin prisma stării de fapt reţinute se poate constata existenţa motivelor temeinice, datorită cărora raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, condiţie prevăzută de art. 38 alin. 1 Cod familiei.

Aceste motive temeinice reţinute de instanţa de apel constau în separaţia în fapt a soţilor de o perioadă de timp semnificativă datorită neînţelegerile ireconciliabile dintre cei doi soţi, or la menţinerea despărţirii în fapt o astfel de perioadă fiecare dintre părţi a avut o contribuţie ca şi la stabilirea unui climat de neînţelegere iar o astfel de atitudine cu privire la aceste două aspecte se poate constitui în culpa de care face vorbire recurenta, şi care aparţine ambelor părţi, dat fiind că ambele au purtat discuţii în contradictoriu, s-au certat şi au făcut posibilă astfel ajungerea la despărţirea în fapt şi la climatul de neînţelegere.

Ori aceste neînţelegeri dacă sunt ireconciliabile fac imposibilă continuarea căsătoriei iar instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe o stare de fapt în care să fi reţinut că recurenta ar fi avut relaţii cu un alt bărbat.

Trebuie subliniat că nu doar unele fapte se pot constitui în motive temeinice sau în fapte care să atragă culpa, cum ar fi în opinia recurentei relaţiile extraconjugale, ci se pot constitui în astfel de motive şi cele reţinute de instanţa de apel, indicate mai sus, anume separaţia în fapt a soţilor de o perioadă de timp semnificativă datorită neînţelegerile ireconciliabile dintre cei doi soţi, derivate din discuţii în contradictoriu, certuri care au făcut posibilă astfel ajungerea la despărţirea în fapt şi la climatul de neînţelegere.

 Prin urmare culpabil de separaţia părţilor în fapt şi de stare de neînţelegeri actuale, nu este în exclusivitate reclamantul, ci culpa aparţine ambelor părţi. Dacă s-ar fi dovedit că recurenta nu ar fi participat la certuri atunci nu ar fi avut o contribuţie la despărţirea în fapt şi culpa aparţinea doar reclamantului şi nu ar fi fost îndeplinite condiţiile de desfacere a căsătoriei dar cum o astfel de stare de fapt nu a fost reţinută reiese şi culpa recurentei la destrămarea căsătoriei.

În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare