Egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare în instituţia de învăţământ.

Egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare în instituţia de învăţământ.

Prin sentinţa civilă nr. 955/6 mai 2009, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ - Zona Odorhetiu Secuiesc împotriva pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita şi, drept consecinţă, a obligat pârâtul să respecte principiul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare, în sensul de a recunoaşte dreptul numitei N. E. M. de a-şi continua activitatea ca profesor titular la Liceul de Artă ”P. I.” din Odorheiu Secuiesc, până la împlinirea vârstei de 65 ani.

Soluţia a fost adoptată cu opinie separată a unuia dintre asistenţii judiciari, în sensul respingerii acţiunii.

În sprijinul hotărârii menţionate, tribunalul a adus, în esenţă, următoarele argumente:

Instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 7 lit. a) şi lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a şi lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin O.U.G. nr. 67/2007privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2002, se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost  formulată.

În motivarea opiniei separate s-a arătat că invocarea de către reclamantă a prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 este neadecvată, întrucât acest act normativ reglementează aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, nemodificând în vreun fel prevederile Legii nr. 19/2000. Prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 pct.1 din O.G. nr. 137/2000, cu  atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 128/1997 prevăd că „personalul didactic din învăţământul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlu ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare, la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar”.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

În susţinerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în cuprinsul memoriului formulat, că pensionarea cadrelor didactice are la bază prevederile Legii nr. 128/1997 şi ale Legii nr. 19/2000, care se circumscriu principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 pct. 4 din Constituţia României, instanţa neputându-se substitui voinţei legiuitorului, în privinţa stabilirii vârstei de pensionare. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 128/1997, la cerere, personalul didactic poate fi menţinut în funcţie, ca titular, până la 3 ani peste vârsta de pensionare, însă cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar, aprobare pe care reclamanta nu a obţinut-o.

Recurentul a mai susţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 67/2007, deoarece actul normativ menţionat vizează aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, nemodificând în vreun fel prevederile Legii nr. 19/2000. De asemenea, nu  se încalcă dreptul la muncă prevăzut de art. 41 alin.1 din Constituţie, reclamanta având posibilitatea de a cumula pensia cu salariul, conform prevederilor Ordinului Ministrului Educaţiei Cercetării şi Tineretului nr. 5743/28.10.2008, în cazul în care vor exista ore/posturi neocupate de personal calificat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reprezentantul reclamantei a solicitat respingerea recursului, susţinând legalitatea hotărârii primei instanţe şi  netemeinicia criticilor aduse de către pârâtul-recurent.

Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta este fondată, astfel că fost admisă pentru considerentele relevate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art.41 alin.2 din Legea nr.19/2000, vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, iar conform prevederilor art. 128 din Legea nr. 128/1997 „personalul didactic din învăţământul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlu ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare, la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar”.

Prin cererea înregistrată la Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita sub nr. 485/2 februarie 2009, reclamanta N. E.-M. a solicitat menţinerea în funcţia de profesor titular la Liceul de Artă „P. I.” din Odorheiu Secuiesc şi în cursul anului şcolar 2009-2010, având în vedere împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 şi imposibilitatea continuării activităţii după data de 31 august 2009. În şedinţa din 9 februarie 2009, Consiliul de Administraţie al unităţii pârâte a respins cererea reclamantei, soluţia fiind menţinută şi în şedinţa din 16 februarie 2009, în urma examinării contestaţiei înregistrate sub nr. 816/2009.

De asemenea, prin adresele de comunicare a răspunsului la petiţiile formulate, reclamanta a fost informată că refuzul menţinerii în funcţie este determinat de lipsa unui alt post vacant de geografie pentru rezolvarea eventualelor restrângeri de activitate, precum şi de numărul mare al absolvenţilor de specialitate, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea participării la concurs în vederea ocupării posturilor vacante. În plus, reclamanta a fost informată că în conformitate cu Ordinului Ministrului Educaţiei Cercetării şi Tineretului nr. 5743/28.10.2008 cuprinzând Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar pentru anul  şcolar 2009 – 2010, are posibilitatea de a cumula pensia cu salariul în cazul în care vor exista ore sau posturi libere neocupate de personal calificat, urmând a depune cerere în acest sens în  perioada 24 – 25 august 2009. ( filele 21 – 22 dosar fond ).

În acest context, Curtea a apreciat că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că instituirea pentru femei a unei vârste standard de pensionare mai redusă  decât pentru bărbaţi este discriminatorie, fiind încălcate dreptul constituţional la muncă şi principiul egalităţii de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei, inclusiv dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

Sub acest aspect, instanţa de recurs face trimitere la decizia nr. 1007/7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 260/2 aprilie 2008), prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, invocată într-o speţă similară celei supuse prezentei examinări.

În adoptarea respectivei soluţii, Curtea a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioară, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii.

În plus, Curtea a reţinut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului, în cauză fiind vorba de  prevederile art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea a examinat şi critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007, privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, constatând că excepţia invocată viza sfera de aplicare a respectivelor norme, autorul ei considerând că această sferă este restrictivă, întrucât nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de critica menţionată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate”, aşa cum  „a înţeles să facă şi  atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, având în vedere tocmai domeniile diferite de reglementare”.

S-a mai reţinut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare, în acelaşi sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că «potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Raportat la cele anterior relevate, instanţa de recurs a constatat că invocarea în cauza dedusă judecăţii a incidenţei prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 este neavenită, actul normativ menţionat reglementând, astfel cum rezultă din chiar titlul său, aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, iar nu în cadrul sistemelor de securitate socială prevăzute de lege – în speţă Legea nr. 19/2000.

Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale menţionate, atrăgând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

De asemenea, prin soluţia adoptată, instanţa de fond a eludat în acelaşi timp şi recentele decizii ale Curţii Constituţionale în materie de discriminare – deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 – prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a refuzat aplicarea – în cazul reclamantei – a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior enumerate, fapt ce atrage, de asemenea, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanţa de fond a depăşit – la cazul de speţă – şi atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor – atribut ce aparţine exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 – reţinute, de asemenea, în argumentarea soluţiei primei instanţe – Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecăţii, neavând  relevanţă în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanţa invocată, respectiv „schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”.

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 67/2007, sistemele de securitate socială  prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 – supusă dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii, a modificat în tot hotărârea atacată şi, drept consecinţă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta N. E.-M.

În cauză nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtul – recurent.

Domenii speta

Spete similare