Contract de locaţiune a unui activ cu o valoare mai mare de 20% din valoarea totalului activelor imobilizate. sancţiunea aplicabilă în cazul lipsei aprobării prealabile a adunării generale a acţionarilor, prevăzută de art 115 alin. 2 din oug nr. 28/2...

CONTRACT DE LOCAŢIUNE A UNUI ACTIV CU O

VALOARE MAI MARE DE 20% DIN VALOAREA TOTALULUI

ACTIVELOR IMOBILIZATE. SANCŢIUNEA APLICABILĂ ÎN

CAZUL LIPSEI APROBĂRII PREALABILE A ADUNĂRII

GENERALE A ACŢIONARILOR, PREVĂZUTĂ DE ART 115

ALIN. 2 DIN OUG NR. 28/2002. CALITATEA PROCESUALĂ

ACTIVĂ A ACŢIONARILOR.

Art. 115 alin. 2 şi 3 din OUG nr. 28/2002 privind valorile 

mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate

Astfel, potrivit art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002 privind

valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate, închirierile de active

corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare individuală depăşeşte

20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu se poate face fără aprobarea

prealabilă a adunării generale extraordinare a acţionarilor.

Cum reclamanta se afla printre societăţile cărora le sunt aplicabile

aceste dispoziţii legale, ea nu putea încheia în mod valabil un contract de locaţiune  de

natura celui avut în vedere de dispoziţia legală precitată, fără aprobarea prealabilă a

adunării generale a acţionarilor, cunoaşterea situaţiei sale şi a normei legale aplicabile

reprezentând o diligenţă minimă pe care cocontractantul trebuia să o cunoască,

încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii fiind de natură a atrage nulitatea actului.

Legea recunoaşte în alineatul 3 al art. 115 legitimare procesuală şi

în  patrimoniul acţionarilor, înţelegând să prezume interesul acestora în promovarea

unei acţiuni în constatarea nulităţii convenţiei care încalcă prevederile legale

susmenţionate.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de

contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 104/A-

C/10 octombrie 2007

Prin sentinţa nr.448/C/2007, Tribunalul Vâlcea a admis

acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, a constatat nulitatea

contractului de locaţiune încheiat între pârâte şi a respins cererea de

chemare în garanţie.

A fost obligată pârâta S.C. S. SpA Roma Italia – Sucursala

România Rm.Vâlcea  să plătească 350 Ron, cheltuieli de judecată către

chematul în garanţie S.A.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în

garanţie şi au fost respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei

calităţii procesuale active a reclamantului şi a intervenientului şi lipsei

calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie G.E..

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că termenul de

prescripţie de 3 ani este aplicabil acţiunilor personale şi nu a celor prin

care se valorifică drepturi personale nepatrimoniale, când se invocă

motive de nulitate absolută, astfel de pretenţii fiind imprescriptibile.

În privinţa calităţii procesuale active au fost invocate

prevederile art.115 alin.3 din OUG nr.28/2002, care dă dreptul oricăruia

dintre acţionari să solicite anularea unui act juridic de natura celui ce face

obiectul prezentei cauze.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie s-a

reţinut că, printr-o astfel de solicitare trebuie să se urmărească

valorificarea unor pretenţii de natură patrimonială, ceea ce nu este cazul

în speţă. Pentru acest considerent nu mai poate fi reţinută lipsa calităţii

procesuale pasive.

În ceea ce priveşte fondul s-a observat că bunul ce face

obiectul locaţiunii are o valoare mai mare de 20% din activul locatorului,

iar termenul depăşeşte un an de zile şi, în această situaţie, în temeiul

art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002, trebuia să existe o aprobare a

adunării generale a acţionarilor, aprobare care lipseşte.

Prin încheierea din 27 iunie 2007, Tribunal Vâlcea a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei în sensul că

obligarea la cheltuieli de judecată faţă de chematul în garanţie se face

pentru 850 lei şi nu 350 lei, cum din eroare s-a menţionat. S.C. S. SpA

Roma Italia – Sucursala România Rm.Vâlcea, a formulat apel,  înţelegând

să critice sentinţa nr.448/C/16.05.2007, încheierea de îndreptare a erorii

materiale din 27 iunie 2007, încheierile nr.16 şi 17 din 9 mai 2007,

încheierea din 9 mai 2007 şi toate celelalte încheieri nelegale, pentru

următoarele motive:

- toată procedura şi toate hotărârile sunt greşite întrucât nu

respectă prevederile art.261 şi 281 Cod pr.civilă, prin aceea că instanţa nu

a înregistrat concluziile scrise şi actele pe care, de altfel, le-a şi ignorat.

Pentru data când s-a amânat pronunţarea s-a făcut în fals menţiunea că

au lipsit părţile, iar în încheierea de îndreptare a erorii materiale s-a

menţionat că ea este atacabilă cu recurs, deşi pe hotărârea iniţială se

prevăzuse dreptul la apel;

- procesul nu a avut un caracter echitabil prin aceea că, deşi

pentru reclamantă s-a luat măsura să fie strigată cauza după ora 12, la

termenul din 9 mai 2007 strigarea s-a făcut la ora 1115, când apărătorul

pârâtei-apelante nu era în sală şi nici nu s-au comunicat actele deja

depuse la dosar, refuzându-se şi administrarea probelor solicitate prin

cererea de chemare în garanţie;

- în mod greşit a fost respinsă cererea de recuzare,

urmărindu-se să fie apărate interesele reclamantei şi nu s-a comunicat

părţilor modul de soluţionare a acesteia;

- hotărârea este motivată sumar şi greşit, arătându-se că

acţiunea este nepatrimonială, deşi nulitatea duce la anularea actului cu

consecinţe patrimoniale;

- nu se arată care este vinovăţia materială sau procesuală a

pârâtei-apelante prin aceea că cealaltă pârâtă nu a fost reprezentată în

mod legal şi astfel se ajunge la prejudicierea cu circa două miliarde lei a

locatarei;

- au fost interpretate greşit disp.art.60 din Codul de procedură

civilă, deşi pârâta s-ar putea îndrepta împotriva persoanelor chemate în

această calitate, care datorau o garanţie chiar dacă nu în despăgubiri.

Examinând criticile formulate s-a constatat că ele sunt

nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În privinţa încălcării dispoziţiilor procedurale prevăzute de

art.261 Cod pr.civilă, urmează a se observa, în principal, că ele nu există,

iar pentru art.281 din acelaşi cod, nu sunt de natură  să afecteze interesele

părţilor.

Potrivit art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule „numai

dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura

decât prin anularea lor”.

Astfel, se pretinde că nu s-au înregistrat concluziile scrise

depuse de pârâta apelantă, concluzii ce se află la filele 83-85 şi care poartă

primirea instanţei. Aceste concluzii sunt însoţite şi de documente ce au

fost depuse de către parte, după rămânerea în pronunţare, cu toate

consecinţele valorificării probelor depuse în această fază procesuală.

Procesul verbal de şedinţă din 16 mai 2007, ce constituie

practicaua sentinţei criticate, s-a încheiat ca efect al amânării pronunţării

asupra cauzei din şedinţa din 9 mai 2007, unde, pe mai bine de 3 pagini,

s-au consemnat toate susţinerile părţilor şi probele la care acestea au

făcut trimitere (f.77, 78).

Amânarea de pronunţare s-a făcut în condiţiile art.260 din

Codul de procedură civilă şi la termenul astfel acordat părţile nu participă

la deliberare, aşa încât nu se poate reţine existenţa unei vătămări prin

menţiunea făcută cu această ocazie.

Este adevărat că potrivit art. 281 alin.3 Cod pr.civilă,

încheierile de îndreptare a erorii materiale se supun aceloraşi căi de atac

ca şi hotărârile la care se referă.

Căile de atac sunt cele prevăzute de lege şi ele nu pot fi

modificate de către instanţă, aşa încât menţionarea din eroare că

încheierea pronunţată în temeiul art.281 Cod pr.civilă este atacabilă cu

recurs şi nu cu apel, nu a fost de natură a vătăma în vreun fel drepturile

părţii. Nimic nu se opune ca aceasta să formuleze, sub acest aspect, o

cerere de îndreptare.

Nu există la dosarul cauzei nici o dovadă din care să rezulte

solicitarea de către această pârâtă şi încuviinţarea ei de către instanţă de a

striga pricina la o anumită oră, aşa încât nu se poate reţine că dezbaterile

ce au avut loc la ora 1115 au fost de natură a-i nesocoti drepturi

procedurale.

Protejarea acestor drepturi de către instanţă se face în

condiţiile în care părţile le exercită aşa cum impun prevederile art.129 cu

respectarea dispoziţiilor art.723 Cod pr.civilă.

Instanţa este datoare să comunice părţilor copii de pe

înscrisurile depuse de adversarii acestora la dosar, iar neîndeplinirea

acestei obligaţii poate atrage sancţiuni asupra hotărârii pronunţate în

măsura în care se dovedeşte că astfel s-a suferit o vătămare. Mai mult

chiar, neregularitatea însă se acoperă dacă nu a fost invocată în condiţiile

art.108 alin.3 Cod pr.civilă, al prima zi de înfăţişare ce a urmat.

Apelanta nu arată care sunt înscrisurile ce nu i s-au

comunicat, când a solicitat o astfel de comunicare şi care este vătămarea

încercată prin neefectuarea ei.

În aceste condiţii şi susţinerea trebuie privită ca nefondată.

În măsura în care cererea de chemare în garanţie este privită

ca inadmisibilă şi instanţa se pronunţă în condiţiile art.137 Cod pr.civilă

asupra acestei excepţii, este inutil să se administreze probe cu privire la

fond.

Este adevărat că pronunţarea s-a făcut cu ocazia hotărârii

finale, însă nimic nu împiedica instanţa ca în măsura în care aprecia

neincidentă în cauză una din excepţiile dirimante ce priveau chemarea în

garanţie, să acorde termen (în urma unei repuneri pe rol sau unei

disjungeri) pentru administrarea probelor necesare.

Susţinerile privind greşita respingere a cererii de recuzare se

situează în afara normelor procedurale şi a motivelor expres indicate de

art.27 din Codul de procedură civilă şi, de altfel, sunt nedovedite şi nu

pot fi primite faţă de considerentele de mai sus.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor de

chemare în garanţie, concluzia instanţei de fond este pe deplin întemeiată

şi ea poate fi susţinută şi de alte argumente ce se vor arăta în continuare.

Obiectul cererii formulată de parte, care ajunge să se reflecte

într-o dispoziţie a instanţei, trebuie să fie posibil.

Prin chemarea în garanţie s-a cerut ca persoanele pe care le

privea cererea să garanteze legalitatea şi temeinicia actelor juridice. Aceste

persoane fizice nu puteau fi obligate la o astfel de garanţie pentru că nu

aveau o astfel de capacitate. Ar fi însemnat ca în sarcina lor să se

stabilească o obligaţie imposibil de executat.

Dincolo de acest aspect se impune a se observa că cele două

persoane fizice, menţionate în contractul de locaţiune ca reprezentante

ale locatorului, nu au participat ambele la încheierea convenţiei. Că

potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 administratorii au drepturile şi

obligaţiile stabilite în contractul de mandat, aşa cum de altfel se prevede

şi în art.36 din Decretul nr.31/1954.

Este de principiu că, în materia mandatului, între mandatari şi

terţi nu se nasc raporturi juridice (art.1545 Cod civil) şi mandatarul nu

răspunde faţă de terţi nici chiar pentru acte excesive, în măsura în care

terţul avea posibilitatea să cunoască aceasta.

Pentru considerente ce se vor arăta în continuare se impune a

se reţine că pârâta apelantă – terţ în contractul de mandat – avea datoria

să cunoască condiţiile în care putea fi încheiat contractul de locaţiune în

mod valabil.

Soluţia instanţei de fond şi aplicarea sancţiunii nulităţii

absolute nu a fost consecinţa aprecierii că reprezentantul locatorului nu

avea această calitate. Concluzia este întemeiată pe considerentul că

acordului exprimat de locator îi lipsea o condiţie prealabilă, dar imperativ

prevăzută de lege, şi în absenţa acesteia el nu poate fi considerat valabil.

Astfel, potrivit art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002 privind

valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate, închirierile

de active corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare

individuală depăşeşte 20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu

se poate face fără aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare a

acţionarilor.

Aşadar, cum reclamanta se afla printre societăţile cărora le

sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, dovadă ce rezultă din înscrisul de

la fila 28 (la data de 1 ianuarie 2003 era listată la bursă), ea nu  putea

încheia în mod valabil un contract de închiriere de natura celui a cărui

nulitate s-a solicitat a se constata.

Acest contract privea o perioadă mai mare de un an, dovadă

fiind faptul că el s-a derulat începând cu 23 septembrie 2003 şi până în

prezent, iar valoarea celor 800 m. închiriaţi depăşeşte procentul de 20%

(fila 23) aspect, de altfel, necontestat.

A cunoaşte situaţia cocontractantului într-o astfel de

convenţie, respectiv a reglementărilor juridice ce i se aplică pentru

încheierea acesteia, este o diligenţă minimă pe care pârâta-apelantă

trebuia să o manifeste.

În concluzie, problema de esenţă în cauza de faţă este aceea

că locaţiunea încheiată între părţi nesocoteşte o dispoziţie expresă şi

imperativă a legii, dispoziţie pe care părţile aveau datoria să o cunoască şi

a cărei consecinţă nu poate fi decât nulitatea actului juridic astfel încheiat.

Legea recunoaşte în alin.3 a art.115 legitimare procesuală şi în

patrimoniul acţionarilor, înţelegând să prezume interesul acestora, calitate

pe care atât reclamantul cât şi intervenientul o aveau la data învestirii

instanţei, dovada în acest sens aflându-se la fila 8.

Acţiunea în constatarea nulităţii unei convenţii este o acţiune

patrimonială, dar nu evaluabilă în bani, chiar dacă desfiinţarea înţelegerii

poate produce consecinţe evaluabile în bani.

Acest aspect, implicit semnalat în motivele de apel, nu este de

natură a influenţa în nici un fel rezolvarea problemei ce a revenit

instanţei de fond şi anume aceea a sancţiunii ce urmează a-i fi aplicată

unui contract care, la data când s-a încheiat, a nesocotit prevederile

imperative ale art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că apelul este

nefondat şi, în baza art.296 Cod pr.civilă, urmează a fi respins, făcându-

se şi aplicarea disp.art.274 Cod pr.civilă.

Domenii speta

Spete similare