Aplicarea dispoziţiilor art. 673 ind. 9 C.pr.civ.

Decizie 90 din 02.07.2007


Aplicarea dispoziţiilor art. 673 ind. 9 C.pr.civ.

Atribuirea unui imobil în legătură cu care este stabilit dreptul de habitaţie al unui terţ nu este de natură a satisface nevoia locativă a vreunei părţi, indiferent de legăturile speciale pe care le-ar avea părţile cu respectivul terţ.

Decizia civilă nr. 90 din 2 iulie 2007

Tribunalul Iaşi a admis apelul reclamantei A.A., schimbând în parte hotărârea Judecătoriei Iaşi, în ce priveşte atribuirea celor două apartamente.

Instanţa de apel a atribuit reclamantei A.A. apartamentul situat în Iaşi, str. I. şi pârâtului P.I. apartamentul din Iaşi str. M., obligând-o pe reclamantă să-i plătească pârâtului sultă de 125.426.341 lei vechi.

Tribunalul a reţinut – în motivarea deciziei – că prin atribuirea către apelantă a imobilului situat în Iaşi, str. M., unde mătuşa intimatului şi-a rezervat dreptul de abitaţie până la sfârşitul vieţii, ea s-ar afla în imposibilitatea absolută de a folosi bunul, finalitatea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art. 673 ind. 5 C.pr.civ. fiind astfel nesocotită. Este ilogic să forţezi o persoană – în speţă apelanta – să locuiască împreună cu o persoană cu care nu are absolut nici o legătură, fie chiar şi temporar. Astfel după cum a precizat însuşi intimatul prin întâmpinarea depusă la dosar, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătoarea P.M. şi cei doi soţi (prima rezervându-şi dreptul de abitaţie), s-a încheiat tocmai în considerarea relaţiei de rudenie între vânzătoare şi pârât, aceasta asigurându-se că atunci când va fi în nevoie, la bătrâneţe, va fi ajutată de cel din urmă.

Relaţiile de rudenie, dincolo de legătura de sânge între membrii aceleiaşi familii, presupun prin ele însele o legătură de afecţiune, legătură care nu există între apelantă şi mătuşa intimatului.

În concluzie, nu există nici un impediment în situaţia în care intimatului i-ar fi atribuit apartamentul situat în str. M., fiindu-i asigurată astfel şi nevoia locativă, scopul urmărit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind astfel şi mai bine realizat.

Împotriva deciziei a declarat recurs P.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului el arată că tribunalul a încălcat dispoziţiile de principiu ale art. 673 ind. 9 C.pr.civ. Textul – pretinde recurentul – enumeră criterii orientative şi nu limitative pentru atribuire. La aplicarea acestor criterii, instanţele trebuie să se raporteze la posibilitatea efectivă, practică, a fiecărei părţi de a uza de bunul atribuit.

Curtea de apel a considerat că, în partajul de faţă, elementul în litigiu îl reprezintă modalitatea de ieşire din indiviziune, prin atribuirea celor două imobile ce fac parte din masa bunurilor comune. Corect au reţinut primele două instanţe că dispoziţiile relevante sunt acelea ale art. 673 ind. 5 alin. 2 C.pr.civ. şi art. 673 ind. 9 C.pr.civ., modul de aplicare a prevederilor respective fiind – însă – diferit.

Curtea de apel a constatat – contrar celor stabilite de tribunal – că singurul imobil apt a răspunde unei nevoi locative este cel din Iaşi, str. I. Pentru apartamentul din str. M. există dreptul de abitaţie înscris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31836 din 12 noiembrie 1993, în favoarea numitei P.M., pe toată durata vieţii acesteia. Ca atare, nici unul dintre cei doi foşti soţi nu poate intra în stăpânirea de fapt a apartamentului până la sfârşitul vieţii beneficiarei dreptului de abitaţie, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă relaţiile personale (cordiale ori tensionate) între vânzătoare şi cumpărători.

Instanţa de recurs a constatat că – prin argumentarea atribuirii apartamentului din str. M. şui P.I. – tribunalul tinde a-l constrânge pe acesta să încalce dreptul de abitaţie al lui P.M.

Odată stabilit că doar apartamentul din str. I. poate fi utilizat ca locuinţă, revine instanţei care dispune atribuirea în natură să evalueze care dintre codevălmaşi are o mai mare nevoie de această locuinţă.

Evaluând situaţia celor două părţi, curtea a conchis – astfel cum judicios a reţinut şi judecătoria – că nevoia lui P.I. de a rămâne în locuinţa din Iaşi, str. I. este stringentă, depăşind cu mult nevoia lui A.A. de a i se atribui acelaşi bun, pe care dânsa nu l-ar folosi drept locuinţă, cât timp domiciliază în străinătate.

Curtea de apel a reţinut aplicarea greşită de tribunal a dispoziţiilor art. 673 ind. 9 C.pr.civ. şi, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 (1) C.pr.civ., a admis recursul modificând în tot decizia Tribunalului Iaşi, în sensul respingerii apelului reclamantei A.A.