Procedura insolvenţei. Îndeplinirea condiţiilor legale pentru deschiderea procedurii

Procedura insolvenţei. Îndeplinirea condiţiilor legale pentru deschiderea procedurii.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a, pct.6 şi pct.12 şi art. 31 din Legea nr. 85/2006 rezultă  că  procedura insolvenţei poate fi deschisă  la cererea unui creditor, cu condiţia ca creanţa  să fie certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile şi  valoarea acesteia să fie de ce puţin 10.000 lei.

Art. 379 alin.3 Cod de procedură civilă defineşte creanţa certă ca fiind aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul  de creanţă sau  din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta. Potrivit aliniatului următor, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată sau determinabilă, cu ajutorul actelor de creanţă sau a altor acte.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Covasna, creditoarea S.C. V.R. S.A.  a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. R. S.R.L..

Tribunalul Covasna, prin sentinţa civilă nr. 57/S/6.02.2009 a admis excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei de către debitoare şi a respins acţiunea formulată de creditoare, ca nefondată.

La pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că debitoarea a primit notificarea conform dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 85/2006 la 28 noiembrie 2008 şi a înregistrat contestaţie la 26 ianuarie 2009, ceea ce, conform dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 85/2006 înseamnă depunerea peste termenul de 10 zile prevăzut de textul de lege menţionat.

Însă, având în vedere că între părţi nu s-a încercat o conciliere, contestaţia debitului având şi un caracter de întâmpinare prin care arată că are motive să conteste plata, concluzia instanţei a fost că această creanţă nu este certă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea, solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii introductive de instanţă.

Recurenta a criticat sentinţa atacată pentru lipsa oricăror motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, elemente în absenţa cărora nu se poate aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia, cât şi pentru aplicarea greşită a legii, motive ce se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.

În ce priveşte prima critică, recurenta arată că, deşi prima instanţă a apreciat creanţa societăţii ca fiind certă, nu a arătat şi considerentele ori raţionamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie.

Reţinerile instanţei referitore la neîndeplinirea procedurii prealabile au fost criticate de recurentă cu argumentul că a anexat cererii de chemare în judecată a înscrisurilor din care rezultă demersurile efectuate în vederea realizării acestei proceduri. Mai mult, recurenta apreciază că dispoziţiile art. 7201 Cod pr. civilă nu îşi găsesc aplicarea în materia insolvenţei, întrucât în raport cu legea nr. 85/2006, care instituie o procedură specială, acestea au caracterul unei norme generale, de drept comun.

Recurenta a criticat şi opinia instanţei de fond în conformitate cu care, simplul fapt al contestării debitului, chiar în condiţiile în care debitoarea nu produce dovezi în acest sens, este suficientă pentru a înlătura caracterul cert al creanţei.

Referitor la certitudinea creanţei, recurenta a susţinut că a făcut această dovadă cu înscrisurile depuse la dosar. Faptul că facturile emise nu poartă semnătura de primire nu echivalează cu neacceptarea acestora, această chestiune urmând a fi analizată prin prisma clauzelor cuprinse în convenţia părţilor.

Prin urmare, recurenta consideră că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 85/2006, art. 379 Cod pr. civilă, Art. 304 pct. 7 şi 9, coroborate cu art. 312 alin. 3 Cod pr. civilă.

Intimata debitoare, deşi legal citată nu şi-a trimis reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare.

Examinând sentinţa atacată în limitele motivelor de recurs, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, curtea a reţinut următoarele:

Din coroborarea dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a, pct.6 şi pct.12 şi art. 31 din Legea nr. 85/2006 rezultă  că  procedura insolvenţei poate fi deschisă  la cererea unui creditor, cu condiţia ca creanţa  să fie certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile şi  valoarea acesteia să fie de ce puţin 10.000 lei.

Art. 379 alin.3 Cod de procedură civilă defineşte creanţa certă ca fiind aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul  de creanţă sau  din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta. Potrivit aliniatului următor, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată sau determinabilă, cu ajutorul actelor de creanţă sau a altor acte.

În speţă, creanţa rezultă din contractul de servicii încheiat  între cele două părţi, coroborat cu facturile emise în baza pct. 5 din acest contract. Potrivit acestei clauze contractuale, plata serviciilor se face pe baza facturilor emise, care vor cuprinde informaţii despre perioada facturată. Facturile vor fi trimise clientului prin poştă, la adresa indicată în contract. Clientul va plăti preţul serviciilor cuprins în facturi la data stabilită, prin care se înţelege o perioadă de maxim 14 zile de la data emiterii facturii sau în avans.

Caracterul lichid şi exigibil al creanţei este dovedit prin facturi şi tabelul de calcul al penalităţilor de întârziere. Din aceste înscrisuri rezultă că datoria depăşeşte pragul valoric de 10.000 lei, cerut de art. 3 pct. 12 din legea nr. 85/2006 şi că este mai veche de 30 de zile.

Debitoarea nu a contestat primirea facturilor însă a susţinut, prin contestaţia depusă tardiv la fond, că refuză la plată unele facturi emise de creditoarea reclamantă, refuzul fiind întemeiat pe o serie de divergenţe în ceea ce priveşte cuantumul sumelor facturate şi preţul serviciilor. Se arată că refuzul de plată este întemeiat pe inexistenţa parţială a serviciilor facturate şi preţul acestora, care sunt contestate, fără a preciza însă care dintre serviciile facturate nu au fost prestate şi care ar fi preţul corect datorat. Debitoarea nu a urmat nici procedura cerută de art. 8 din contract, în conformitate cu care, orice contestaţie a clientului legată de factura telefonică trebuie adresată în scris în maximum 30 de zile de la data emiterii facturii. Ca urmare, refuzul de plată invocat în contestaţie este pur formal.

Încetarea plăţilor de către creditoare o perioadă mai lungă  de 30 de zile determină prezumţia stării de insolvenţă a debitoarei, conform art. 3 pct. 1 din Legea nr.85/2006.

Cu înscrisurile depuse la dosar debitoarea nu a reuşit să răstoarne această prezumţie. Astfel, cele mai recente chitanţe şi ordine de plată depuse la dosar sunt din luna iulie 2008, deci cu aproximativ şase luni anterioare formulării contestaţiei la care au fost anexate. Nu s-a făcut dovada efectuării de plăţi în luna anterioară introducerii cererii de deschidere a procedurii. Extrasele de cont bancare sunt din aceeaşi perioadă şi, mai mult, nici acestea şi nici balanţa de verificare din 31.10.2008 nu reflectă existenţa în conturile debitoarei a unor lichidităţi care ar putea acoperi creanţa ce face obiectul acţiunii.

Faţă de aceste considerente, , constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea a procedurii insolvenţei debitoarei, în baza art. 3041 Cod pr. civilă, a fost modificată în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii formulate de creditoare.

Decizia  nr. 178/R/2009 Secţia Comercială

Domenii speta

Spete similare