Eroare viciu de consimţământ. Coroborarea dispoziţiilor art. 954 cod civil cu cele ale art. 6, 60 şi 4 din Legea nr. 36/1995.

 Eroare viciu de consimţământ. Coroborarea dispoziţiilor art. 954 cod civil cu cele ale art. 6, 60 şi 4 din Legea nr. 36/1995.

 Prin sentinţa civilă nr. 470/20.04.2007 Judecătoria Braşov s-a respins acţiunea formulata si completata de reclamantul CARLEBACH ELIEZER CLIFTON, împotriva paraţilor PARLOG BOGDAN CIPRIAN, STEFAN ALINA IULIANA si BNP CRACIUN NICUSOR. A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1500 RON.

 Prin decizia civilă nr. 37/12.02.2008 Tribunalul Braşov s-a admis apelul  declarat de către apelantul  reclamant CARLEBACH  ELIEZER  CLIFTON  împotriva  sentinţei civile nr.  470/ 20.04.2007, pronunţată  de  Judecătoria  Zărneşti în  dosarul nr. 1163/C/2006,  care  a fost schimbată  în  tot  şi în  consecinţă a fost admisă acţiunea  formulată  şi  completată  de  reclamantul  Carlebach Eliezer  Clifton, în  contradictoriu  cu  pârâţii Pârlog Bogdan  Ciprian,  Ştefan  Alina  Iuliana şi Biroul  Notarului  Public Crăciun  Nicuşor.

 A fost anulată declaraţia autentificată sub  nr. 1097/07.06.2006  de către  Biroul  Notarului  Public  Crăciun  Nicuşor. S-a dispus înscrierea în  CF  nr. 80  a  localităţii  Holbav a  dreptului  de  uzufruct  viager  al  apelantului  reclamant  Carlebach  Eliezer  Clifton,  astfel  cum a fost  constituit  iniţial  prin  actul  autentificat  sub  nr. 1698/28.08.2003. Au fost obligaţi intimaţii pârâţi  să plătească  apelantului reclamant  suma  de  2010 lei  reprezentând  cheltuieli  de  judecată  în  apel,  câte  670  lei  fiecare  .

 Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii Pârlog Bogdan Ciprian, Ştefan Alina Iuliana şi Biroul Notarului Public Crăciun Nicuşor.

 Recursul primilor doi pârâţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

 În dezvoltarea motivelor se arată că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a invocat ca şi cauză de nulitate dolul – viciu de consimţământ şi nu şi eroarea. Acest din urmă viciu a fost dezvoltat numai cu ocazia apelului, iar instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 294 Cod procedură civilă, a admis acţiunea pentru această cauză de nulitate.

 Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând înţelesul lămurit al acestuia sub două aspecte:

 În primul rând declaraţia contestată nu este o simplă declaraţie a părţii ci una dată în formă autentică care, potrivit art. 1173 Cod civil are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals. Or, prin rezoluţia procurorului, ca urmare a plângerii penale înaintate de către reclamant, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu şi fals intelectual faţă de notar şi înşelăciune faţă de recurenţi.

 În privinţa cunoaşterii limbii române de către reclamant se arată că din succesiunea în timp a diferitelor acte notariale încheiate de către pârât rezultă fără dubiu că după anul 2003 aceasta nu a mai avut nevoie de prezenţa unui traducător fiind un bun cunoscător al limbii române. Mai mult decât atât, conform recunoaşterii sale la interogatoriu el este cel care a redactat cuvântul renunţare din cuprinsul declaraţiei autentice, acest cuvânt fiind unul uzual al cărui sens nu este greu de cunoscut. În acest sens nu este pertinentă nici declaraţia martorului audiat în apel pentru că cele relatate de el sunt cunoscute numai de la reclamant şi nu reprezintă constatările sale personale.

 În al doilea rând instanţa a reţinut o altă cauză de nulitate, care nu se regăseşte în acţiunea introductivă, respectiv eroarea asupra naturii actului, când de fapt reclamantul a invocat dolul. De altfel, fiind un act unilateral nu poate fi reţinut dolul ca viciu de consimţământ pentru că el ar trebui să provină de la cocontractant, or, în speţă nu există cocontractant.

 Ultimul motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a legii.

 Recurenţii invocă reţinerea greşită de către instanţa de apel a încălcării dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 având în vedere că din chiar conţinutul declaraţiei rezultă că notarul şi-a îndeplinit obligaţia de a pune în vedere părţii să citească conţinutul actului, confirmând acest fapt. De asemenea, nu se consideră a fi încălcate dispoziţiile art. 47 din acelaşi act normativ pentru că nu este o obligaţie a notarului să pună la dispoziţia părţii un interpret, ci este o posibilitate a părţii de a solicita prezenţa unui traducător autorizat.

 O ultimă critică în cuprinsul acestui motiv de recurs se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 99 – 100 din Legea nr. 36/1995 şi ignorarea dispoziţiilor art. 1173 Cod civil. În acest sens se consideră că atâta timp cât nu a existat o înscriere în fals cu privire la cunoaşterea limbii române de către reclamant ea nu poate fi considerată o eroare asupra naturii actului încheiat, constatările notarului public având putere doveditoare deplină.

 Recursul pârâtei BNP Nicuşor Crăciun este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

 În dezvoltarea criticilor se arată că reţinerea instanţei de apel cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 nu este legală. Instanţa a considerat că notarul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a explica părţii înţelesul conţinutului actului, că acesta nu a citit declaraţia şi nu a înţeles-o nefiind cunoscător al limbii române, ceea ce ar fi impus prezenţa unui traducător autorizat, în condiţiile în care nu există nici o probă în acest sens, declaraţia martorului pe care s-a bazat instanţa fiind a unei persoane care nu a fost de faţă la încheierea actului. De altfel, din chiar cuprinsul declaraţiei reiese că partea a citit şi a consimţit la autentificarea declaraţiei sale, iar cunoaşterea limbii române este un fapt declarat de către reclamant şi constatat şi de către notar.

 În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995 recurentul consideră că instanţa a ignorat faptul că reclamantul cunoaşte limba română, aşa cum reiese din alte acte notariale depuse la dosar şi încheiate anterior acestei declaraţii, şi aşa cum reiese şi din declaraţia martorului audiat în cauză şi din rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov. De altfel cuprinsul articolului sus-menţionat prevede expres că traducerea poate fi făcută de notarul public, de o persoană angajată a biroului notarial sau de un traducător autorizat şi nu de alte persoane în care partea are încredere cum ar fi concubina acestuia sau avocatul. În aceste condiţii raţionamentul instanţei privitor la încrederea pe care a avut-o în explicaţiile concubinei sale nu pot fi analizate în contextul în care notarul nu şi-a îndeplinit atribuţiile legale.

 În dovedirea motivelor de recurs s-a admis şi administrat proba cu înscrisuri.

 Intimatul nu a depus întâmpinare.

 Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea nu sunt fondate.

 În ceea ce priveşte recursul declarat de intimaţii Pârlog Bogdan Ciprian şi Ştefan Alina Iuliana.

 Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 294 Cod procedură civilă şi nu a acordat altceva decât s-a cerut. În cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, în motivarea în fapt reclamantul face vorbire constant de eroarea în care a fost cu privire la actul pe care urma să îl semneze, iar în drept acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 954 Cod civil, aşa încât eroarea ca viciu de consimţământ a fost invocată de parte chiar prin acţiunea introductivă de instanţă.

 Potrivit art. 1173 Cod civil actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals.

 Această dispoziţie legală nu trebuie însă interpretată în sensul absolutist invocat de către recurenţi. Faptul că prin rezoluţia procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce semnifică inexistenţa unei infracţiuni, nu înlătură posibilitatea părţii de a invoca existenţa unui viciu de consimţământ. Încheierea unui act în care consimţământul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotaţii penale, ci poate rămâne în tărâmul civilului.

 Faptul cunoaşterii sau nu a limbii române de către recurent nu poate fi interpretată numai prin prisma cunoaşterii vocabularului uzual sau a faptului că în două dintre actele notariale încheiate anterior acestei declaraţii s-a consemnat că este cunoscător al limbii române. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, limbajul juridic, chiar dacă conţine şi cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înţeles şi o finalitate diferită de înţelesul comun.

 În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţă a erorii asupra naturii actului nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că nu a fost invocată eroarea ci dolul, pentru că ea nu este reală, aşa cum am arătat mai sus, iar susţinerea că eroarea se poate invoca numai în cadrul unei convenţii şi nu a unui act unilateral nu poate fi primită întrucât în ambele cazuri voinţa liber exprimată a părţii este un element esenţial al actului juridic, care poate fi viciat şi care poate duce la anulabilitatea actului.

 Legat de greşita aplicare a legii.

 Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în ceea ce priveşte art. 6, 60 şi 47 din Legea nr. 36/1995. Aceste texte de lege trebuie interpretate coroborat pentru că art. 6 instituie norma generală de verificare şi întocmire a actelor notariale, normă care cuprinde o obligaţie legală a notarului de a se asigura, printre altele, că persoana care semnează actul este nu numai cunoscătoare a limbii române la nivel de conversaţie uzuală, ci şi conştientă de semnificaţia şi efectele juridice ale actului pe care îl semnează. Această obligaţie legală, cuprinsă în partea de dispoziţii generale a legii, este detailată în art. 60 care impune obligaţia notarului de a pune partea să citească actul întocmit înaintea luării consimţământului şi de a se asigura că partea a înţeles conţinutul său. Obligaţia aceasta este cu atât mai importantă cu cât partea care semnează actul nu are ca limbă maternă limba română şi este cetăţean străin. Normele legale mai sus-menţionate trebuie la rândul lor coroborate cu dispoziţiile art. 47 care, chiar dacă folosesc termenul de „posibilitate”, nu pot fi interpretate în sensul că ar fi doar o posibilitate a părţii care îl exonerează pe notar de obligaţia sa legală înscrisă în art. 6 şi 60.

 Nici critica legată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 şi 100 din Legea nr. 36/1995 raportate la dispoziţiile art. 1173 Cod civil nu este fondată. Dreptul persoanei de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru anularea unui act notarial nu poate fi îngrădită de faptul că nu s-a făcut o înscriere în fals a reclamantului. Procedura înscrierii în fals este proprie doar fazei de administrare a dovezii cu înscrisuri în cursul procesului civil, ea neputând fi făcută în afara unei acţiuni promovate în justiţie, iar acţiunea de faţă tinde la constatarea existenţei unui viciu de consimţământ la încheierea actului, viciu de consimţământ care se datorează parţial şi faptului că notarul nu şi-a îndeplinit complet obligaţiile legale ce îi reveneau. Constatările personale ale notarului au credinţă deplină numai în măsura în care se face dovada că au fost respectate în totalitate normele legale în materie şi că acesta a depus toate diligenţele impuse de lege.

 Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul pârâţilor va fi respins.

 În ceea ce priveşte recursul pârâtului BNP Crăciun Nicuşor.

 Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 motivele de critică se pliază pe cele ale celorlalţi recurenţi analizate anterior, iar instanţa păstrează acelaşi raţionament şi pentru respingerea acestora. Invocarea faptului că notarul a constatat personal că partea vorbeşte limba română şi l-a pus să citească actul înainte de semnare nu face dovadă deplină că nu există o viciere a consimţământului şi nici nu îl exonerează de obligaţiile legale impuse de actul normativ ce îi reglementează profesia, atâta timp cât nu se contestă faptul că partea este cetăţean britanic, ceea ce presupune o cunoaştere la nivel de conversaţie uzuală a limbii române. Declaraţia martorului audiat de instanţa de apel, şi reţinută ca probă de către aceasta, nu este singura dovadă care a dus la raţionamentul instanţei, iar faptul că martorul cunoştea din spusele reclamantului cele petrecute nu face inadmisibilă mărturia sa, atâta timp cât se coroborează şi cu celelalte probe administrate de instanţă.

 Legat de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995. În ceea ce priveşte aspectul cunoaşterii limbii române, aşa cum s-a arătat şi anterior nu este vorba de limbajul comun ci de cel juridic cu consecinţele şi efectele sale, iar simplul fapt că mai multe peroane sau organe, inclusiv notarul sau procurorul au constatat că partea vorbeşte limba română nu poate fi interpretat în sensul că voinţa sa nu a putut fi viciată prin eroare. Nici existenţa unor acte notariale sau sub semnătură privată, încheiate de parte în limba română, şi depuse ca probe în instanţele anterioare şi în instanţa de apel nu face dovadă deplină că partea nu a fost indusă în eroare de către ceilalţi pârâţi, respectiv de concubina sa. Ceea ce instanţa de apel a reţinut în mod temeinic nu este  faptul că notarul ar fi avut vreo influenţă asupra vicierii consimţământului, ci faptul că acesta nu şi-a îndeplinit în mod complet obligaţiile legale privind asigurarea unui traducător autorizat în condiţiile art. 47 din Legea nr. 36/1995, având în vedere că avea cunoştinţă de faptul că reclamantul este cetăţean britanic şi cunoştea şi consecinţele juridice ale declaraţiei pe care acesta urma să o semneze.

 Aşa fiind, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, şi recursul acestei pârâte va fi respins.

 Faţă de declaraţia avocatului părţii instanţa urmează să ia act de faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

 Decizia civilă nr. 197/R din 24 iunie 2008 – R.M.T.

Domenii speta

Spete similare