Legea nr. 272/2004. Neascultarea copilului. Nulitatea hotărârii

Legea nr. 272/2004. Neascultarea copilului. Nulitatea hotărârii.

Legea nr. 272/2004, art. 24 alin. 2 şi art. 125 alin 2

C.proc.civ.,art. 105 alin. 2 şi art. 304 pct. 5

Potrivit art. 24 alin. 2 şi art. 125 alin. 2 din Legea 272/2004, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice procedura judiciară şi administrativă. Potrivit acestor dispoziţii copilul are dreptul de a fii ascultat, iar pentru instanţă ascultarea este obligatorie, având în vedere că pe această cale copilul are posibilitatea de a cunoaşte din punct de vedere legal situaţia în care se află, de a fi astfel informat asupra consecinţelor acestei situaţii, de a-şi exprim opinia, precum şi cu privire la consecinţele oricărei decizii care îl priveşte.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, complet specializat pentru cauze de familie şi minori, decizia civilă nr. 1205 din 20 noiembrie 2007

Prin decizia civilă nr. 1205 din 20 noiembrie 2007 Curtea a admis recursul declarat de pârâtul T. P. împotriva sentinţei civile nr. 1760/PI din 7 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1760/PI din 7 septembrie 2007 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş în contradictoriu cu pârâţii T.P. şi S.L.L. şi a menţinut măsura plasamentului în regim de urgenţă privind pe copilul T.A.D., născut la 3.05.1991, instituită prin dispoziţia nr. 136/16.02.2007 emisă de reclamantă la Serviciul de Primire în Regim de Urgenţă pentru Copiii Străzii Timişoara pe perioada 15.02.2007-15.04.2007.

Tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâţii menţinerea măsurii plasamentului în regim de urgenţă pentru copilul T.A.D. la Serviciul de Primire în Regim de Urgenţă pentru Copiii Străzii Timişoara pe perioada 15.02.2007-15.04.2007.

În motivarea cererii reclamanta  a arătat că minorul a fost adus la instituţia de ocrotire de către asistentul social C.N., în urma unui apel înregistrat la Serviciul Telefonul Copilului, iar în data de 15.04.2007 a părăsit instituţia fără acordul educatorilor.

În drept a invocat dispoziţiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004.

Analizând cererea reclamantei şi celelalte înscrisuri de la dosar instanţa a reţinut că prin dispoziţia nr. 136/16.02.2007 emisă de reclamantă s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă faţă de copilul T.A.D. la Serviciul de primire, apreciindu-se că măsura se impune deoarece copilul a fost găsit nesupravegheat pe stradă.

Din raportul întocmit în cauză instanţa  a reţinut că minorul a fost adus la instituţia de ocrotire de către un asistent social în urma unui apel telefonic, iar în data de 15.04.2007 a părăsit instituţia de ocrotire.

Tribunalul a apreciat astfel că minorul s-a aflat în situaţia prevăzută  de art. 56 lit. c din Legea nr. 272/2004, astfel că măsura dispusă faţă de el a fost justificată, motiv pentru care în temeiul art. 66 alin. 2 din lege se impune a fi menţinută pe perioada de la data internării şi până la data părăsirii instituţiei.

Împotriva sentinţei pârâtul T.P. a declarat recurs în termen, fără însă a-l motiva, solicitând numai ca minorul să rămână în plasament pe perioada cât el se află în detenţie.

La termenul de azi, instanţa a pus în discuţia părţilor, conform art. 306 alin.2 C.proc.civ., nulitatea hotărârii recurate, conform art. 105 alin. 2 şi 304 pct. 5 C.proc.civ., datorită nerespectării dispoziţiilor art. 24 alin. 2 şi art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, constând în neascultarea copilului în cauză.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a arătat că recursul nu a fost motivat şi datorită acestui fapt se impune sancţiunea nulităţii, însă în cauză instanţa de fond nu l-a ascultat pe copil, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Analizând recursul în raport de motivele de casare puse în discuţie din oficiu, conform art. 306 alin. 2 C.proc.civ., Curtea apreciază că se impune admiterea lui şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.

Sancţiunea nulităţii recursului, datorită nemotivării cererii de recurs, nu poate fi reţinută, având în vedere că recursul este singura cale de atac permisă de lege în  această materie, conform art. 128 din Legea nr. 272/2004, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3041 C.proc.civ., recursul având şi caracter devolutiv. Pe de altă parte, Curtea dă eficienţă dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, aşa  încât apreciază că instanţa de control judiciar trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie.

Dar, recursul nu poate fi declarat nul şi datorită faptului că din oficiu a fost invocat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Curtea constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art.24 alin. 2 şi art. 125 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, care obligă la ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice procedura judiciară şi administrativă. Potrivit acestor dispoziţii copilul are dreptul de a fii ascultat, iar pentru instanţă ascultarea este obligatorie, având în vedere că pe această cale copilul are posibilitatea de a cunoaşte din punct de vedere legal situaţia în care se află, de a fi astfel informat asupra consecinţelor acestei situaţii, de a-şi exprim opinia, precum şi cu privire la consecinţele oricărei decizii care îl priveşte.

Copilul în cauză este născut în anul 1991, aşa încât vârsta sa impune luarea în considerare a opiniei acestuia.

Instanţa de fond a soluţionat cauza la primul termen de judecată şi nu s-a preocupat pentru prezentarea copilului spre a fi ascultat.

Curtea constată astfel că dreptul copilului în cauză de a fi ascultat a fost încălcat, motiv suficient pentru a determina în condiţiile art. 105 alin. 2 şi 304 pct. 5 C.proc.civ. nulitatea hotărârii recurate.

Reţinând aşadar incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ.  Curtea urmează ca în baza art. 312 C.proc.civ. să admită recursul declarat de pârât şi să caseze sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea mai reţine că prin acţiunea adresată primei instanţe reclamanta a solicitat menţinerea plasamentului în regim de urgenţă pentru perioada 15.02.2007-15.04.2007, invocând în drept dispoziţiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004 cu privire la copilul în cauză.

Cererea a fost motivată în fapt prin aceea că minorul a fost adus în serviciul de ocrotire la 15.02.2007, iar ca urmare, prin Dispoziţia nr.136/16.02.2007, s-a instituit faţă de acesta plasamentul în regim de urgenţă, măsură ce a dăinuit până la data de 15.04.2007, când minorul a părăsit instituţia de ocrotire.

Curtea observă că dispoziţiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004 reglementează plasamentul în regim de urgenţă, statuând că această măsură de ocrotire specială are caracter temporar şi se instituie de către directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului,  în situaţia în care nu există opoziţie din partea persoanelor fizice şi juridice care au în îngrijire copilul sau asigură protecţia acestuia, iar de către instanţa de judecată în condiţiile art. 94 alin. 3 din lege, respectiv pe cale de ordonanţă preşedinţială.

În cauză, plasamentul în regim de urgenţă s-a dispus pe cale administrativă prin dispoziţie, astfel încât reclamanta trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 66 din lege, care îi impun obligaţia de a sesiza instanţa de judecată în termen de 48 de ore de la data la care s-a dispus această măsură. Instanţa astfel sesizată se pronunţă fie cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă, fie cu privire la înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, dispune în privinţa instituirii tutelei ori în ce priveşte reintegrarea copilului în familia sa.

Dacă instanţa dispune plasamentul în regim de urgenţă, aceasta se va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială, iar în termen de 48 ore de la data la care hotărârea devine executorie reclamanta este obligată să sesizeze din nou instanţa pentru a decide în privinţa instituirii plasamentului ori pentru a dispune decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Curtea observă că în cauză deşi plasamentul în regim de urgenţă s-a dispus prin dispoziţia din 16.02.2007, instanţa a fost sesizată la 26.06.2007, însă acesteia nu i s-a cerut să dispună în condiţiile art. 64 din Legea nr. 272/2004, dispoziţii care, aşa cum s-a menţionat reglementează plasamentul în regim de urgenţă.

Din acest punct de vedere Curtea apreciază că măsura dispusă de instanţă nu poate avea caracter retroactiv, cu consecinţa că în privinţa copilului în cauză pentru viitor nu s-a dispus nici o măsură de ocrotire, cu toate că situaţia acestuia impune intervenţia autorităţilor şi instituirea unei măsuri de protecţie.

Curtea mai observă că acţiunea nu a fost promovată în condiţiile legii, încălcându-se astfel dreptul copilului în cauză la protecţia specială prevăzută de art. 39 din lege, nesocotirea acestui drept al copilului datorită modului în care au fost aplicate dispoziţiile legale menţionate determină  în condiţiile art. 105 alin. 2 şi art. 304 pct. 5 C.proc.civ. nulitatea hotărârii recurate.

Această nulitate nu a fost pusă în discuţia părţilor, astfel că în raport de dispoziţiile  art. 315 C.proc.civ. instanţa de fond va pune în discuţie natura şi regimul juridic al cauzei.

Domenii speta

Spete similare