Minor. Stabilire program de relaţii personale cu părintele căruia nu i-a fost încredinţat. Criterii

Minor. Stabilire program de relaţii personale cu părintele căruia nu i-a fost încredinţat. Criterii

C.fam., art. 43 alin. 3

Legea nr. 272/2004, art. 8 şi 14

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8

Potrivit art. 43 alin. 3 din Codul familiei, părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, are dreptul să menţină cu acesta relaţii personale.

Art. 14 din Legea nr. 272/2004 reglementează, pe de altă parte, dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi şi cu rudele  sale, precum şi cu persoanele faţă de care a dezvoltat legături de ataşament.

Reglementarea acestor drepturi face posibilă dezvoltarea vieţii de familie, un alt drept al copilului reglementat de art. 8 din Legea nr. 272/2004 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Viaţa de familie presupune în primul rând posibilitatea ca membrii acesteia să se bucure unul de prezenta celuilalt, fiind evident că în interesul copilului este să se afle cât mai mult timp posibil cu ambii părinţi, pentru a se dezvolta echilibrat şi armonios şi atâta timp cât nu este periclitată dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală sau socială.

La stabilirea programului de relaţii personale, instanţa ţine seama de interesul superior al copilului, interes ce se degajă din modul în care sunt satisfăcute drepturile copilului, din posibilităţile materiale şi morale ale părinţilor, în raport de gradul de afecţiune şi ataşament dintre părinţi şi copil şi altele asemenea.

De aceea, programul de relaţii personale nu se stabileşte odată pentru totdeauna, ci acesta trebuie să ţină permanent seama de situaţia copilului , respectiv de vârsta acestuia şi de posibilităţile părinţilor. În această materie ca şi în aceea a încredinţării copilului, autoritatea de lucru judecat a hotărârii are caracter relativ, în sensul că ori de câte ori împrejurările de fapt care au determinat-o se schimbă, instanţa din nou investită va putea pronunţa o soluţie diferită

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, complet specializat pentru cauze de familie şi minori, decizia civilă nr. 1305 din 11 decembrie 2007

Prin decizia civilă nr. 1305 din 11 decembrie 2007 Curtea a respins recursurile declarate de reclamantul T.R. şi pârâta T.E.I. împotriva deciziei civile nr. 459 din 25 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Curtea a reţinut că prin decizia civilă nr. 459 din 25 mai 2007 Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de pârâta T.E.I. împotriva  sentinţei civile nr. 278 din 11 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Timişoara, pe  care a schimbat-o în parte, în sensul că a desfăcut din vina ambilor soţi căsătoria încheiată de părţi la 6.09.2003 şi a reglementat programul de relaţii personale dintre reclamant şi minorul N. M., născut la 22.02.2004, în următoarea modalitate: reclamantul să-l ia pe minor la domiciliul său în prima şi a treia sâmbătă din lună, de la orele 16,00 până a doua zi duminica, la orele 20,00.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Tribunalul a reţinut că reclamantul T.R. a chemat în judecată pe pârâta T.E.I., solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la 6.09.2003, din vina ambilor soţi, încredinţarea minorului N.M., născut la 22.02.2004, spre creştere şi educare pârâtei, obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere pe seama minorului, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei şi reglementarea vizitării minorului, în sensul de a-l lua la domiciliul său în prima şi a treia sâmbătă din lună, de la orele 16,00 până a doua zi duminica la orele 20,00, o săptămână în vacanţa de iarnă şi două săptămâni în vacanţa de vară.

Reclamantul a motivat că relaţiile de căsătoriei s-au deteriorat în ultima perioadă datorită comportamentului pârâtei, care nu se mai preocupă de familie, are o atitudine distantă, între soţi instalându-se lipsa de comunicare.

A mai arătat că la sfârşitul lunii septembrie, pârâta a fost plecată de la domiciliu câteva zile, iar la sfârşitul aceleiaşi luni l-a luat de pe minor şi a părăsit domiciliul comun, de atunci părţile fiind separate în fapt.

Reclamantul a susţinut că pârâta are condiţii pentru a-l îngriji corespunzător pe minor, însă şi el doreşte să se implice în creşterea şi educarea acestuia prin modalitatea de stabilire a relaţiilor personale.

În drept a invocat dispoziţiile art. 38, 40 , 42 , 43 alin. 3 din Codul familiei.

Prin întâmpinare pârâta a arătat că nu este de acord ca reclamantul să-l ia pe minor la domiciliul său, nici la sfârşit la  săptămână şi nici în perioada vacanţelor, susţinând că minorul poate fi vizitat numai la  domiciliul ei.

Pârâta a solicitat prin acţiune reconvenţională partajul bunurilor comune, iar prin cerere separată, înregistrată sub nr. 7578/325/2006, a solicitat stabilirea domiciliului minorului la ea şi obligarea pârâtului la pensie de întreţinere.

Prin sentinţa civilă nr. 273 din 11 ianuarie 2007 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea de divorţ formulată de reclamant, precum şi cererea din dosarul conexat nr. 7578/325/2006.

A desfăcut căsătoria încheiată de părţi la 6.09.2003, a dispus reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, a încredinţat pârâtei spre creştere şi educare pe minor şi a obligat pe reclamant să plătească pe seama minorului o pensie de întreţinere de ? din veniturile nete lunare, începând cu data intentării acţiunii, 26.10.2006 şi până la  majoratul minorului.

Totodată, a stabilit în favoarea reclamantului programul de relaţii personale aşa cum a solicitat.

Prima  instanţă a disjuns cererea reconvenţională.

 În fapt, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la 6.09.2003, iar din căsătorie a rezulta minorul N.M., născut la 22.02.2004.

Din declaraţiile martorilor audiaţi, a reţinut că părţile sunt separate în fapt de circa 4 luni, iar neînţelegerile au fost generate de comportamentul pârâtului, care obişnuia să consume  alcool şi se manifesta violent.

Pe de altă parte, a reţinut că pârâta a avut o atitudine ostilă şi îi făcea reproşuri reclamantului.

De aceea, instanţa a apreciat că raporturile  dintre soţi sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate continua, impunându-se desfacerea ei, din vina ambilor soţi.

Întrucât pârâta nu a făcut dovada unor motive temeinice şi nici reclamantul nu şi-a dat acordul, în baza art. 40 din Codul familiei, instanţa a apreciat că se impune ca reclamanta să-şi reia numele avut anterior căsătoriei.

Având în vedere că pârâta se ocupă în bune condiţii de creşterea şi educarea minorului, că reclamantul manifestă interes pentru copil şi faţă de referatul de anchetă socială, în baza art. 42 din Codul familiei, instanţa a apreciat că se impune încredinţarea minorului la mama pârâtă, spre creştere şi educare.

În baza art. 86 şi 107 din Codul familiei, a apreciat că se impune obligarea reclamantului la plata unei contribuţii de întreţinere de ? din veniturile nete lunare de la data intentării acţiunii.

Instanţa de fond a apreciat că modalitatea propusă de reclamant în ce priveşte programul de relaţii personale, este potrivită şi corespunde interesului copilului, si faţă de împrejurarea că anterior separării în fapt a soţilor, copilul a stat la bunicii paterni, unde în prezent locuieşte reclamantul, astfel că mediul acesta de familie îi este familiar. În acelaşi sens, s-a ţinut seama de interesul manifestat de reclamant faţă de creşterea şi educarea minorului, precum şi de dreptul copilului de a dezvolta o viaţă de familie alături de ambii părinţi.

Împotriva acestei sentinţe pârâta T.E.I. a declarat apel în termen, criticând-o atât în ce priveşte culpa la divorţ, cât şi programul de relaţii personale.

Astfel, a arătat că prima instanţă a omis să stabilească în dispozitiv culpa la divorţ, cu toate că a reţinut în considerente că ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea căsătoriei.

A mai arătat că nu este de acord ca reclamantul să îl ia pe minor la domiciliul său peste noapte şi în timpul vacanţelor, având în vedere vârsta minorului şi faptul că reclamantul locuieşte cu concubina sa şi nu poate asigura minorului o cameră separată.

Analizând apelul, tribunalul a apreciat că este întemeiat.

A reţinut că într-adevăr prima instanţă a omis să stabilească în dispozitivul sentinţei culpa la divorţ, având în vedere considerentele acesteia. Ca urmare, a apreciat că susţinerile pârâtei sunt întemeiate şi se impune schimbarea în parte a sentinţei în sensul de a se reţine în dispozitiv culpa ambilor soţi.

Cu referire la programul de relaţii personale, tribunalul a apreciat că în raport de interesul superior al copilului, astfel cum acesta este reglementat de art. 2 din Legea nr. 272/2004, prima instanţă a stabilit un program exagerat în favoarea reclamantului şi pe perioada vacanţelor, cu toate că minorul în cauză nu este încă şcolarizat.

De aceea, tribunalul a apreciat că se impune şi sub acest aspect schimbarea sentinţei, în sensul ca programul de relaţii personale să cuprindă numai prima şi a treia  sâmbătă de la orele 16,00, până a doua zi duminica la orele 20,00.

Tribunalul a apreciat astfel că dreptul reclamantului poate fi astfel exercitat la domiciliul său, faţă de relaţiile tensionate dintre părţi, însă în raport de vârsta minorului acest program nu este potrivit ca în prezent să cuprindă şi vacanţele.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen atât reclamantul, cât şi pârâta.

Reclamantul a solicitat schimbarea ei, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

În motivarea recursului a arătat că dispozitivul deciziei nu este susceptibil de executare, deoarece nu menţionează numele de familie al minorului, cu toate că regimul juridic al numelui este stabilit conform art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003 şi art. 62 şi 64 din Codul familiei, iar art. 261 indice 1 pct. 2 C. pr. civ., prevede că hotărârea trebuie să cuprindă printre altele şi numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor.

În ce priveşte programul de relaţii personale, arată că instanţa s-a limitat să invoce art. 2 din Legea nr. 272/2004, dar a omis să se refere şi la celelalte dispoziţii relevante din acest act normativ, respectiv art. 5 alin. 1 şi 2, art. 6 lit. a,c şi l, art. 7, art. 14 alin. 1 şi 3, art. 15 alin. 1 lit. a, b şi c, precum şi art. 49 alin. 1 din Constituţia României.

Reclamantul a mai arătat că programul de relaţii personale se impune a fi suplimentat cu încă o zi de sâmbătă din lună, în acelaşi regim.

La termenul de azi, reclamantul prin apărător a invocat conform art. 306 alin. 2 C.proc.civ., necesitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, probă ce poate fi efectuată numai în apel conform art. 305 C.proc.civ., având în vedere că actul medical prezentat de pârâtă este contestabil, iar diagnosticul stabilit de medic necesită părerea unor specialişti. De aceea, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare în apel.

Pârâta a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii apelului în totalitate şi stabilirii unui program de relaţii personale, care să excludă rămânerea minorului la domiciliul reclamantului peste noapte.

În motivarea recursului a arătat că vârsta minorului determină ca să se ţină seama de programul de masă şi somn al acestuia, aşa încât luarea acestuia din domiciliul mamei, are drept consecinţă decalarea programul de masă şi somn, cu consecinţe asupra creşterii acestuia.

Pârâta a mai arătat că minorul are o fire foarte sensibilă şi afectuoasă, iar pârâtul a avut un comportament violent, ce a generat traume pentru copil, căruia îi este teamă să se întâlnească cu tatăl său.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 – 9 C.proc.civ.

În recurs s-au depus conform art. 305 C.proc.civ. extras de carte funciară, scrisori medicale şi adrese de la secţia de poliţie.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, susţinând că acesta periclitează starea de sănătate fizică şi psihică a minorului şi că reclamantul locuieşte cu concubina gravidă şi copilul acesteia, într-un apartament de 2 camere la părinţii săi. 

Analizând recursurile declarat de părţi în raport de criticile formulate şi de motivele invocate, de probele dosarului şi de dispoziţiile art. 299 – 312 C.proc.civ., Curtea apreciază că sunt neîntemeiate.

Minorul s-a născut la 22.02.2004, iar potrivit probelor administrate în cauză şi necontestate de părţi, între el şi reclamant există relaţii de afecţiune, având în vedere că a fost crescut în familia tatălui până la data separării părţilor.

Potrivit art. 43 alin. 3 din Codul familiei, părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, are dreptul să menţină cu acesta relaţii personale.

Art. 14 din Legea nr. 272/2004 reglementează, pe de altă parte, dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi şi cu rudele  sale, precum şi cu persoanele faţă de care a dezvoltat legături de ataşament.

Reglementarea acestor drepturi face posibilă dezvoltarea vieţii de familie, un alt drept al copilului reglementat de art. 8 din Legea nr. 272/2004 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Viaţa de familie presupune în primul rând posibilitatea ca membrii acesteia să se bucure unul de prezenta celuilalt, fiind evident că în interesul copilului este să se afle cât mai mult timp posibil cu ambii părinţi, pentru a se dezvolta echilibrat şi armonios şi atâta timp cât nu este periclitată dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală sau socială.

La stabilirea programului de relaţii personale, instanţa ţine seama de interesul superior al copilului, interes ce se degajă din modul în care sunt satisfăcute drepturile copilului, din posibilităţile materiale şi morale ale părinţilor, în raport de gradul de afecţiune şi ataşament dintre părinţi şi copil şi altele asemenea.

De aceea, programul de relaţii personale nu se stabileşte odată pentru totdeauna, ci acesta trebuie să ţină permanent seama de situaţia copilului , respectiv de vârsta acestuia şi de posibilităţile părinţilor. În această materie ca şi în aceea a încredinţării copilului, autoritatea de lucru judecat a hotărârii are caracter relativ, în sensul că ori de câte ori împrejurările de fapt care au determinat-o se schimbă, instanţa din nou investită va putea pronunţa o soluţie diferită.

Se impune astfel precizarea că programul de relaţii personale, a cărui exercitare presupune modalităţile stabilite conform art. 15 din Legea nr. 272/2004, nu se stabileşte definitiv, ci ulterior poate fi lărgit sau dimpotrivă restrâns, după împrejurări.

Totodată, Curtea reiterează că divorţul părţilor nu afectează sub nici o modalitate responsabilitatea acestora faţă de copil, care, în acord cu dispoziţiile art. 107 din Codul familiei şi art. 5 alin. 2, art. 6 lit. c şi d, art. 8 alin. 1 şi 4, art. 30, 31, 32 şi 33 din Legea nr. 272/2004, trebuie să se bucure de prezenţa şi afecţiunea ambilor părinţi, precum şi de preocuparea acestora în ce priveşte creşterea şi educarea sa, sens în care este necesară cooperarea părţilor în interesul copilului.

În cauză, Curtea apreciază că faţă de vârsta copilului, corect a considerat tribunalul că faţă de separarea în fapt a părţilor, de situaţia nouă familială a reclamantului şi de vârsta copilului, programul de relaţii personale constând în luarea copilului la domiciliul reclamantului în prima şi a treia sâmbătă, până a doua zi duminică între orele stabilite, satisface în prezent interesul superior al copilului.

Aceasta înseamnă că ulterior programul poate fi modificat.

Curtea apreciază că cererea reclamantului de efectuare a unei expertize psihiatrice, nu numai că nu este concludentă în raport de considerentele arătate, ci contravine şi interesului copilului în cauză. Fără a ignora autoritatea medicală, Curtea ţine seama numai de acele aspecte ce caracterizează copilul în raport de vârsta sa, potrivit cărora el este puternic ataşat de mama sa, iar modificările în ce priveşte anturajul şi programul zilnic nu pot fi schimbate în mod brusc şi fără o pregătire prealabilă, pentru că altfel generează traume.

De aceea, Curtea ţine seama de aceste recomandări în ce priveşte interesul copilului în cauză, sens în care concluzionează că aprecierile tribunalului sunt pertinente.

Cererea de lărgire a programului de relaţii personale nu poate fi primită în recurs.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că nu există temeiuri nici pentru casarea deciziei recurate şi nici pentru modificarea acesteia, motivele de recurs invocate neputând fi reţinute în cauză.

Ca urmare, Curtea va respinge ca neîntemeiate ambele recursuri.

Domenii speta

Spete similare