Nulitate absoluta

Hotărâre 5920 din 22.04.2010


Dosar nr. 168/301/2002 (număr vechi 9362/2002)

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 5920

Şedinţa publică din data de  22.04. 2010

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 9362/301/2002, reclamanţii  xxxx au chemat în judecată pe pârâţii SC xxx, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, xxx, xxx, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare xxx asupra apartamentului nr. 6 din Bucureşti, xxxx, sector 3, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii au susţinut că, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. xxx, PG a dobândit in proprietate terenul situat in Bucureşti, xxx de la moştenitorii lui Stefan Capsa. Prin sentinţa civila nr. xxx din 1939, s-a atribuit moştenitorilor lui PG cate 1/5 din imobilul din str. xxxx, anume lui VC, SV, MA, CL, ADP.

In anul 1942, prin procesul verbal xxx, imobilul a fost întabulat pe numele proprietarilor. Prin decretul 92/1950 (poziţia 6320), apartamentele situate in str. xxx, au trecut în proprietatea statului.

Ca urmare a solicitării lor, Centrul Istoric le-a precizat, în adresa xx, ca în imobil locuiesc 12 titulari de contract, din care 7 au cumpărat in baza Legi 112/1995.

Reclamanţii au susţinut ca sunt moştenitorii lui PG şi au invocat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare 214/1996, susţinând ca aceasta a fost încheiat in fraudarea legii, de un neproprietar si pe o cauză ilicită. Întregul imobil a trecut in proprietatea statului fără titlu. Decretul 92 contravenea Constituţiei din 1948, totodată a fost preluat de la o altă persoana decât adevăratul proprietar, PG fiind decedat din 1907, iar moştenitorii acestuia nu au fost menţionaţi in decret. Moştenitoarele nu puteau fi considerate ca exploatatori de imobile sau ca făcând parte din „marea burghezie”, in condiţiile in care fiecăreia ii revenea o cota de 1/5 din bunurile autorului, adica trei camere.

Considerând ca imobilul a trecut abuziv in proprietatea statului, s-au adresat Comisiei Locale de aplicare  a Legii 112/1995 si au solicitat restituirea imobilului. Pana la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, au continuat să facă demersurile necesare pentru a se asigura ca imobilul nu va fi înstrăinat, au formulat cereri şi memorii, in 1996. au informat chiriaşii prin notificări şi PMB prin cererea adresata Comisiei de aplicare a Legii 112 si prin memorii ulterioare de faptul că imobilul este preluat fără titlu valabil şi că statului nu poate vinde acest imobil asupra căruia nu este proprietar.

Din toate cele de mai sus, rezultă că vânzarea cumpărarea s-a făcut cu rea credinţă deoarece chiriaşii şi PMB au cunoscut faptul că imobilul a fost preluat fără titlu şi că ei au înţeles să îl revendice.

În drept, a invocat Legea 112/1995, HG 20/1996, NML Legea 112/1995, art. 948 Cod civil, art. 8 Constituţia din 1948, Legea 213/1998, Legea 10/2001.

Prin întâmpinarea formulata (f.59), pârâţi SV si VE au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Pârâţii au susţinut ca, anterior cumpărării imobilului, l-au deţinut cu chirie in baza contractului xxx din 1995 prelungit succesiv. In baza Legii 112/1995, după ce au aşteptat termenul de 6 luni, au solicitat cumpărarea apartamentului. Anterior cumpărării au depus toate actele la PMB; SC Centrul Istoric pentru a cunoaşte daca există vreo cauză care ar împiedica încheierea contractului de vânzare cumpărare sau vreo acţiune în revendicare. La momentul încheierii contractului, nu exista nici un indiciu ca statul nu ar fi adevăratul proprietar.

Paratii au invocat excepţia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor asupra imobilului, susţinând că in contractul din 1889 apare ca şi cumpărător numitul Ghita P  si nu Gheorghe P. Obiectul vanzarii l-a constituit terenul viran din Piata Sf. Gheorghe, str Cavfii Vechi, fara numar poştal, din actul de răscumpărare dat de Ministrul Secretar de Stat din 1897, rezultă că P Gheorghe a primit un loc in Suburbia târasvan Voda de 690 mp. Nici un moment nu se face vorbire despre dreptul de proprietate asupra construcţiei, iar daca a fost ridicata de Gheorghe P. nu este prezentata Autorizatia de construire.  Paratii au învederat si faptul ca terenul a fost dobândit in 1897, iar construcţia a fost edificata in 1891, dovada fiind menţiunea de pe frontispiciul clădirii care este vizibila şi in prezent.

In sentinţa civila xxx din 1939, se dispune ca „după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, dosarul cauzei cu acte relative să fie înaintat la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, pentru a se scoate la vânzare bunurile arătate mai sus, preţul licitaţiunii începând de la sumele în rapoartele de expertiză”. Totodată, sentinţa nu este definitivă.  Tot in sentinţa, s-a procedat la partajarea bunurilor numitului Ghita P., nu Gheorghe P..

Paratii au susţinut ca procesul verbal de carte funciara din 1941 nu constituie titlu de proprietate, acesta fiind întocmit in baza declaraţiei numitei MG, iar inscrisul prezina inadvertenţe, fiind completat cu scris de mână peste care se suprapune o scriere de maşină, cu modificări şi adăugiri. Dispoziţia de înscriere s-a făcut in cartea funciara provizorie.

Trecerea in proprietatea statului s-a făcut in baza decretului 92/1950 cu titlu întrucât nu se cunoştea de stat ca P Gheorghe a decedat, taxele şi impozite fiind plătite pe numele acestuia. Moştenitorii acestuia nu au contestat măsura naţionalizării, nu au menţionat ca ei sunt proprietarii imobilului, astfel ca nu pot invoca culpa lor.  P.Gheorghe nu era exceptat de la naţionalizare fiind comerciant şi proprietar al 114 apartamente numai in Bucuresti. Mai mult, prin Decizia xxx din 1998 a Tribunalului Bucuresti, definitiva irevocabila prin Decizia xxx din 1998, s-a stabilit ca naţionalizarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Decretului 92/1950.

Pârâţii au invocat si faptul ca nu exista dovada deschiderii succesiunii de pe urma defunctului Gheorghe P, nu exista unitatea coproprietarilor moştenitori. Reclamanţii au un dosar pe rol la ICCJ in care se pune problema lipsei calităţii procesuale active prin lipsa unanimităţii la promovarea acţiunii în revendicare.

Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat in mod legal cu Sc Centrul Istoric, cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea 112/1995, reclamanţii nu au formulat nicio interdicţie de vânzare, ei nu au primit nicio notificare din partea reclamanţilor. Ei sunt subdobânditori de buna credinţa, astfel ca faţa de ei  opereaza excepţia de la principiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.

In drept, au invocat Legea 112/1995, art. 115 C.pr.cv..

Prin încheierea de şedinţa din 24.01.2003 (f.90), instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocata prin întâmpinare.

Cauza a fost suspendata in condiţiile art. 244 C.pr.cv, pana la soluţionarea irevocabila a dosarului 3470/2002.

Prin încheierea de şedinţa din 22.01.2004 (f. 115), instanţa a suspendata judecarea cauzei pana la soluţionarea irevocabila a dosarului 2155/2001.

În dovedirea susţinerilor, părţile au solicita încuviinţarea probei cu înscrisuri, proba încuviinţata de instanţă. Instanţa a respins proba cu interogatoriu solicitata de reclamanţi ca nefiind utilă pentru soluţionarea cauzei. Au fost depuse la dosar, în copie, arbore genealogic, act de vânzare xxxx din 1889, act adiţional, act de răscumpărare, sentinţa civila xxxx 1939, proces verbal 1942, certificate de stare civila, act de notorietate, certificate de moştenitor, contract de vânzare cumpărare xxx din 10,12.1996, contract de închiriere, decizia CAB xxx din 2008 (f.184), dispoziţia de restituire a Primarului 9268/2007, cererea 4916/03.10.1996.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor instanţa o va respinge ca neîntemeiată.

Calitatea procesuala activa presupune existenţa identităţii între persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului afirmat. În prezenta cauza, reclamanţii au făcut dovada ca sunt moştenitori ai defunctului P., cel de la care imobilul a fost preluat in condiţiile Decretului 92/1950 şi, astfel, dovada calităţii lor procesuale active in acţiunea in nulitatea unui act care a avut va obiect un bun preluat pe numele defunctului.

 Calitatea reclamanţilor de moştenitori ai defunctului P Gheorghe a fost recunoscuta cu autoritate de lucru judecat si prin Decizia 37/12.01.1999 irevocabilă (f.27 dosar 4197/1998) in care instanţa de recurs a stabilit ca: „Cu privire la lipsa calităţii procesuale active, reţinute de tribunal, recurentii reclamanţi in recurs au depus acte din care să rezulte acesta calitate, respectiv certificatul de calitate de moştenitor nr. 110/18.08.1998 eliberat de Biroul Notarial LIberta şi copie de pe certificatul de deces al autorului acestora P. Gheoghe, decedat în anul 1907. Aceste acte nu au existat la data pronunţării deciziei atacate (nt. Decizia 1897/1998 din apel), astfel că nu se poate reţine vreo greşeală a instanţei de apel”.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat si in cauza SC Pilot Service C. României din iunie 2008 că articolul 6 § 1 din Convenţie nu face nici o distincţie între hotărârile prin care se admite acţiunea şi cele prin care se respinge acţiunea şi că indiferent de rezultat, hotărârea trebuie să fie respectată şi aplicată, obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot împiedica şi cu atât mai mult nu pot repune în discuţie fondul problemei soluţionate prin hotărârea judecătorească.

De asemenea, in cauza Amuraritei c. României din septembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă (a se vedea mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii c. Albaniei § 66). In cauza Amuraritei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că instanţele ar fi trebuit sa ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, cu privire la situaţia terenului din locul numit „B”. Repunerea în discuţie a situaţiei stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu poate fi justificată prin prisma art. 6 § 1din Convenţie (a se vedea mutatis mutandis, Riabykh c. Rusiei, § 52).  Instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, ar fi trebuit sa ţină cont de probele pe care părţile le-au administrat în procedurile anterioare, de partaj, nulitate act, în care s-a soluţionat definitiv problema suprafeţei de teren şi nu ar fi trebuit să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.

Plecând de la acelaşi raţionament, rezultă că si in prezenta cauza, constatările din proceduri anterioare cu privire la calitatea părţilor de moştenitori ai celui pe numele căruia fuseseră preluate imobilele nu mai pot fi repuse in discuţie.

In dosarul 115/2/2001 (2155/2001) in care au fost părţi şi pârâţii din prezenta cauză, prin decizia 821/11.11.2008 (f. 184-186), instanţa a respins cererea reclamanţilor de chemare in judecata a altor persoane ca inadmisibila nefiind îndeplinite condiţiile art. 57 Cod procedura civila, cererea modificatoarea de chemare in judecata a unor noi persoane in calitate de parati ca  inadmisibila, fiind formulata direct in apel, după 6 ani de la introducerea cererii şi a respins cererea in contradictoriu cu CGMB ca fiind formulata in contradictoriu cu o persoana care nu are calitate procesuala pasiva, dar, prin aceasta decizie nu s-a contestat calitatea procesuala a reclamantilor, decizia mentionata devenind irevocabilă prin nerecurare de către niciuna din părţi.

Pentru toate aceste motive, având in vedere ca s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat ca reclamanţii sunt moştenitori ai lui P Gheorghe menţionat in anexa Decretului 92/1950, instanţa va respinge exceptia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes menţionata de reclamanţi in preambulul concluziilor scrise, instanţa constată că această excepţie nu a fost invocată în cauză de către pârâţi (fiind şi clar fără nici un fundament, numai in masura in care s-ar constata nulitatea contractului de vânzare cumpărare s-ar mai justifica analiza pe fond a cererii de restituire) astfel ca nu se impune a fi analizata.

Analizând cererea pe fond, prin prisma probelor administrate, instanţa reţine:

În drept, conform art. 45 din Legea 10/2001 (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.  (2/1) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de  la data încheierii acestora. (4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”.

Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că nulitatea contractelor se analizează in mod diferit după cum imobilele au fost preluate cu titlu valabil (alin. 4 -când se verifica doar daca au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării)  sau fără titlu valabil (alin. 2 - când se verifica daca actul a fost încheiat cu bună-credinţă).

In prezenta cauza, instanţa va analiza nulitatea contractului in raport de dispoziţiile art. 45 alin. 4 din lege, imobilul fiind preluat cu titlu aşa s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat de către instanţe judecătoreşti conform Deci]ziei 1897/A/ 1998 menţinuta in recurs prin decizia 37/1999 (f.17 dosar nr. 1106/2008).

 Numai primul argument al instanţei de apel, cel referitor la calitatea procesuala activa a reclamanţilor a fost desfiinţat de instanţa de recurs prin Decizia 37/1999, analizat mai sus. Dar nu au fost desfiinţate în recurs argumentele de fond ale instanţei de apel conform cărora „situaţia proprietarului se încadra în prevederile art. 1 pct. 2 din Decretul 92/1950, neexistând la dosar acte din care să rezulte că se încadra în categoriile exceptate de la naţionalizare. (…) În mod netemeinic instanţa a constatat, în baza HG 11/97, nulitatea măsurii de trecere a imobilului in patrimoniul statului in baza Decretului 92/1950. Aceasta deoarece prevederile Decretului 92/1950 au fost aplicate corect, decretul constituind titlul legal al statului asupra imobilului care a trecut „cu titlu” in patrimoniul statului”.

Nefiind desfiinţate, aceste considerente si decizia din apel menţinuta au intrat in autoritatea de lucru judecat conform jurisprudenţei CEDO (principiu analizat pe larg mai sus).

In aceste condiţii, instanţa va verifica valabilitatea/nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare 214/10.12.1996 prin verificarea respectarii sau nerespectarii dispoziţiilor legii in vigoare la momentul încheierii contractului, iar teoria subdobânditorului de buna credinţa invocată de pârât (pe lângă faptul ca nu poate fi sub nicio forma reţinuta in cauza, aşa cum va rezulta incidental şi inevitabil din analiza procedurii impuse de legea 112/1995 la momentul cumpărării) nu are aplicabilitate pentru ca dispoziţiile art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001 sunt dispoziţii speciale care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile generale in materia nulităţii actelor juridice, aşa cum a învederat şi parata.

In prezenta cauza, instanţa reţine:

La data de 10.12.1996 intre SC Centrul Istoric SA, pe de o parte, si SV (decedat pe parcursul procesului) si VE, pe de altă parte, a intervenit contractul de vanzare cumpărare nr. xxxal imobilului din str. Cavafii Vechi nr. 5.

Dar, reclamanţii formulaseră cerere de restituire a  imobilului din str. Cavafii Vechi nr. 5 fost nr. 3 înregistrata la Registratura Municipiului Bucuresti sub nr. 555 (f.44 verso) încă din data de 17.07.1996, în termenul prevăzut de Legea 112/1995 (conform art. 14 rp. la art. 29 din Legea 112/1995, cererile de restituire trebuia depuse in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a legii, or legea 112/1995 intra in vigoarea conform art. 29, la 60 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial, adica pe data de 29.01.1996, astfel ca cererile trebuia să fie depuse pana pe data de 29.07.1996).

Ulterior, aceasta cerere a fost reiterata, inclusiv in 27.11.1996 (f.45 verso), dar inainte de încheierea contractului.

 Totodata reclamantul l-a notificat chiar pe defunctul SV in 26.07.1996 şi prin executor judecătoresc in 16.08.1996 (f. 46,  f. 47 şi f. 46 verso).

În aceste condiţii, contractul de vânzare cumpărare 214 a fost incheiat in data de 10.12.1996 in mod nelegal cu incălcarea condiţiilor impuse de Legea 112/1995.

Pe de o parte, pârâţii nu au făcut nici cea mai mica dovada a faptului ca totuşi au verificat personal situaţia juridica a imobilului. Susţinerile pârâţilor în sensul că singurul lucru care li se putea cere lor şi pe care l-au respectat era credinta ca statul are un titlu, credinţa care a fost confirmată prin decizia instanţei, nu pot fi reţinute de instanţa. Lucrul care era esenţial a fi fost respectat de catre parata si defunct, pentru a –i putea considera dincolo de orice culpă sau îndoiala imputabila, era ca, la momentul la care s-au hotărât să cumpere imobilul, sa faca şi demersuri pentru a afla situaţia juridica a imobilului, nu doar să creada aşa pur şi simplu ca statul este proprietar al imobilului ce le fusese anterior închiriat.

În afara de disputa nationala, mult mediatizata chiar si la nivelul anilor 1995-1996, nascuta in jurul legalităţii naţionalizărilor, a legitimităţii titlurilor statului, care era de natură să ii determine pe chiriaşi să acţioneze cu diligenta, in cauza, detinatorii au acţionat chiar in dauna intereselor reclamanţilor. Defunctul S., tatal paratei, a cunoscut cu certitudine ca reclamantii demarasera procedurile pentru retrocedarea imobilului fiiind notificat in acest sens la data in 26.07.1996 şi 16.08.1998 (f. 46,  f. 47 şi f. 46 verso) şi, cu toate acestea, o luna mai târziu a formulat cerere de cumpărare, iar pana la sfârşitul anului a si cumpărat. In ceea ce o priveşte pe parata V., faptul ca nu a fost notificata personal nu insemna ca nu i se poate retine nicio culpa. Notificare a fost primita de tata si este imposibil de crezut ca, în condiţiile în care locuiau în acelaşi imobil, in familie nu s-a discutat aceasta problema si ca  a fost o simpla coincidenta ca câteva luni mai târziu, împreuna cu tatăl, s-a hotărât să cumpere imobilul. Dar, mai mult, in calitatea de chiriaş al imobilului, majora fiind, avea reprezentarea faptul ca calitatea statului de proprietar este sub semnul intrebării. Stabilirea preluării imobilului de către stat cu titlu de abia in 1999 prin sentinţa judecătorească nu ii poate profita si nu este de natură să şteargă faptul ca a procedat la cumpărare anterior, în 1996 cand situaţia juridica a imobilului era înca neclara, astfel că, profitând de aceste neclarităţi, si-a asumat riscul de a pierde imobilul in materialitatea lui.

Susţinerile paratilor in sensul ca nu au fost notificaţi sunt contrazise de aceste dovezile de comunicare, primite si personal (f. 46,  f. 47 şi f. 46 verso) şi impotriva carora nu s-au inscris in fals.

Si oricum, şi daca nu ar fi fost notificaţi, ceea ce conteaza este ca procedura per ansamblu nu a fost respectata absolut deloc de către paratii persoane juridice din cauză.Cererea  a fost depusă, cum era si normal, la Municipiului Bucuresti, cel care avea evidenta tuturor imobilelor preluate de stat, a tuturor contractelor de închiriere pe care le-a încheiat cu privire la aceste imobile, cel care nu putea aplica procedura prevăzută de Legea 112/1995 decât după verificarea riguroasa a tuturor condiţiilor, cel care trebuia sa răspundă la cererile reclamantilor şi care, odata primind cererile reclamanţilor, nu mai avea voie să vândă prin intermediul SC CI aceste bunuri.

Faptul ca dispozitiile HG 20/1996 cu modificarile realizate prin HG 11/1997 conform cărora „în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriaşi, se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective” nu erau in vigoare la momentul încheierii contractului şi ca nulitatea se apreciaza numai in raport de dispoziţiile in vigoare la momentul încheierii contractului aşa cum a invederat si parata, nu schimba datele problemei.

Da, dispozitiile mentionate mai sus nu erau in vigoare la momentul încheierii contractului, dar instituirea in mod clar a condiţiei aşteptării soluţiei in cererea de restituire pana la vânzarea imobilului nici nu mai era nevoie sa fie stabilită şi printr-o hotărâre de guvern pentru ca era logica şi pentru ca rezulta clar chiar din Legea 112/1995 forma in vigoare la momentul încheierii contractului in 1996:  art. 9 alin. 1 care prevedea ca „Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului”;  Art. 14: „Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare  a legii.”; art. 18 „Hotărârile comisiilor judeţene, ale comisiei municipiului Bucureşti şi ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Membrii comisiilor judeţene, ai comisiei municipiului Bucureşti, ai comisiei sectorului agricol Ilfov şi ai comisiilor locale, precum şi toţi funcţionarii publici implicaţi în aplicarea prezentei legi, care îndeplinesc cu întârziere, greşit, sau nu îndeplinesc atribuţiile ce le revin, răspund, după caz, disciplinar, material sau penal.”

Faţa de aceste texte, in vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare 214, rezultă explicit că puteau fi vândute numai apartamentele care nu se restituiau in natură, iar vânzarea era condiţionată de expirarea termenelor prevăzute de art. 14, dar şi art. 18, respectiv numai după solutionarea in mod definitiv a notificării de către Comisia pentru acordarea despăgubirilor, notificare care, in prezenta cauza, a fost adresata in mod corect si Comisiei din cadrul Municipiului care avea obligaţia din acel moment să nu mai permită vânzarea bunului pana la soluţionarea irevocabila a notificării.

Aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 940/2005, aprecieri cu privire la regimul juridic al apartamentului puteau fi făcute numai de către organele abilitate prin lege, adica comisiile speciale, si nu de către instituţiile care se ocupau de soluţionarea cererilor chiriaşilor, de cumpărarea apartamentelor. Vânzarea, perfectată înainte de pronunţarea unei soluţii definitive a comisiei investită cu cererea de revendicare, este data cu încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995, justificându-se constatarea nulităţii absolute a contractului. Pana la soluţionarea corespunzătoare si legala a notificării formulate, nu se putea şti daca apartamentul era sau nu liber, daca urma sau nu să fie restituit în natură, daca intra sau nu sub incidenta Legii 112, astfel încât, sub acest aspect, orice vânzare efectuată după data depunerii notificării şi data când ar fi trebuit să fie soluţionată este lovită de nulitate absolută.

Daca notificarea nu ar fi respectat, eventual, anumite condiţii sau se aprecia ca nu sunt îndeplinite condiţiile de restituire sau ca reclamanţii nu au drept la restituire, numai Comisia din cadrul Municipiului putea face astfel de aprecieri, iar Municipiul trebuia sa aştepte trecerea termenului de contestare si, ulterior, putea vinde cui dorea şi în ce condiţii dorea.

Nesoluţionarea notificărilor reclamanţilor în termenul legal este tot culpa autorităţilor care au dat dovada de o vădita rea credinţa, iar modul de-a dreptul ilegal de a pune in aplicare procedura rezultă in mod evident din răspunsul pe care au binevoit să îl dea prin adresa 16416 din 26.05.2008 (f.219): „Cererea nu a fost soluţionata, deoarece, în urma intrării in vigoare a Legii 10/2001, Comisia municipala pentru aplicarea Legii 112/1995 şi-a încetat activitatea, iar dosarele au intrat in conservare”. Adică, notificarea a fost formulata din anul 1996, nu a fost soluţionată nici după 5 ani de zile, pana in anul 2001, nici pana in 2008, nici pana in 2010 (mai bine de 10 ani) şi s-a procedat şi la vânzare, dar ei nu mai au nicio culpă pentru ca in 2001 comisia a fost desfiinţata prin lege şi justifică lăsarea in conservare a cererii nesoluţionate? Era obligaţia Comisiei sa soluţioneze notificarea intr-un termen rezonabil pana la desfiinţare punct. Iar nesoluţionarea cererii, justifică dreptul reclamanţilor de a se constata nulitatea absolută a contractului încheiat după depunerea notificării şi înainte de soluţionarea notificării.

Pentru toate aceste motive, având in vedere că procedura prevăzută de Legea 112/1995 nu a fost respectata decât la un nivel superficial cu încălcarea flagranta a chestiunilor elementare ale procedurii, ca, aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vânzarea realizata înainte de soluţionarea irevocabila a notificărilor este nulă absolut, instanţa va admite cererea si va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare214/10.12.1996.

Faţa de dispoziţiile art. 274 si 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanţa va lua act că reclamanţii nu solicită obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată făcute pentru acest proces.