Este cert că petenţii au relaţiile personale apropiate pe care în mod obişnuit le au fraţii ca rude de sânge, deci există o legătură biologică efectivă, iar în condiţiile acestea, şi întrucât, aşa cum s-a arătat, nu s-a dovedit că au obstrucţionat ce...

 Este cert că petenţii au relaţiile personale apropiate pe care în mod obişnuit le au fraţii ca rude de sânge, deci există o legătură biologică efectivă, iar în condiţiile acestea, şi întrucât, aşa cum s-a arătat, nu s-a dovedit că au obstrucţionat cercetările penale sau că ar fi încălcat celelalte obligaţii instituite în sarcina lor de către magistraţi, sau că ar fi necesară măsura respectivă întrucât ar exista un real pericol social, ce ar afecta valorile ocrotite de lege în situaţia în care s-ar permite petenţilor să comunice între ei, sau s-ar permite ca petentul PL să comunice cu numita PAF, menţinerea interdicţiei absolute de comunicare ar constitui o ingerinţă nejustificată şi neproporţională cu scopul legitim urmărit, a autorităţilor statale.

(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. pen., înch. nr. 12/F/4 februarie 2010)

 Prin Încheierea penală nr.123/F/2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul penal nr. 2559/112/2009, a fost admisă cererea formulată de petentul PD, dispunându-se liberarea sa provizorie pe cauţiune, în baza art. 160/8 alin.2 Cod procedură penală, în baza art.160/8a alin.3 rap.la art.160/4 alin.2 Cod procedură penală punându-i-se în vedere acestuia dispoziţiile art.160/2 alin.3 Cod procedură penală. 

În baza art. 160/4 alin.2 rap.la art. 160/2 alin.3/1 lit.”c” Cod procedură penală s-a impus inculpatului ca pe durata liberării provizorii pe cauţiune să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiei acestora, persoanele împreună cu care a comis faptele şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, iar potrivit art.160/2 alin.3/2 Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor ce-i revin, se va lua împotriva sa măsura arestării preventive.

În baza art.160/5 alin.5 rap.la art. 160/10 alin. 1 lit.”b” Cod procedură penală, s-a pus în vedere inculpatului că în cazul în care nu respectă cu rea-credinţă obligaţiile ce-i revin sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului şi săvârşeşte din nou o infracţiune, cauţiunea nu se restituie.

 În motivarea soluţiei, s-a arătat că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de persoane, prev. de art. 12 al.1 şi 2 din Legea nr.678/2001 şi proxenetism, prev. de art. 329 alin.1 Cod penal.

Cercetările au început în cauză în anul 2002 de către organele de urmărire penală ale judeţului Maramureş (dos.nr.520/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş), ulterior înregistrat sub nr. 20/D/P/2004 al DIICOT – Biroul Teritorial Maramureş.

La data de 25.05.2006, procurorul de caz a dispus, prin ordonanţă, disjungerea cauzei faţă de numiţii PL, PD, CDO şi TC şi sesizarea DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud în vederea efectuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art.12 alin.1 şi 2 lit. a din Legea nr.678/2001. La 1.06.2006 dosarul a fost înregistrat la DIICOT- Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud sub nr. 46/D/P/2006.

S-au efectuat cercetări în cauză de către organele de urmărire penală, inculpatul PD fiind audiat în calitate de făptuitor la 23.10.2007( vol. IV).

La 10 iulie 2009 procurorul de caz a dispus reţinerea celui în cauză şi apoi, prin încheierea penală nr.24/CC/11.07.2009 emisă de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dos.nr.1750/112/2009 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile cu motivarea că există probe şi indicii suficiente de natură să justifice presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile de trafic de persoane, prev. de art.12 al.1 şi 2 lit.a din Legea nr.678/2001( 3 fapte) şi proxenetism, prev.de art. 329 alin.1 Cod penal(2 fapte).

S-a considerat că, potrivit art. 160 ind.4 Cod procedură penală liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160 ind.2 alin.1 şi 2.

Potrivit art.160/2 alin.1 Cod procedură penală, liberarea provizorie se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Ori, infracţiunile pentru care este cercetat petentul sunt infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea de până la 18 ani, fiind îndeplinită condiţia referitoare la gravitatea infracţiunilor, astfel cum rezultă aceasta din cuantumul pedepselor cu care sunt sancţionate.

Totodată, potrivit alin.2 al art.160/2 Cod procedură penală, liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, şi că din perspectiva acestei prevederi legale şi din analiza actelor dosarului nu rezultă necesitatea privării sale de libertate pentru  a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni.

De asemenea, textul indicat exceptează de la beneficiul liberării provizorii pe acei inculpaţi  cu privire la care, deşi sunt îndeplinite celelalte condiţii, există date că vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, şi că această zădărnicire nu se referă la un adevăr general, ci la adevărul privind existenţa faptelor pentru care este cercetat şi a împrejurărilor comiterii acestora.

Din analiza actelor dosarului de urmărire penală şi a probelor efectuate în cauză, instanţa a apreciat că nu rezultă împrejurarea că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, chiar dacă acesta nu a recunoscut faptele pentru care este cercetat. Nu a rezultat vreo încercare din partea acestuia de a influenţa părţile vătămate sau martorii audiaţi în cauză.

Deşi procurorul de caz a reţinut ca temei al propunerii de arestare preventivă a inculpatului disp.art.148 lit. a, b şi f Cod procedură penală, instanţa a luat măsura arestării preventive doar în baza disp. art. 148 lit. f Cod procedură penală, reţinând că în cauză sunt incidente doar aceste din urmă dispoziţii, ale căror cerinţe sunt îndeplinite cumulativ. Din momentul luării măsurii preventive şi până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpatul ar intenţiona să fugă, să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă să zădărnicească direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

Pe de altă parte, inculpatul putea să pună în aplicare astfel de intenţii anterior reţinerii şi arestării sale preventive( iulie 2009), cât timp avea cunoştinţă despre cercetările efectuate în cauză, încă din anul 2007, cererea dedusă judecăţii întrunind toate cerinţele legale spre a fi admisă.

S-a apreciat că, în acord cu jurisprudenţa CEDO şi cu practica instanţelor naţionale, măsura arestării preventive este o măsură de excepţie care trebuie a fi luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive enumerate de art.136 Cod procedură penală nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff c. Germania). Pe de altă parte, astfel cum constant s-a statuat în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptelor investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în urma unor probe certe, probe care nu se regăsesc la dosarul cauzei.

În raport de datele concrete ale cauzei, instanţa a considerat că nu se poate aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacţie a autorităţilor judiciare, în condiţiile în care riposta acestora survine la mai mult de 3 ani de la înregistrarea lucrării la organele de urmărire penală şi faptele pentru care este cercetat inculpatul se prezumă a fi comise, în marea majoritate, în urmă cu mai bine de 7 ani.

Soluţia instanţei este în concordanţă cu disp. art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „orice persoană arestată sau deţinută… are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”, dar şi cu jurisprudenţa instanţei europene.

Astfel, cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ea trebuie  analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă acesta are loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are cazier, etc. (cauza Neumaister c. Austriei). În speţă, documentele depuse la dosarul de urmărire penală fac dovada că petentul realizează venituri din activităţi licite, este căsătorit, are 3 copii minori în întreţinere, beneficiind de stabilitate locativă, familială şi profesională.

 Tot Curtea a arătat că, deşi detenţia preventivă prezintă o serie de avantaje, aceasta are şi o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.

În cauza Labita c. Italiei s-a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsură există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Prin menţinerea stării de arest a inculpatului  s-ar ajunge  la depăşirea termenului rezonabil al duratei arestării, prevăzut în cuprinsul art.159 alin.13 Cod procedură penală, în condiţiile în care nu s-a finalizat urmărirea penală după trei ani de la începerea acesteia, iar faza cercetării judecătoreşti se întinde, de obicei, pe un interval de timp mai mare decât cel necesar finalizării urmăririi penale.

Se impune a se avea în vedere şi împrejurarea că  toţi  ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză pentru acelaşi gen de infracţiuni sunt cercetaţi în stare de libertate, fie pentru că faţă de aceştia procurorul nu a solicitat luarea măsurii preventive a arestării, fie pentru că instanţa a apreciat că  se impune luarea măsurii preventive a obligării de a nu păsări ţara.

Analiza cu atenţie a întregului material probator administrat evidenţiază împrejurarea că faptele care i se impută inculpatului nu sunt nici mai multe  şi nici mai grave decât cele care se impută altor inculpaţi cercetaţi în aceeaşi cauză (PAF, FM, BV, PL), dimpotrivă, implicarea unora dintre cei amintiţi anterior este mai mare decât a inculpatului care a formulat cererea dedusă judecăţii, iar atitudinea lor faţă de faptele pentru care sunt cercetaţi a fost aceea de a nu recunoaşte infracţiunile care li se impută sau de a refuza să facă vreo declaraţie în cauză (PAF, BV), astfel că, soluţia dată, de admitere a cererii de liberare provizorie pe cauţiune este impusă şi de egalitatea de tratament juridic.

Totodată, instanţa a apreciat că nu poate fi neglijată împrejurarea că pe durata arestării preventive a inculpatului organele de urmărire penală au efectuat o mare parte din probaţiunea pe care au apreciat-o a fi necesară în cauză (cum s-a motivat în cererile de prelungire a arestării preventive formulate, aflate la dosarul de urmărire penală ), astfel că, administrarea celorlalte probe cu inculpatul în stare de libertate nu ar impieta în nici un fel buna desfăşurare a cercetărilor în cauză, obligaţiile impuse inculpatului fiind, în plus, o garanţie că, lăsat în libertate, acesta nu se poate sustrage de la urmărirea penală şi nu poate influenţa administrarea probelor.

 De asemenea, prin Încheierea penală nr.112/F/2009, pronunţată în dosarul penal nr.2331/112/2009, a fost admisă, în  baza  disp.art. 160/8a alin. 2 Cod procedură penală, raportat la art. 160/2 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, cererea formulată de inculpatul  PL, şi s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, potrivit disp. art. 160/8a alin. 3 Cod procedură penală, rap. la art. 160/2 alin. 3 lit. „a-e” Cod procedură penală, stabilindu-se în sarcina sa, pe timpul liberării provizorii următoarele obligaţii : să nu depăşească limita teritorială a judeţului Bistriţa Năsăud decât cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată; să  se prezinte  la organul de  urmărire penală  sau, după caz, la  instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să se  prezinte la organul de  poliţie din localitatea  de domiciliu, respectiv mun. Bistriţa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de  poliţie respectiv  sau  ori de câte  ori este chemat ; să  nu îşi schimbe locuinţa  fără încuviinţarea  instanţei care a dispus  măsura; să nu  deţină, să nu  folosească şi să nu  poarte  nici o  categorie  de arme;

 Conform dispoziţiilor art. 160/2 alin. 3/1 lit. „c” Cod procedură penală, i s-a impus inculpatului  obligaţia de a nu se  apropia de părţile vătămate din prezenta cauză, de membrii familiilor acestora, de celelalte persoane cercetate penal (inculpaţi şi învinuiţi cu excepţia inculpatului PD) şi de martorii audiaţi în cauză, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, şi i-au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile  art. 160/2 alin. 3/2 Cod procedură penală referitoare la  necesitatea respectării obligaţiilor stabilite, atrăgându-i atenţia că, în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce îi revin , se va lua faţă de acesta  măsura arestării preventive.

 În motivarea soluţiei, s-a reţinut că inculpatul PL este cercetat penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de persoane, prev. de art. 12 al. 1 şi 2 din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism, prev. de art. 329 alin. 1 Cod penal şi că în cauză cercetările au început în cursul anului 2002 de către organele de urmărire penală ale  judeţului Maramureş (dosar nr. 520/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş), ulterior fiind înregistrat dosarul nr. 20/D/P/2004 al DIICOT-Biroul Teritorial Maramureş.

Prin Ordonanţa din 25.05.2006 emisă de procurorul din cadrul formaţiunii mai sus menţionate s-a dispus disjungerea cauzei faţă de numiţii PL, PD, CDO şi TVC şi sesizarea DIICOT-Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud în vederea efectuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001. Dosarul a fost înregistrat la DIICOT_Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud sub nr. 46/D/P/2006, la data de 1.06.2006.

La data de 10.07.2009 procurorul de caz a dispus reţinerea celui în cauză pentru ca ulterior, prin Încheierea penală nr. 24/CC/11.07.2009 emisă de această instanţă în dosarul nr. 1750/112/2009 să se dispună arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, cu motivarea că există probe şi indicii suficiente de natură să justifice presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001 (3 fapte) şi proxenetism, prev. de art. 329 alin. 1 Cod penal ( 2 fapte).

 Examinând cererea petentului prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementate, instanţa a constatat că aceasta întruneşte cerinţele textului legal. În concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru faptele reţinute în sarcina inculpatului este de 15 ani închisoare iar în cauză nu au existat date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Sub acest din urmă aspect s-a reţinut că temerea exprimată de unele părţi vătămate şi martori cu identitate atribuită de procuror (MMC şi NH - vol. IV nenumerotat) nu este suficientă pentru menţinerea stării de arest a inculpatului deoarece afirmaţiile acestora nu se coroborează cu alte probe, şi că deşi procurorul a reţinut ca temei al propunerii de arestare disp. art. 148 lit.”b şi f” Cod procedură penală, instanţa a luat măsura arestării preventive doar în baza disp. art. 148 lit. „f”, reţinând în mod expres faptul că în cauză sunt incidente doar dispoziţiile textului mai sus  menţionat, ale căror cerinţe sunt îndeplinite cumulativ (Încheierea penală nr. 24/CC/11.07.2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud).

Mai mult, prin completările de declaraţii luate inculpatului la datele de 8,9,12 şi 13 octombrie 2009 acesta şi-a schimbat radical atitudinea iniţială recunoscând, în cea mai mare parte faptele comise, contestând doar încadrarea juridică dată acestora şi, prin urmare, se poate aprecia că acesta nu va încerca influenţarea unor părţi vătămate şi martori din prezenta cauză.

De altfel, astfel de intenţii puteau fi puse în aplicare cu şanse reale de succes anterior punerii în mişcare a acţiunii penale -  11.07.2009 - în condiţiile în care inculpatul avea cunoştinţă despre cercetările ce se realizau în cauză încă din anul 2007, când coinculpatul PD, fratele inculpatului a fost audiat în calitate de făptuitor.

Pe de altă parte, în acord cu jurisprudenţa CEDO dar şi cu practica instanţelor naţionale, tribunalul a considerat că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi că aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în disp. art. 136 Cod procedură penală nu este potrivită datelor speţei ( cauza Wemhoff c.Germania ş.a.).

Astfel, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

Totodată, în raport de datele concrete ale cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacţie a autorităţilor judiciare în condiţiile în care riposta acestora survine la mai bine de 3 ani de la înregistrarea  lucrării penale.

Mai mult, potrivit art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „ orice persoană arestată sau deţinută… are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”, dar şi cu jurisprudenţa instanţei europene.

Astfel, în mai multe cauze Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă nu pot fi negate (împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni) dar că aceasta are şi o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie,  producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.

În cauza Neumaister c. Austriei, Curtea a decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este  suficientă, ci ea trebuie analizată în raport  de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are cazier etc.

Or, în speţă, este dovedit că inculpatul realizează venituri din activităţi licite, are o locuinţă şi doi copii în întreţinere, beneficiind de stabilitate locativă, familială şi profesională. 

Pe de altă parte, în cauza Labita c. Italiei, Curtea a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsură există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate. 

Cererea petenţilor, de modificare a controlului judiciar, şi de înlăturare a obligaţiei instituite prin Încheierea penală nr. 123/F/2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud în sarcina petentului PD de a nu se apropia şi a nu comunica direct sau indirect cu petentul-inculpat PL şi de înlăturare a obligaţiei instituite prin Încheierea penală nr. 112/F/2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud în sarcina petentului PL de a nu se apropia şi a nu comunica direct sau indirect cu inculpata PAF, este întemeiată, astfel că va fi admisă, în baza disp.art.160/3 rap. la art.160/9 Cod procedură penală, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege.

 În speţă, nu există vreo dovadă că petenţii obstrucţionează cercetările penale sau că ar fi încălcat vreuna din obligaţiile instituite de magistraţi, iar eliminarea interdicţiei arătate este impusă şi de respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care, la art.8 alin.1 prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”, iar la alin.2, că „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

 În ceea ce priveşte natura legăturii biologice/juridice, ca şi componentă a vieţii de familie şi private, aşa cum s-a arătat în cauzele Bronda c. Italiei, Moustaquim v.Belgiei, Boughanemi c.Franţei, Curtea a acceptat aplicarea art.8 şi în cazul relaţiilor între fraţi.

 De altfel, în ceea ce priveşte exigenţa proporţionalităţii între ingerinţă şi scopul legitim urmărit de stat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta presupune păstrarea unui just echilibru între scopul urmărit şi dreptul la viaţa de familie, ţinând seama de importanţa dreptului şi de intensitatea atingerii care i-a fost adusă (cauza Berrehab c. Olandei), Curtea având în vedere în acest sens şi situaţiile în care sancţiunea este una de natură absolută.

 În speţă, este cert că petenţii au relaţiile personale apropiate pe care în mod obişnuit le au fraţii ca rude de sânge, deci există o legătură biologică efectivă, iar în condiţiile acestea, şi întrucât, aşa cum s-a arătat, nu s-a dovedit că au obstrucţionat cercetările penale sau că ar fi încălcat celelalte obligaţii instituite în sarcina lor de către magistraţi, sau că ar fi necesară măsura respectivă întrucât ar exista un real pericol social, ce ar afecta valorile ocrotite de lege în situaţia în care s-ar permite petenţilor să comunice între ei, sau s-ar permite ca petentul PL să comunice cu numita PAF, menţinerea interdicţiei absolute de comunicare ar constitui o ingerinţă nejustificată şi neproporţională cu scopul legitim urmărit, a autorităţilor statale.

 În ceea ce priveşte înlăturarea obligaţiei petentului PL de a se apropia şi comunica cu numita PAF, a fost admisă această cerere şi pentru considerentul că, întrucât aceasta este cumnata petentului, ar fi ineficientă menţinerea interdicţiei arătate, atâta vreme cât este soţia petentului PD, în privinţa căruia a fost eliminată interdicţia de comunicare şi apropiere de fratele său. 

 Atâta vreme cât este permisă apropierea şi comunicarea petenţilor, este inevitabilă apropierea şi comunicarea petentului PL de numita PAF, soţia fratelui său, soţii locuind şi trăind împreună.

 În baza disp.art.192 al.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare