Drepturi salariale

Prin sentinta civila nr. 1027 din 19.04.2011 a Tribunalului Arad, pronuntata în dosarul nr. 948/108/2011, a fost respinsa actiunea formulata de reclamantul sindicat, pentru membrii de sindicat, pentru drepturi salariale, în principal, sau constatare drept, în subsidiar.

În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca potrivit prevederilor imperative ale art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%.

Pe de alta parte, aceeasi lege a stipulat într-un mod expres si lipsit de echivoc la art. 16 alin. 1 ca prevederile art. 1 - 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum si cele ale art. 9 - 14 se aplica pâna la 31 decembrie 2010, stabilindu-se în continuare la alin. 2 al aceluiasi text de lege mai înainte mentionat ca începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale si de personal care sa asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicarii masurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în conditiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum si cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat si ale legii bugetului asigurarilor sociale de stat pentru anul 2011.

Asupra reglementarilor legale mai sus mentionate, prin decizia nr. 872/2010, referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constitutionala a României a stabilit ca dispozitiile art. 1 - 8 si cele ale art. 10 - 17 din Legea privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constitutionale si ca numai dispozitiile art. 9 din Legea privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstitutionale, acesta din urma nefiind aplicabil în nici un fel litigiului de fata, decizia mai sus enuntata fiind definitiva si general obligatorie tuturor subiectelor de drept inclusiv instantelor de judecata.

Mai mult decât atât, în considerentele expuse, Curtea Constitutionala a României a statuat ca din expunerea de motive a legii criticate se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene, "activitatea economica a României ramâne slaba si, contrar asteptarilor initiale, cel mai probabil, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010. [...] Pâna la sfârsitul anului 2010, se asteapta ca inflatia sa scada în continuare la aproximativ 3,75% datorita cererii interne slabe si implementarii unei politici monetare prudente. Redresarea mai slaba a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% initial", s-a mai aratat ca "din misiunea de evaluare efectuata de serviciile Comisiei împreuna cu expertii FMI si ai Bancii Mondiale în perioada 26 aprilie - 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveste conditiile specifice atasate transei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenta financiara, a rezultat faptul ca, în conditiile politicilor curente, tinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinita, din cauza unor deteriorari ale conditiilor economice, a unor dificultati în colectarea veniturilor si derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României si-a asumat angajamentul de a lua masuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate si implementate înainte de eliberarea de catre Comisie a celei de-a treia transe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizeaza faptul ca, în cazul în care aceste actiuni nu sunt implementate pâna în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipata, vor fi implementate actiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv masuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenta bugetara anticipata", în consecinta, Curtea a constatat ca aceasta amenintare la adresa stabilitatii economice continua sa se mentina, astfel încât Guvernul este îndrituit sa adopte masuri corespunzatoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste masuri este reducerea cheltuielilor bugetare, masura concretizata, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizatiilor/soldelor cu 25%.

Pe aceeasi linie de idei, cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat ca exista o legatura de proportionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei) si scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) si ca exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului, a constatat totodata ca masura legislativa criticata este aplicata în mod nediscriminatoriu, în sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor categoriilor de personal bugetar în acelasi cuantum si mod si a retinut ca legea criticata nu aduce atingere substantei dreptului, din moment ce conditiile prevazute la art. 53 din Constitutie, analizate anterior, sunt respectate, a observat, de asemenea, ca masura criticata are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanta dreptului constitutional protejat, în care sens, este evident ca restrângerea exercitiului unui drept trebuie sa dureze numai atât timp cât se mentine amenintarea în considerarea careia aceasta masura a fost edictata, prin urmare, Curtea a constatat ca masura criticata are o durata limitata în timp, si anume pâna la data de 31 decembrie 2010, iar începând cu data de 1 ianuarie 2011 urmeaza sa se revina la cuantumul salariilor/indemnizatiilor si soldelor de dinainte de adoptarea acestor masuri de diminuare, în conditiile încadrarii în politicile sociale si de personal, care, la rândul lor, trebuie sa se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare, astfel, în urma aplicarii masurilor criticate se va mentine în plata acelasi cuantum al salariilor/indemnizatiilor si al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticata, fiind vorba de o obligatie de rezultat pe care si-o impune legiuitorul pentru ca, în caz contrar, s-ar ajunge la încalcarea caracterului temporar al restrângerii exercitiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercitiului drepturilor este de esenta textului art. 53 din Constitutie.

Pe cale de consecinta, fata de cele aratate mai sus, se impune cu necesitate concluzia ca prin demersul judiciar initiat reclamantul nu a facut dovada vatamarii într-un drept al membrilor sai de sindicat, pe care îi reprezinta, ori într-un interes legitim în sensul dispozitiilor art. 1 alin. 1 raportat la art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât în aceeasi decizie Curtea Constitutionala a stabilit imperios ca potrivit Deciziei Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate în cadrul controlului de constitutionalitate, puterea de lucru judecat ce însoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta, conchizându-se ca atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.

Cât priveste invocarea de catre reclamant în cererea introductiva de instanta a necesitatii aplicarii cu prioritate a Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale în dreptul intern, în concret a textului acesteia pe care l-a evidentiat în actiunea sa, respectiv art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale mentionata, este de precizat de catre tribunal ca o atare aplicare se poate face în conditiile existentei deciziei Curtii Constitutionale, la care s-a facut referire pe larg în considerentele sentintei de fata, numai în situatii exceptionale si anume numai atunci când decizia Curtii Constitutionale consacra o grava abatere de la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu alte cuvinte judecatorul national este dator în toate situatiile de acest fel sa confrunte motivarea deciziei Curtii Constitutionale cu standardul dat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, iar în situatia în care stabileste ca standardul creat de Curtea Constitutionala nu satisface standardul Curtii Europene a Drepturilor Omului, constata întotdeauna motivat aceasta grava abatere, ceea ce evident ca nu este cazul în speta de fata în raport cu cele deja evidentiate în hotarâre, altminteri s-ar ajunge la ignorarea deciziilor Curtii Constitutionale, respectiv al caracterului lor general obligatoriu, ceea ce este inadmisibil.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveste sustinerea reclamantului referitoare la faptul ca venitul salarial este un bun în întelesul Protocolului 1, art. 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie reamintite de catre tribunal hotarârile pronuntate de catre Curtea de la Strasbourg în cauzele „Vilho Eskelinen împotriva Finlandei” si „Keshko împotriva Ucrainei” de unde rezulta fara niciun dubiu ca nu este garantat, în acceptiunea Curtii, de catre Conventie un drept la un anumit cuantum al salariului bugetarilor si ca este în puterea statului de a determina ce sume trebuie platite angajatilor sai din bugetul de stat, ca atare, ipoteza în care se impune cu necesitate concluzia ca art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie nu este aplicabil „rationae materiae” în astfel de cauze datorita inexistentei unui „bun” în sensul Conventiei si tocmai de aceea în examenul sau obisnuit Curtea nu mai constata existenta unei ingerinte si nici nu mai face o analiza a proportionalitatii.

Prin urmare, nefiind întemeiata cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata diferentei dintre salariul cuvenit potrivit dispozitiei de încadrare si salariul platit efectiv, ca un corolar, apare ca fiind nefondat si petitul vizând actualizarea sumelor în discutie cu rata inflatiei, de la scadenta si pâna la plata efectiva.

În acelasi context, ce rezida din considerentele expuse deja mai sus, nu poate fi primita de catre instanta nici argumentatia din cererea introductiva de instanta privitoare la neemiterea unor acte administrative individuale pentru fiecare dintre membrii de sindicat reprezentati de catre reclamant, în sensul preconizat de catre acesta din urma si care rezida din chiar demersul judiciar initiat, câta vreme diminuarea drepturilor lor salariale s-a realizat în puterea legii si în deplin acord cu proportionalitatea situatiei care a determinat restrângerea dreptului, în sensul evidentiat deja mai sus, dupa cum nici împrejurarea ca legea la care s-a facut referire în actiune nu prevede direct o modalitate de despagubire nu poate impieta în niciun fel privitor la reducerea efectiva a drepturilor salariale pentru perioada de timp limitata enuntata mai înainte, care s-a realizat în conditii de legalitate si constitutionalitate.

Nu în ultimul rând, este evident ca nu poate fi primita de catre instanta nici cererea în constatare formulata de catre reclamant, prin petitul subsidiar al cererii introductive, si prin care a cerut în concret sa se constate în concret dreptul la restituirea sumelor astfel cum acestea au fost reduse pe perioada de aplicare a Legii nr. 118/2010, întrucât pe de-o parte sunt aplicabile dispozitiile prohibitive ale art. 111 Cod procedura civila, în conformitate cu care cererea în constatare nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului, prin aplicarea art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privitoare la completarea dispozitiilor acesteia cu dreptul comun în masura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritatile publice pe de-o parte si persoanele presupus vatamate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de alta parte, o atare incompatibilitate neevidentiindu-se în cauza de fata, aplicabilitatea dispozitiilor legii de procedura enuntate impunându-se cu necesitate tocmai pentru aceea ca prin actiunea sa, reclamantul a vizat însasi realizarea dreptului subiectiv pretins a fi fost încalcat, iar pe de alta parte, chiar independent de cele mai înainte mentionate este vadit ca Legea nr. 118/2010 nu a reglementat în niciun fel diminuarea drepturilor salariale ca o masura în urma careia statul sa fie obligat mai apoi sa restituie aceleasi sume de bani, altfel spus nu a reglementat amânarea la plata a acestor drepturi salariale cum eronat s-a considerat potrivit motivelor cererii introductive de instanta, dimpotriva masura în discutie a fost decisa ca una „determinata de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta din expunerea de motive a guvernului”, iar art. 16 alin. 2 din lege nu instituie în vreun fel obligatia guvernului de a rambursa sumele rezultate ca urmare a diminuarii drepturilor salariale, ci, coroborat cu dispozitiile de la alin. 1 al aceluiasi text de lege, garanteaza numai caracterul de masura temporara a diminuarii în discutie.

Cât priveste exceptia pe care a invocat-o pârâta primarie privind lipsa calitatii procesuale pasive în ceea ce o priveste în cauza de fata, aceasta nu poate fi primita de catre instanta, si acestei pârâte fiindu-i justificata calitatea în discutie alaturi de pârâtul consiliu local, chemat în judecata potrivit precizarii depuse la dosar, fata de prevederile exprese si lipsite de orice echivoc ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 155/2010, privitoare la Politia Locala, în conformitate cu care politia locala se organizeaza si functioneaza, prin hotarâre a autoritatii deliberative a administratiei publice locale, ca un compartiment functional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca institutie publica de interes local, cu personalitate juridica, în orice caz, distinctia primar-primarie, în sensul în care a fost realizata în cauza de fata prin întâmpinarea depusa la dosar de catre Primaria Municipiului Arad este una artificiala, în conditiile în care actele administrative ale acestor entitati se confunda, neexistând acte emise de primarie si care sa nu faca parte din sfera de competenta a primarului, altfel spus desi poate fi justificata apararea acestei pârâte din punct de vedere al textelor legale, se bazeaza pe o interpretare formalista, care conduce la o sanctionare drastica a justitiabilului, în contextul în care dreptul procesual român promoveaza o conceptie de salvgardare a actului procesual neregulat întocmit, în masura în care nu se poate retine vreo vatamare adusa drepturilor procesuale al partii adverse, precum în cauza de fata, în contextul în care persoana angajatoare a unui functionar public din cadrul primariei este unitatea administrativ-teritoriala, iar nu primarul, care – desi are calitatea de autoritate administrativa competenta sa emita acte administrative – nu are un patrimoniu propriu.

Se releva asadar, sub aspectul de mai sus dezbatut în conditii de contradictorialitate, o relativa confuzie între atributiile primariei si ale primarului, (primaria „duce la îndeplinire hotarârile consiliului local si dispozitiile primarului”, iar primarul conform art. 61 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, „asigura punerea în aplicare ... a hotarârilor consiliului local”), tinând seama si de faptul ca, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primaria – ca structura functionala cu activitate permanenta – include primarul, viceprimarul, secretarul unitatii administrativ-teritoriale si aparatul de specialitate al primarului, si retinând deci ca este vorba de o chestiune litigioasa asupra careia au exprimat punct de vedere contrare inclusiv instantele judecatoresti, se impune cu necesitate concluzia ca fiind excesiva suportarea de catre reclamant a neclaritatii acestui cadru legislativ si ca o sanctionare a reclamantului pentru neclaritatea cadrului legal care reglementeaza regimul juridic al actiunii în justitie constituie o încalcare a principiilor enuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu privire la accesul la justitie, ceea ce evident ca nu poate fi primit de catre instanta, fiind necesar asadar ca pricina sa fie transata în fond si cu privire la pârâta primarie, iar nu pe cale de exceptie.

Domenii speta

Spete similare