Luare de mita

Sentinţa penală nr. 401 din 20 decembrie 2010 – Tribunalul Arad

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea, nr. 43/P/2006, au fost trimişi în judecată inculpaţii A. G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.254 alin. 1 Cod penal, cu referire la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000, M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.154 alin.1 Cod penal cu referire la art.1 lit.g şi art.6 din Legea 78/2000 şi art.23 alin.1 lit.c din Legea 656/2002, cu referire la art.17 lit.e din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.33 lit.a şi art.34 Cod penal, B.M., P.F.M., E.J.A., S.C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.255 alin.1 Cod penal, cu referire la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr. 78/2000.

Prin rechizitoriul s-a reţinut că inculpaţii M.I. şi A.G. făceau parte din Consiliul de administraţie al SC C. SA Oradea, primul în calitate de preşedinte şi director general al societăţii, iar cel de-l doilea în calitate de vicepreşedinte şi director economic al aceleiaşi societăţi. În spaţiile comerciale şi de producţie deţinute de această societate îşi desfăşura activitatea SC M.P. SRL Oradea, care deţinea cu chirie gală şi teren, încă din anul 1997.

În data de 22 noiembrie 2001, Adunarea generală a acţionarilor din cadrul SC C. SA Oradea a aprobat, cu majoritate de voturi, vânzarea „mijloacelor imobiliare” închiriate de SC M.P. SRL Oradea, în aceeaşi şedinţă hotărându-se ca discuţiile şi negocierile pentru vânzarea acestor spaţii să fie purtate de membrii consiliului de administraţie, din care, în afara celor doi inculpaţi, făcea parte şi martorul M.I. – în calitate de membru.

Se reţine că în perioada 2000 – 2003, inculpaţii B.M. şi P.F.M., în calitate de reprezentanţi ai SC M.P.SRL Oradea, cu ştiinţa celorlalţi asociaţi, inculpaţii E.J.-A. şi S.C.-D. au purtat discuţii şi negocieri cu inculpaţii M. şi A., în calitate de reprezentanţi al SC C. SA Oradea şi că, la sfârşitul lunii mai 2003 reprezentanţii celor două societăţi comerciale au căzut de acord cu privire la încheierea tranzacţiei, respectiv vânzarea-cumpărarea de teren şi clădiri în suprafaţă totală de 6.580 m.p., cu preţul de 235.000 euro plus TVA, inculpaţii M. şi A. condiţionând această vânzare de primirea sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în nici un document.

În data de 2 iunie 2003 inculpaţii B. şi P. au dat inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 euro care a fost împărţită între inculpaţii M. şi A. după care inculpaţii s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Se reţine că suma de 100.000 euro a fost constituită prin aportul inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B. şi P. şi câte 20.000 euro, inculpaţii E. şi Ş.

Se reţine, de asemenea, că în data de 29 iulie 2004 inculpatul M. I. a folosit suma de 50.000 euro, primită drept mită, pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea, str. Gheorghe Doja, nr. 57 şi că momentul predării sumei de 100.000 euro către inculpaţii M. şi A. a fost înregistrat prin mijloace video.

La urmărirea penală inculpaţii M. şi A. au negat comiterea faptelor iar inculpaţii B., P., E. şi Ş. au recunoscut predarea sumei de 100.000 euro către inculpaţii A. şi M., susţinând însă că au fost constrânşi la predarea acestei sume în sensul că dacă nu ar fi dat curs condiţiilor impuse de reprezentanţii SC C. SA Oradea, respectiv să plătească o sumă de bani evidenţiată în acte pentru terenul şi construcţiile ce urmau să le cumpere pentru SC M.P. SRL şi o altă sumă de bani „la negru”, ar fi fost daţi afară din spaţiile închiriate şi afacerea societăţii ar fi fost în pericol de a intra în faliment.

În legătură cu nulitatea absolută a actului de sesizare, excepţie invocată de inculpatul B.M., se constată că această excepţie a fost ridicată şi la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2007, instanţa pronunţându-se cu privire la această excepţie prin încheierea de şedinţă din 10 ianuarie 2008, pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată. Se va aprecia că motivele pentru care excepţia a fost respinsă sunt corect arătate în încheierea mai sus menţionată şi drept urmare aceste motive nu vor mai fi reiterate în prezenta sentinţă.

Instanţa  a reţinut în fapt următoarele:

Inculpaţii M.I. şi A.G. făceau parte din Consiliul de administraţie al SC C. SA Oradea, primul în calitate de preşedinte şi director general al societăţii, iar cel de-l doilea în calitate de vicepreşedinte şi director economic al aceleiaşi societăţi. În spaţiile comerciale şi de producţie deţinute de această societate îşi desfăşura activitatea SC M.P. SRL Oradea, care deţinea cu chirie hală şi teren, încă din anul 1997.

În data de 22 noiembrie 2001, Adunarea generală a acţionarilor din cadrul SC C. SA Oradea a aprobat, cu majoritate de voturi, vânzarea „mijloacelor imobiliare” închiriate de SC M.P. SRL Oradea, în aceeaşi şedinţă hotărându-se ca discuţiile şi negocierile pentru vânzarea acestor spaţii să fie purtate de membrii consiliului de administraţie, din care, în afara celor doi inculpaţi, făcea parte şi martorul M.I. – în calitate de membru.

În perioada 2000 – 2003, pentru a se realiza vânzarea-cumpărarea, inculpaţii B.M. şi P.F.M., în calitate de reprezentanţi ai SC M.P.SRL Oradea, cu ştiinţa celorlalţi asociaţi, inculpaţii E.J.-A. şi S.C.-D., au purtat discuţii şi negocieri cu inculpaţii M. şi A., în calitate de reprezentanţi al SC C. SA Oradea, negocierile fiind purtate, în principal de către inculpatul A.G. şi inculpaţii P. şi B.. În prima fază a negocierilor discuţiile au fost purtate de inculpaţii A. şi P., inculpatul A.G. condiţionând vânzarea de plata unui preţ care să fie înscris pe factură la suma de 100.000 euro, iar suma de 400.000 euro să fie achitată fără acte.

După ce inculpatul P. a comunicat celorlalţi asociaţi condiţiile impuse de inculpatul A. pentru perfectarea vânzării, negocierile au fost purtate între acesta din urmă şi inculpatul B., care a cerut inculpatului A. ca preţul stabilit pentru teren şi clădiri să fie evidenţiat întregime în facturi, dar inculpatul A. nu a fost de acord, solicitând ca în factură să se înscrie suma de 150.000 euro, iar suma de 300.000 euro să fie achitată fără evidenţierea acestei sume în vreun act.

După alte negocieri, cei doi au convenit ca preţul de vânzare să fie de 335.000 euro, din care suma de 235.000 euro să fie evidenţiată pe factură iar suma de 100.000 euro să fie plătită fără nici un act, inculpatul A. fiind de acord cu încheierea tranzacţiei doar în aceste condiţii. Această înţelegere dintre inculpaţii A.G. şi B.M. a fost confirmată de către ceilalţi coinculpaţi, care au achiesat la condiţiile stabilite cu privire la modalitatea de plată a preţului.

În data de 2 iunie 2003 inculpaţii B. şi P. au dat inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 euro care a fost împărţită între inculpaţii M. şi A., după care inculpaţii s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Suma de 100.000 euro a fost constituită prin aportul inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B.şi P. şi câte 20.000 euro, inculpaţii E. şi Ş.

În data de 29 iulie 2004 inculpatul M.I. a folosit suma de 50.000 euro, primită de la inculpaţii B.şi P. în condiţiile arătate, pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea, str. Gheorghe Doja, nr. 57.

Această stare de fapt a fost reţinută de către instanţă din coroborarea declaraţiilor date de inculpaţi şi de martori, atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii.Au fost, de asemenea, avute în vedere înscrisurile la care s-a făcut referire mai sus, cu privire la hotărârea Adunării generale a acţionarilor şi contractul autentic de vânzare-cumpărare, precum şi procesul verbal de confruntare dintre inculpaţii B.M. şi A.G.(fila 1 vol. II dosar u.p.) şi planşa foto cu fotografiile care redau imagini ale înregistrării video din momentul predării sumei de 100.000 euro de către inculpaţii B. şi P. către inculpaţii A. şi M..

Reţinând această stare de fapt instanţa a înlăturat parte din declaraţiile inculpaţilor M. şi A., care au recunoscut că au primit fiecare câte 50.000 euro, menţionând însă că aceste sume de bani constituia un avans plătit de către inculpatul B. pentru acţiunile pe care aceştia le deţineau la SC C. SA Oradea, această afirmaţie fiind contrazisă de declaraţiile coinculpaţilor, precum şi de împrejurarea că este de necrezut ca o astfel de tranzacţie să se încheie prin simpla remitere a unor sume considerabile de bani, fără ca tranzacţia să fie evidenţiată în vreun înscris.

Astfel, instanţa a apreciat că pentru justa soluţionare a cauzei se impune a se determina dacă suma de 100.000 euro, primită de inculpaţii A. şi M. de la ceilalţi inculpaţi a fost dată acestora cu „scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”, cum pretind prevederile art.254 alin. 1 Cod penal, sau dacă această sumă reprezintă o diferenţă de preţ, diferenţă ce nu a fost evidenţiată în acte, în completarea sumei de 235.000 euro plus TVA, sumă achitată de către cumpărător prin factură.

S-a apreciat de către instanţă că suma de 100.000 euro constituie diferenţa de preţ neevidenţiată în nici un înscris, într-adevăr, inculpaţii M. şi A. condiţionând perfectarea tranzacţiei de plata acestei sume „la negru”, această cerinţă de ordin contractual fiind acceptată de inculpaţii B., P., E. şi Ş., fiind greu de acceptat în a aprecia că pentru vânzarea unui fond de comerţ cu suma de 235.000 euro s-ar putea pretinde o mită de 100.000 euro, condiţii în care „mita” ar reprezenta aproape jumătate din valoarea tranzacţiei.

Această consideraţie bazată pe prezumţia logică a imposibilităţii dării, respectiv primirii drept mită a acestei sume de bani, în condiţiile deja arătate, care duce la concluzia că suma de 100.000 euro reprezintă diferenţa de preţ ce nu a fost evidenţiată în acte, credem că este confirmată şi de ansamblul probatoriului administrat în cursul procesului, respectiv:

- inculpatul P.F.M. declară în faţa instanţei că în timpul negocierilor, inculpaţii A. şi M. „au pretins o sumă globală drept valoare a tranzacţiei de vânzare a spaţiului, iniţial circa 650 de mii de euro, sumă care a fost coborâtă până la 500.000 de euro, din care o parte urma să fie plătită cu acte drept preţ, iar o altă parte, nu îmi amintesc cât anume din aceste sume, urma să fie predată inculpaţilor M. şi A. fără vreun act”, şi că atât el cât şi ceilalţi asociaţi, ar fi dorit ca „şi suma neevidenţiată în vreun act legal pe care am plătit-o, să fie evidenţiată în acte”, acest deziderat nefiind realizat datorită opoziţiei inculpaţilor M. şi A.(declaraţia dată în instanţă, fila 308, verso);

-  în acelaşi sens este şi declaraţia olografă dată de inculpatul P.şi în faza de urmărire penală(fila 226, vol. II) în care se arată că „ultimul preţ la care reprezentanţii C. acceptă să vândă este de 350.000 euro, din care 100.000 urmau să fie daţi cash, fără acte”;

- inculpatul B.M. confirmă declaraţiile inculpatului P., în declaraţia dată în faţa instanţei(fila 6 verso, vol. II), acesta afirmând că „am decis să acceptăm să plătim fără acte suma de 100 mii euro, iar pe acte să fie înscrisă o sumă de cca. 230-250 mii euro, nu mai reţin cu exactitate suma convenită”, în faza de urmărire penală, inculpatul făcând aceleaşi afirmaţii, la filele 9, 10, vol. II, inculpatul arătând că „am negociat cu A.G. sumele de bani şi în final acesta mi-a impus ca noi, acţionarii de la SC M.P. SRL Oradea, să cumpărăm aproximativ 6.500 mp teren pe care se aflau şi construcţii, achitând pe factură aproximativ 235.000 euro, plus TVA şi 100.000 euro pentru el şi ceilalţi asociaţi din SC C. SA Oradea, în caz contrar urmând să fim daţi afară din spaţiile închiriate...” şi că „cu toţii am căzut de acord să-i dăm suma de 335.000 euro, din care 235.000 euro pentru cumpărarea terenului şi a construcţiilor, sumă ce urma să fie consemnată pe factură şi 100.000 euro ce urma să intre în buzunarul său şi a asociaţilor de la SC C. SA Oradea”;

- inculpaţii E.J.A. şi Ş.C.D., persoane neimplicate în negocieri, au declarat potrivit celor aflate de la inculpaţii B. şi P.; astfel, în declaraţiile date de aceştia în faţa instanţei(filele 306, 344), inculpaţii afirmă că au perceput că suma de 100.000 euro dată inculpaţilor M. şi A. a reprezentat un „comision”, această sumă nefiind evidenţiată în nici un act, iar în faza de urmărire penală inculpatul E.J.A. afirmă că inculpatul B. a comunicat tuturor asociaţilor rezultatul negocierilor, respectiv că s-a „stabilit o tranzacţie finală prin care SC C. SA Oradea cumpăra aproximativ 6500 mp teren şi construcţii cu suma de aproximativ 250.000 euro şi încă 100.000 euro ca şi comision pentru cei doi reprezentanţi ai SC C. SA Oradea, M. şi A.”(fila 242, vol. II), în timp ce inculpata Ş.C.D. afirmă în declaraţia olografă de la fila 269, vol. II, că inculpatul B. „ne-a comunicat că s-a ajuns la suma de 235.000 euro plus TVA facturaţi şi 100.000 nefacturaţi”;

- martorul T.G., afirmă în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. pentru ca aceştia „au vândut terenul(fila 347 verso, vol. I), în timp ce în declaraţia dată la urmărirea penală(fila 25, vol. I), martorul afirmă că inculpatul B. i-a spus că „preţul plătit pentru cumpărarea acelui teren şi a construcţiilor a fost mult mai mare decât cel consemnat în documentele de vânzare-cumpărare” fiindcă ar fi dat fără acte câte 50.000 euro afirmă în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A.”; instanţa urmează să reţină ca fiind conformă realităţii declaraţia dată de martor la urmărirea penală, pe de o parte fiindcă această declaraţie a fost dată într-un moment mai apropiat de evenimentul relatat, când este de presupus că martorul îşi amintea mai bine ce s-a întâmplat în realitate, iar pe de altă parte, fiindcă această declaraţie se coroborează cu celelalte probe administrate, la care s-a făcut referire mai sus;

- martorul M.I. afirmă în declaraţia dată în faţa instanţei că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. ”la negru, adică fără înscrierea în acte, în sensul că dacă nu ar fi acceptat aceste condiţii, cei doi inculpaţi nu ar fi fost de acord să vândă acele spaţii”(fila 20, vol. II), în timp ce în declaraţia de la urmărirea penală, martorul face, practic, aceleaşi afirmaţii, arătând că inculpatul B. „a replicat că terenul l-a costat mai mult decât scrie în contract”, cu precizarea că a plătit inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 euro(fila 27, vol. I).

Din coroborarea acestor probe se va aprecia, aşa cum s-a arătat mai sus, că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaţilor M. şi A. cu titlu de diferenţă faţă de preţul total ce a fost înscris în factură, preţul real al tranzacţiei fiind de 235.000 euro, şi nu pentru ca inculpaţii M. şi A. să fie de acord cu încheierea tranzacţiei cum s-a reţinut prin actul de sesizare. De altfel, prin chiar actul de sesizare a instanţei se reţine că inculpaţii M. şi A. au condiţionat vânzarea „de primirea sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în nici un document” (fila 3 rechizitoriu).

Este neîndoielnic că inculpaţii M.şi A. au condiţionat încheierea contractului de plata sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în nici un document, pretenţie de ordin contractual acceptată de coinculpaţii B., P., E. şi Ş., în sensul că aceşti inculpaţi au acceptat plata preţului total în condiţiile ce le-au fost impuse.

În privinţa inculpaţilor M.şi A., s-ar putea discuta despre comiterea de către aceştia a unei infracţiuni de înşelăciune în paguba celorlalţi acţionari ai SC C., dacă aceşti acţionari nu au primit partea ce li se cuvenea din suma de 100.000 euro încasată de inculpaţi, şi a unei infracţiuni de evaziune fiscală, dacă pentru suma încasată nu s-au plătit taxele şi impozitele datorate statului, dar astfel de infracţiuni nu au făcut obiectul judecăţii, instanţa nefiind sesizată cu comiterea unor astfel de infracţiuni, care ar fi presupus administrarea altor probe, încă din faza de urmărire penală.

Aşa fiind, s-a apreciat de către instanţă că fapta inculpaţilor B., P., E. şi Ş. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, suma de 100.000 euro fiind achitată cu titlu de preţ, şi nu cu scopul de a determina pe inculpaţii M. şi A. la îndeplinirea unui act în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă a infracţiunii sub forma intenţiei directe.

Pe bază de consecinţă, nici fapta inculpaţilor M. şi A. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, suma de 100.000 euro fiind primită de inculpaţi cu titlu de preţ neevidenţiat în acte, şi nu pentru îndeplinirea unui act în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă a infracţiunii sub forma intenţiei directe.

Aşa fiind, instanţa a apreciat că fapta inculpaţilor M. şi A. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin. 1 Cod penal, raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr. 78/2000 şi că fapta inculpaţilor B., P., E. şi Ş. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art.255 alin.1 Cod penal, raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr. 78/2000, întrucât lipseşte latura subiectivă a acestor infracţiuni, şi, drept urmare, în baza prevederilor art.11 pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală a dispus achitarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor arătate.

În privinţa infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art.23 alin. 1 lit.e din Legea nr.656/2002, raportat la art.17 lit.c din Legea nr. 78/2000, reţinută în sarcina inculpatului M.I., în baza art.11 pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală a dispus achitarea, întrucât inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiţionarea unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracţiuni.

În baza art.350 Cod procedură penală s-a constatat că inculpatul A. G. s-a aflat în stare de reţinere şi arestare preventivă  din 5 septembrie 2006 la 24 octombrie 2006.

Întrucât s-a pronunţat achitarea inculpaţilor, în baza art. 357 alin. 2 lit. c Cod procedură penală  instanţa a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a DNA Oradea, asupra bunurilor inculpatului M.I., respectiv prin ordonanţa din 14 septembrie 2006 a DNA Oradea în privinţa bunurilor inculpatului A.G..

Împotriva acestei  sentinţe a declarat apel DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, în motivarea apelului formulat de DNA – Serviciul Teritorial Timişoara s-a arătat că sentinţa penală este nelegală şi netemeinică, comiţându-se mai multe erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unor hotărâri greşite de achitare a inculpaţilor A.G., M.I., B. M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., deoarece Tribunalul Arad, la stabilirea stării de fapt, a elementelor constitutive ale infracţiunii şi a vinovăţiei inculpaţilor, nu a ţinut cont de întregul probatoriu administrat în cauză, probele nu au fost analizate în ansamblul lor, iar instanţa şi-a format convingerea doar pe o parte din probe, cărora le-a acordat o încredere nejustificată în detrimentul celorlalte probe, situaţie în care a ajuns la o convingere care este contrară adevărului.

S-a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a ajuns la concluzia că suma de 100.000 Euro ar reprezenta o diferenţă de preţ, iar această sumă de bani nu a fost dată inculpaţilor cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini or a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, cum pretind prevederile art.254 al.1 Cod penal, deoarece, atât din ansamblul probator, respectiv declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor, dar şi a celorlalte probe, confruntări, înscrisuri, se desprinde în mod evident, în opinia Ministerului Public, faptul că fără a se achita suma de 100.000 Euro inculpaţilor M.I. şi A.G. drept mită, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.966/02.06.2003 nu s-ar fi încheiat, inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C. D. ar fi fost evacuaţi, afacerea acestora ar fi intrat în faliment, iar un număr de 100 persoane ar fi fost concediate, or tocmai din acest motiv aceştia au fost de acord cu remiterea acestei sume, cu toate că nu li s-a părut justificat, întrucât au considerat că în această modalitate îşi pot salva afacerea.

S-a mai arătat în motivele de apel, că Tribunalul Arad, cu toate a avut cauza a fost pe rol timp de peste 4 ani, nu a administrat probe noi în afară de câteva declaraţii, care însă nu au modificat starea de fapt din dosar, că în mod nejustificat a pronunţat o soluţie de achitare a inculpaţilor, comiţând mai multe erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpaţilor.

S-a mai arătat că sentinţa penală atacată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind analizate toate probele administrate pe parcursul procesului penal. În apelul Ministerului Public s-a ajuns la concluzia că starea de fapt reţinută de instanţa de judecată contravine probelor existente la dosarul cauzei, instanţa preluând teoria apărării, fără să ţină cont de textele legale care reglementau modalitatea în care inculpaţii trebuiau să-şi desfăşoare activitatea, fără să ţină cont de faptul că această teorie nu este susţinută de nici un mijloc de probă şi contravine chiar declaraţiilor date de inculpaţi în cursul procesului penal, solicitându-se în final condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.

Prin decizia penală nr.97 din 18 mai 2011  a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală a admis apelul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr.401 din 20.12.2010 a Tribunalului Arad, pronunţate în dosar nr.3080/108/2007.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În baza art.254 al.1 Cod penal raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000, l-a condamnat pe inculpatul A.G. la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit.a, b, c (ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prev. de art.71 C.p., ca pedeapsă accesorie.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c(ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.254 al. 1 Cod penal raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000, l-a condamnat pe inculpatul M.I. la  3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c(ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prev. de art.71 C.p., ca pedeapsă accesorie.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c(ocuparea de funcţii de conducere într-o societate comercială) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.81 C.p. a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate inculpaţilor A.G. şi M.I..

În baza art.82 C.p. a stabilit un termen de încercare de câte 5 ani pentru fiecare inculpat în parte.

În baza art.83 C.p. a atras atenţia inculpaţilor că dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat va săvârşi din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar şi după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

În baza art.71 al.5 C.p. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, a suspendat executarea pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor A.G. şi M.I..

În baza art.11 pct.2 lit.b C.p.p. raportat la art.10 alin.1 lit.g C.p.p. şi art.124 C.p. a încetat procesul penal faţă de inculpaţii B.M. ; P.F. M.; E.I.A. şi Ş.C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art.255 al. 1 C.p. cu aplic. art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000.

În baza art.254 al. 3 C.p. a confiscat de la inculpaţii A.G. şi M.I. suma de câte 50.000 euro.

A menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care Nu contravin prezentei decizii.

În ceea ce priveşte apelul formulat de către DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, instanţa a apreciat că apelul formulat de către aceasta este fondat, deoarece instanţa de fond, printr-o apreciere eronată a întregului material probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia greşită de achitare a inculpaţilor A.G. şi M.I. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de luare de mită în forma prevăzută de art.254 al. 1 Cp, rap. la art. 1 lit. g şi art. 6 din Legea nr.78/2000.

Din coroborarea întregului material probator existent în cauză, declaraţiile chiar ale inculpaţilor, ale martorilor, a înscrisurilor, a rezultat fără dubiu că inculpaţii A.G. şi M.I. au săvârşit infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.254 al.1 Cp cu referire la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000.

Astfel, din coroborarea întregului material probator existent în cauză, a rezultat că inculpaţii M.I. şi A.G. făceau parte din Consiliul de Administraţie al SC ”C” SA Oradea, primul în calitate de preşedinte şi director general al societăţii, iar cel de-al doilea în calitate de vicepreşedinte şi director economic al aceleiaşi societăţi. În spaţiile comerciale şi de producţie deţinute de către această societate îşi desfăşura activitatea SC ”M. P.” SRL Oradea care avea contract de închiriere cu acestea încă din anul 2007.

În perioada 2000-2003 inculpaţii B.M. şi P.F.M., în calitate de reprezentaţi ai SC ”M.P.”SRL Oradea, cu ştiinţa celorlalţi asociaţi, inculpaţii E.J. şi Ş.C.D., au purtat discuţii şi negocieri cu reprezentanţii SC ”C.” SA Oradea, respectiv cu inculpaţii M.I. şi A.G., iar la sfârşitul lunii mai 2003 reprezentanţii celor două societăţi comerciale au căzut de acord cu privire la încheierea tranzacţiei, respectiv vânzarea-cumpărarea de teren şi clădiri în suprafaţă totală de 6580 mp cu preţul de 235.000 Euro + TVA, inculpaţii M. şi A. condiţionând această vânzare de primirea sumei de 100.000 Euro, bani care să nu fie evidenţiaţi în niciun document.

Din actele dosarului rezultă că pe data de 2 iunie 2003 inculpaţii B. şi P.au dat inculpaţilor M. şi A. suma de 100.000 Euro care a fost împărţită între aceştia, în mod egal, după care inculpaţii s-au deplasat la un birou notarial din Oradea, unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, suma de 100.000 Euro fiind constituită prin aportul inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 Euro inculpaţii B. şi P.şi câte 20.000 Euro inculpaţii E. şi Ş..

La data de 29 iulie 2004 inculpatul M.I. a folosit suma de 50.000 Euro primită de la inculpaţii B. şi P. în condiţiile arătate pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea, str. Gh.Doja nr. 57.

Această stare de fapt a fost reţinută şi de instanţa de fond, în mod judicios, însă aceasta a apreciat că suma de câte 50.000 Euro primită de către inculpaţii A.G. şi M.I. reprezintă doar o diferenţă de preţ neevidenţiată într-un înscris, această cerinţă de ordin contractual fiind acceptată de inculpaţii B., P., E. şi Ş., considerând că în speţa de faţă nu poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii de luare şi dare de mită în condiţiile prev. de art.254 al. 1 Cp, respectiv 255 al. 1 Cp.

Această teză a instanţei de fond însă nu a putut fi acceptată de către instanţa de apel, deoarece din ansamblul probator existent în cauză a rezultat că nu sunt incidente dispoziţiile art.10 lit.d Cpp pe baza cărora s-a dispus achitarea inculpaţilor M.I. şi A.G., în condiţiile în care au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art.254 al. 1 Cp.

Reţinând faptul că cei doi inculpaţi menţionaţi mai sus au condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat cu plata sumei de 100.000 Euro care să nu fie evidenţiată în vreun script, relevă caracterul fraudulos al demersului efectuat de către inculpaţi, fiind evident că această sumă a reprezentat obiectul mitei pentru a se realiza încheierea contactului de vânzare-cumpărare, practic cei doi inculpaţi efectuând această operaţiune în calitate de reprezentanţi ai SC ”C.” SA Oradea, în alte condiţii această tranzacţie nu s-ar mai fi încheiat, astfel că starea de fapt reţinută, de altfel de instanţa de fond, se încadrează perfect în cerinţele textului prevăzut de art. 254 al. 1 Cp.

Văzând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art.254 al.1 Cp, instanţa a apreciat că se impune condamnarea inculpaţilor M.I. şi A.G. pentru săvârşirea acestor infracţiuni, neputând fi acceptată teza primei instanţe că faptele săvârşite de către inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 154 al. 1 Cp dispunând achitarea în temeiul art.10 lit. d Cpp., motivarea instanţei de fond fiind neconvingătoare în acest sens.

Instanţa, în individualizarea judiciară a pedepselor care au fost aplicate celor doi inculpaţi, a avut în vedere cerinţele textului prev. de art.72 Cp, respectiv gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite de către cei doi inculpaţi, respectiv art.254 al. 1 Cp, modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, cuantumul sumelor de bani solicitate de la ceilalţi coinculpaţi, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care nu au antecedente penale, iar pe de altă parte nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor.

Instanţa a apreciat că o pedeapsă orientată la minimul special prevăzut de legea penală de 3 ani închisoare este de natură să conducă la reeducarea inculpaţilor, pedeapsă care a fost aplicată fiecărui inculpat în parte, respectiv A.G. şi M.I., pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat în condiţiile art.81 Cp, fiind întrunite condiţiile acestui text de lege, atât cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale, cât şi convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia.

În ceea ce priveşte cealaltă acuzaţie adusă prin rechizitoriu inculpatului M.I., cea de spălare de bani prev. de art.23 al.1 lit.e din Legea 656/2002, raportat la art.17 lit.c din Legea 78/2000, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art.10 lit.d Cpp., astfel că a menţinut soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la această acuzaţie întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege amintit mai sus, lipsind latura subiectivă a infracţiunii menţionate.

Cu privire la inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D., acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art.255 al. 1 Cp, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care sunt acuzaţi a fost împlinit deoarece acest termen a început să curgă la data săvârşirii faptelor, respectiv data de 02.06.2003, la care se adaugă termenul de prescripţie(de 5 ani) plus jumătate, adică în total 7 ani şi jumătate, acest termen fiind împlinit la data de 02.12.2010, motiv pentru care aceşti inculpaţi nu mai pot fi traşi la răspundere penală.

Împotriva deciziei penale nr.97 din 18 mai 2011  a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală au declarat recurs, în  termenul legal, Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DNA şi inculpaţii A.G., M.I., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D..

Ministerul Public a susţinut în motivele scrise aflate la dosarul cauzei şi în motivele orale admiterea recursului, casarea deciziei, în baza art. 3859 pct.172 din Codul de procedură penală.

Rejudecând, s-a cerut să se deducă  din pedeapsa aplicată inculpatului A.G., perioada reţinerii şi arestării preventive respectiv 5.09.2006- 24.10.2006; să se menţină sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpaţilor A.G. şi M.I.; să se constate că prescripţia specială a răspunderii penale nu a intervenit întrucât perioadele în care dosarul a fost suspendat şi aflat pe rolul Curţii Constituţionale nu trebuie să profite inculpaţilor şi nu trebuie incluse în termenul prevăzut de art.124 din Codul penal. S-a cerut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

S-a precizat  de către Ministerul Public faptul că la calculul termenului de prescripţie s-a avut în vedere data încheierii date de instanţă prin care s-a suspendat cauza şi data primului termen de judecată după repunerea cauzei pe rol.

Recurenţii inculpaţi A.G. şi M.I. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale recurate şi menţinerea hotărârii Tribunalului Arad. A fost invocat în drept cazuri de casare prevăzut de art.3859 pct.18 Cod procedură penală, şi anume o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.

Pentru recurenţii inculpaţi B.M. şi Ş.C., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Timişoara în vederea continuării judecării cauzei. Nu au fost invocate în drept cazuri de casare, fiind precizate doar în fapt criticile pentru care se solicită casarea deciziei.

S-a susţinut că la data pronunţării deciziei penale recurate nu se împlinise prescripţia specială a răspunderii penale, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel pentru ca inculpaţii să nu fie privaţi de un grad de jurisdicţie. Chiar dacă termenul de prescripţie ar fi fost împlinit, inculpaţii au cerut continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia (fila 2 motive de recurs).

Pentru inculpatul P.F.M., s-a susţinut în principal admiterea recursului, casarea deciziei penale şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, iar în subsidiar să se ţină seama de constrângerea morală la care a fost supus inculpatul, fapt reţinut în chiar motivele de apel ale DNA. Nu au fost invocate în drept cazuri de casare, fiind precizate doar în fapt criticile pentru care se solicită casarea deciziei şi anume în principal menţinerea soluţiei de achitare pronunţată de Tribunalul Arad deoarece soluţia instanţei de apel se bazează pe o gravă eroare de fapt, iar în subsidiar menţinerea soluţiei de încetare a procesului penal.

Prin decizia penală nr. 578/24.02.2012 a Înaltei Curţii de casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 3080/108/2007, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Serviciul Teritorial Timişoara şi de inculpaţii A.G., M.I., B.M., P.F.M. şi S.C.D. împotriva deciziei penale nr.97 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, casată în parte decizia penală şi s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ -DNA- Serviciul Teritorial Timişoara numai cu privire la inculpaţii B.M., P.F.M. şi S.C.D. pentru infracţiunea prev.de art.255 alin.1 din Codul penal raportat art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000 şi cu privire la inculpaţii A.G.şi M.I., numai pentru infracţiunea prev.de art.254 alin.1 din Codul penal raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs, analizând hotărârea recurată, în baza  art.385/15 pct. 2 litera c Cod procedură penală, a casat decizia penală nr.97 din 18 mai 2011  a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, găsind fondate cazurile de casare prevăzute de art.385/9 cpt.10 şi 17/1 Cod procedură penală, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.10 Cod procedură penală, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau cu privire la cereri esenţiale pentru recurentă de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului, invocat oral de către apărare pentru inculpaţii B.M., P.F.M., S.C.D. fără indicarea temeiului de drept, cazul de casare este fondat.

Instanţa de recurs  observat că pentru a fi incident acest caz de casare trebuie să existe o omisiune cu privire la examinarea unor probe administrate sau cu privire la cereri formulate de părţi. Pentru a fi incident cazul de casare mai trebuie ca omisiunea instanţei de a se pronunţa să se refere la o cerere esenţială, care ar fi apărat interesele legitime ale părţilor în soluţionarea cauzei. În motivele de recurs s-a invocat faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra vinovăţiei inculpaţilor şi nu numai în ceea ce priveşte încetarea procesului penal.

Instanţa de apel a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, în baza art.11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală raportat la art.10 alin. 1 lit. g Cod procedură penală şi art.124 Cod penal faţă de inculpaţii: B.M., P.F.M., E.I.A., Ş.C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzute de art.255 al. 1 C.p. cu aplicarea art. 1 lit. g şi art. 6 din Legea nr.78/2000.

Soluţia de încetare a procesului penal prin intervenirea prescripţiei a urmat unei soluţii de achitare dată de instanţa de fond. În faţa instanţei de fond inculpaţii au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzute de art.255 al. 1 C.p. cu aplicarea art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr. 78/2000. Acuzaţia formulată în rechizitoriu avea în vedere faptul că la data de 2 iunie 2003 inculpaţii B.M. şi P.F.M. au dat inculpaţilor M.I. şi A.G. suma de 100.000 euro care a fost împărţită între aceştia din urmă. Inculpaţii M.I. şi A.G., după primirea sumei de 100.000 euro s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Suma de 100.000 euro a fost strânsă prin contribuţia inculpaţilor B.M., P.F.M., E.J.A. şi S.C.D, în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B.şi P.şi câte 20.000 euro, inculpaţii E. şi Ş..

Inculpaţii B.M., P.F.M., E.A., Ş.C.D. şi-au susţinut nevinovăţia atât în faţa instanţei de fond cât şi a celei de apel, astfel încât pronunţarea de către instanţa de apel a unei soluţii de încetare a procesului penal, care presupune implicit constatarea existenţei vinovăţiei pentru infracţiunea de care  sunt acuzaţi, fără a li se da dreptul să combată probele acuzării pentru dovedirea nevinovăţiei lor se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct. 10 Cod procedură penală. Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cereri esenţiale pentru B.M., P.F.M., E.I.A., Ş.C.D., cererile de constatare a nevinovăţiei, de natură să influenţeze soluţia procesului.

La judecarea cauzei în apel s-au acordat trei termene de judecată. La termenul din 24 martie 2011 au fost încuviinţate cererile inculpaţilor de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, acordându-se un nou termen la 14 aprilie 2011.

La termenul din 14.04.2011 au fost audiaţi inculpaţi A.G.(f. 52 dosar apel), M.I.(f.53 dosar apel) şi E.J.A(f.54 dosar apel), care au arătat că îşi menţin declaraţiile date în faţa Tribunalului Arad, la care nu au de făcut completări.

La termenul din 12.05.2011 a fost audiată în acelaşi mod inculpata S. C.A. şi a fost depusă o declaraţie notarială de la inculpatul B.M. în care acesta a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior.

Deşi în concluziile orale pe fondul cauzei apărarea a invocat împlinirea termenului de prescripţie pentru inculpaţii B.M. şi S.C.D., s-a solicitat menţinerea soluţiei de achitare(f.78 verso dosar apel).

De asemenea, în concluziile scrise pentru inculpatul P.F.M. s-a solicitat achitarea(f.67 dosar apel).

Instanţa de apel, deşi a consemnat declaraţiile prin care inculpaţii solicitau achitarea, nu a avut în vedere posibilitatea continuării procesului penal conform art.13 Cod procedură penală pentru dovedirea nevinovăţiei invocată de către inculpaţii în cauză.

Instanţa de apel, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii P.F.M., E.J.A., B.M., S.C.D., a motivat doar soluţia de încetare a procesului pentru intervenirea prescripţiei fără să indice considerentele pentru care apreciază vinovăţia acestora dovedită pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii în rechizitoriu.

În recurs doar B.M., P.F.M., Ş.C.D.,  prin avocat au criticat soluţia de încetare a procesului penal şi au  cerut continuarea procesului. E.I.A. a arătat că doreşte să beneficieze de soluţia de încetare a procesului prin prescripţie.

Atunci când inculpatul se consideră nevinovat există interesul legitim de a obţine o soluţie de achitare. La obţinerea acestei rezolvări a procesului penal  nu se poate opune încetarea procesului penal prin prescripţie. Interesul dovedirii nelegalităţii sau netemeiniciei acuzaţiei aduse, face ca art. 13 Cod procedură penală să permită continuarea procesului penal, chiar în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, atunci când inculpatul cere să-îi dovedească nevinovăţia. Posibilitatea acordată de lege inculpatului de a cere continuarea procesului penal pentru dovedirea nevinovăţiei sale se transformă într-o obligaţie a instanţei de judecată de a desfăşura în continuare procesul penal în vederea constatării incidenţei unuia dintre cazurile prevăzute de art.10 literele a-e Cod procedură penală.

Dreptul inculpatului de a dispune asupra  desfăşurării procesului penal în continuare, deşi au intervenit cauze de stingere a acţiunii penale, decurge din dreptul său la apărare, prin care se poate combate învinuirea până la infirmarea ei ca netemeinică.

Deşi critica este fondată şi  îi priveşte doar pe inculpaţii B.M., P.F.M., S.C.D., cauza a fost trimisă spre rejudecare şi pentru inculpaţii A.G. şi M. I., având în vedere că, în raport de natura acuzaţiei formulate de Ministerul Public în Rechizitoriu este  incident cazul de conexitate prevăzut de art.34 litera b Cod procedură penală. Infracţiunile de dare de mită de care sunt acuzaţi B.M., P.F.M., S.C.D. şi luare de mită de care sunt acuzaţi A.G. şi M.I. sunt săvârşite după o prealabilă înţelegere între făptuitori, conform celor menţionate în Rechizitoriu, iar clarificarea temeiniciei acuzaţiilor cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru dare de mită contribuie la  temeinicia soluţiei pentru infracţiunea de luare de mită a  ceea ce impune rejudecarea cu privire la toţi cei cinci inculpaţi.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.17/2 Cod procedură penală, instanţa de recurs a reţinut că acesta este fondat, instanţa de apel calculând greşit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Ministerul Public a susţinut în motivele scrise aflate la dosarul cauzei admiterea recursului, casarea deciziei, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut art. 3859 pct.172 din Codul de procedură penală. Rejudecând, s-a cerut să se deducă din pedeapsa aplicată inculpatului A.G., perioada reţinerii şi arestării preventive respectiv 5.09.2006- 24.10.2006; să se menţină sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpaţilor A. G. şi M.I.; să se constate că prescripţia specială a răspunderii penale nu a intervenit întrucât perioadele în care dosarul a fost suspendat şi aflat pe rolul Curţii Constituţionale nu trebuie să profite inculpaţilor şi nu trebuie incluse în termenul prevăzut de art.124 din Codul penal. S-a cerut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

Ministerul Public a considerat că termenul de prescripţie urmează să se împlinească în luna mai 2012, cauza fiind suspendată între 10.01.2008 şi 15.06.2009.

Curtea de Apel a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 02.12.2010.

Ambele calcule sunt greşite, termenul de prescripţie fiind calculat incorect atât de către instanţa de fond, cât şi în motivele de recurs.

Critica formulată cu privire la calculul termenul de prescripţie este fondată. Termenul de prescripţie prevăzut de art.122 Cod penal este întrerupt prin actele îndeplinite în desfăşurarea procesului penal, comunicate inculpaţilor, iar după fiecare întrerupere în cauza pendinte a început să curgă un nou termen de prescripţie. Conform art.124 Cod penal, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate.

Totodată, conform art.128 Cod penal, cursul termenului prescripţiei prevăzute de art.122 Cod penal, prescripţia răspunderii penale, este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală nu permite continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În cauza de faţă, cursul termenului de prescripţiei a fost întrerupt prin actele de procedură comunicate inculpaţilor şi suspendat în perioada ce a ţinut de soluţionarea celor două  excepţii de neconstituţionalitate, de la data încheierii prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi până la data menţionată în rezoluţia judecătorului prin care s-au dispus măsuri de reluarea a procesului, perioadă care nu a fost luată în considerare la  calculul termenului prevăzut de art.122 litera d Cod penal, de către instanţa de apel.

Astfel, prin încheierea din 10 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Arad s-a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art.217 alin 4 Cod procedură penală, raportat la art.10 alin 4 din OUG nr.43/2002. Prin decizia nr.499 din 06 mai 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia.

Tribunalul Arad, prin încheierea din 04 noiembrie 2008 a sesizat Curtea Constituţională cu privire la a doua excepţie de neconstituţionalitate privind art.6 alin. 1şi 4 , art.70 alin. 2, art.172 alin.1, art.224 alin 4 şi 3 şi art.91/6  Cod procedură penală. Prin decizia nr.484 din 02 aprilie 2009, Curtea Constituţională a respins şi cea de a doua excepţie. 

Termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de luare de mită pentru care sunt acuzaţi inculpaţii B.M., P.F.M. E.I.A., Ş. C.D., este, potrivit art.122 Cod penal, de  5 ani. Termenul de prescripţie de cinci ani a fost întrerupt prin actele îndeplinite în desfăşurarea procesului penal(citaţii pentru termenele de judecată, pronunţarea de hotărâri care au trebuit comunicate inculpaţilor). După fiecare întrerupere în cauza pendinte a început să curgă un nou termen de prescripţie. Conform art.124 Cod penal, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate, ceea ce pentru cauza de faţă presupune trecerea unui interval de şapte ani şi şase luni calculat de la data săvârşirii infracţiunii, 02 iunie 2003, care s-ar fi împlinit la 02 decembrie 2010. În acest interval de timp a operat însă şi suspendarea termenului de prescripţie, cu durata necesară soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere.

Cursul termenului de prescripţie a fost suspendat de la data fiecărei încheieri a Tribunalului Arad de sesizare a Curţii Constituţionale, dată de la care nu a mai fost posibilă cercetarea judecătorească şi până la data la care, după întoarcerea dosarului la instanţă, ca urmare  a soluţionării excepţiilor, prin rezoluţia judecătorului s-au luat măsuri pentru continuarea procesului (s-a fixat termen de judecată, s-a dispus citarea părţilor).

Data de la care cursul prescripţiei este suspendat este data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi nu data rămânerii definitive a respectivei încheieri deoarece de la momentul la care Tribunalul s-a desesizat nu a mai putut dispune măsuri de continuare a procesului pe fondul său. Conform deciziei recurs în interesul legii nr.9 din 2 februarie 2009, încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecării până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului, astfel încât chiar în ipoteza declarării unei căi de atac nici instanţa de fond, nici instanţa de control judiciar nu ar fi putut efectua alte acte de cercetare judecătorească.

Data la care s-a reluat cursul prescripţiei este data la care judecătorul a luat prin rezoluţie măsuri pentru continuarea procesului, după soluţionarea excepţiei şi restituirea dosarului de la Curtea Constituţională.  Nu poate fi luată în considere ca dată la care a încetat cauza de suspendare data primului termen de judecată după soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională şi restituirea dosarului la Tribunal, deoarece instanţa a dispus măsuri pentru continuarea procesului anterior acestui termen, prin rezoluţie. Nu poate fi luată în calcul  nici data deciziei Curţii Constituţionale, deoarece instanţa nu avea posibilitatea să dispună măsuri în dosar, acesta nefiind restituit. Data înregistrării dosarului în arhiva Tribunalului nu poate fi luată în considerare ca dată a încetării suspendării, deoarece doar judecătorul putea dispune, prin rezoluţie, măsuri pentru reluarea procesului. În consecinţă, cursul prescripţie a fost suspendat până la momentul la care judecătorul a dispus măsuri legale pentru reluarea cursului judecăţii.

Instanţa de apel nu a luat în calculul termenului de şapte ani şi şase luni, suspendarea termenului de prescripţie de la 10 ianuarie 2008 la 01 iulie 2008 şi de la 24 noiembrie 2008 la 22 mai 2009, fapt care a determinat împlinirea termenului de prescripţie în luna noiembrie 2011 şi nu în luna decembrie 2010, dată constatată de instanţa de apel, şi nici la data menţionată de Ministerul Public respectiv luna mai 2012. În cauză termenul de prescripţie a răspunderii penale a operat la data de 20 noiembrie 2011 pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B.M., P.F.M., S.C.D. şi E.J.A.. Dintre aceştia, B.M., S.C.D. şi P.F,M., au indicat în motivele scrise de recurs faptul că doresc să fie achitaţi, astfel încât faţă de aceştia est incident art.13 din Codul de procedură penală. 

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, Înalta Curte a observat că în privinţa infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art.23 alin. 1 lit. e din Legea nr. 656/2002, raportat la art.17 lit. c din Legea nr.78/2000, reţinută în sarcina inculpatului M.I., în baza art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală, prima instanţă a dispus achitarea, întrucât inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiziţionarea unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracţiuni. Instanţa de apel, în ceea ce priveşte cealaltă acuzaţie adusă prin rechizitoriu inculpatului M.I., cea de spălare de bani prevăzută de art.23 al.1 lit.e din Legea 656/2002, raportat la art.17 lit.c din Legea 78/2000,  a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art.10 lit.d Cpp., astfel că a menţinut soluţia adoptată de prima instanţă întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege, lipsind latura subiectivă a infracţiunii menţionate.

Critica formulată în recurs de către Ministerul Public a avut în vedere doar calculul greşit al termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de dare de mită, precum şi chestiuni care sunt legate de măsurile asigurătorii şi deducerea măsurilor preventive, astfel încât, soluţia de achitare pentru infracţiunea de spălare de bani nu mai poate face obiectul rejudecării.

De asemenea rejudecarea se limitează la inculpaţii A.G., M.I., B.M., P.F.M. şi S.C.D..

Intimatul E.J., întrebat de instanţa de recurs, a precizat că este mulţumit cu hotărârea Tribunalului Arad întrucât nu a fost vorba despre nicio luare şi dare de mită, dar că  doreşte să opereze prescripţia.

Având în vedere cazul de conexitate prevăzut de art.34 litera b Cod procedură penală, rejudecarea va avea în vedere şi infracţiunile de luare de mită de care sunt acuzaţi inculpaţii A.G. şi M.I..

La rejudecare instanţa urmează să audieze inculpaţii dacă aceştia vor fi de acord să dea declaraţii şi să administreze probele considerate utile pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte audierea inculpaţilor, urmează a fie respectate dispoziţiile art.70 Cod procedură penală. Atunci când inculpatul nu se prevalează de dreptul la tăcere, instanţa este obligată să consemneze tot ceea ce inculpatul ştie cu privire la faptă şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Având în vedere că a fost criticată soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond, la rejudecarea cauzei urmează a fi pus în vedere inculpaţilor că au dreptul să propună probe în susţinerea declaraţiilor lor.

Apreciind fondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DNA şi de inculpaţii A.G., M.I., B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. pentru cazurile de casare prevăzute de art.3859 pct.10 şi 172 Cod procedură penală, s-a casat în parte decizia penală şi s-a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ -DNA- Serviciul Teritorial Timişoara numai cu privire la inculpaţii B.M., P.F. M. şi S.C.D. pentru infracţiunea prev.de art.255 alin.1 din Codul penal raportat art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000 şi cu privire la inculpaţii A.G.şi M.I. numai pentru infracţiunea prev.de art.254 alin.1 din Codul penal raportat la art.1 lit.g şi art.6 din Legea nr.78/2000. S-au menţinut actele efectuate de instanţa de apel până la data de 12 mai 2011 şi celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Prin decizia penală nr.  578 din 24 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 3080/108/2007 din 04.08.2011 au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DNA– Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii A.G., M.I. B.M, P.F.M. şi Ş.C.D. împotriva deciziei penale nr. 97/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, a fost casată în parte hotărârea recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului procurorului cu privire la inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C.D. pentru infracţiunea prev. de art.255 alin.1 C. pen. rap. la art.1 lit.g) şi art.6 din Legea nr.78/2000 şi cu privire la inculpaţii A.G. şi M.I. numai pentru infracţiunea prev. de art.254 alin.1 C. pen. rap. la art.1 lit.g) şi art.6 din Legea nr. 78/2000.

În motivarea deciziei de casare s-a arătat că: instanţa de apel a pronunţat încetarea procesului penal faţă de inculpaţii B.M., P.F.M. şi Ş.C. D. fără să aibă în vedere posibilitatea continuării procesului penal conform art.13 C. pen., în condiţiile în care aceşti inculpaţi au solicitat achitarea, şi fără să indice considerentele pentru care apreciază vinovăţia acestora; instanţa de apel a calculat greşit termenul de prescripţie a răspunderii penale, neluând în considerare perioadele în care dosarul s-a aflat la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

Pentru rejudecarea apelului declarat de Parchetul  de pe lângă ÎCCJ – DNA– Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3080/108/2007 din18.07.2007, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală sub nr. 3080/108/2007*/a1 din 13.03.2012.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma criticilor aduse acesteia în motivele de apel, precum şi din  oficiu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, Curtea constată, pentru considerentele ce urmează, că apelul este nefondat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt obiectivă, care nu a fost contestată nici de procuror şi nici de inculpaţi.

Inculpaţii M.I. şi A.G. au făcut parte din Consiliul de Administraţie al S.C. ”C.” S.A. Oradea, primul în calitate de preşedinte şi director general al societăţii, iar cel de-al doilea în calitate de vicepreşedinte şi director economic al aceleiaşi societăţi. În spaţiile comerciale şi de producţie deţinute de către această societate îşi desfăşura activitatea S.C. „M.P. S.R.L. Oradea, care le deţinea cu titlu de chirie încă din anul 2007.

În perioada 2000-2003 inculpaţii B.M. şi P.F.M., în calitate de reprezentaţi ai S.C. „M.P.” S.R.L. Oradea, cu ştiinţa celorlalţi asociaţi, inculpaţii E.J.A. şi Ş.C.D., au purtat discuţii şi negocieri cu reprezentanţii S.C. ”C” S.A. Oradea, respectiv cu inculpaţii M.I. şi A.G. iar la sfârşitul lunii mai 2003, reprezentanţii celor două societăţi comerciale au căzut de acord cu privire la încheierea tranzacţiei, respectiv vânzarea-cumpărarea de teren şi clădiri în suprafaţă totală de 6.580 m2 cu preţul de 235.000 euro + TVA, inculpaţii M.I. şi A.G. condiţionând această vânzare de primirea sumei de 100.000 euro care să nu fie evidenţiaţi în niciun document.

La data de 2 iunie 2003, inculpaţii B.M. şi P.F.M. au dat inculpaţilor M.I. şi A.G. suma de 100.000 euro, ce a fost împărţită între aceştia în mod egal, după care inculpaţii s-au deplasat la un birou notarial din Oradea, unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, suma de 100.000 Euro fiind constituită prin aportul inculpaţilor B.M., P.F.M., E. J.A. şi  Ş.C.D., în raport de numărul părţilor sociale pe care îl deţinea fiecare asociat în cadrul societăţii, respectiv câte 30.000 euro inculpaţii B. M. şi P.F. M. şi câte 20.000 euro inculpaţii E.J.A. şi Ş.C.D..

La data de 29 iulie 2004, inculpatul M.I. a folosit suma de 50.000 euro primită de la inculpaţii B.M. şi P.F.M. în condiţiile arătate pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea, str. Gh. Doja nr. 57.

Potrivit art.254 alin.1 C. pen., infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Conform art.255 alin. 1 C. pen., infracţiunea de dare de mită constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254.

Inculpaţii M.I. şi A.G. sunt funcţionari în sensul art.147 C. pen., fiind îndeplinită condiţia cerută de lege pentru subiectul activ al infracţiunii de luare de mită.

În cauză, discuţia poartă asupra laturii subiective, respectiv a titlului cu care a fost pretinsă, respectiv predată suma de 100.000 euro, despre care procurorul susţine că ar fi fost pretinsă de inculpaţii M.I. şi A.G. în vederea îndeplinirii unor atribuţii de serviciu, iar inculpaţii susţin că ar reprezenta o diferenţă de preţ care nu se regăseşte în contractul de vânzare-cumpărare.

Curtea consideră că nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii M..I. şi A.G. au pretins de la inculpaţii B.M., P.F.M., E.J.A. şi Ş.C.D. iar aceştia din urmă au dat suma de 100.000 euro în vederea îndeplinirii unor atribuţii de serviciu ale primilor doi.

Cât priveşte înregistrarea video a predării sumei de 100.000 euro, aceasta atestă doar predarea-primirea sumei menţionate, împrejurare necontestată, nu şi titlul cu care a fost plătită.

Din declaraţiile celor 6 inculpaţi şi ale celor 2 martori (M.I. şi T. G.) rezultă că inculpaţii M.I. şi A.G. pe de o parte, şi inculpaţii B.M. şi P. F. M., pe de altă parte, au negociat vânzarea-cumpărarea unui imobil, aceştia ajungând la o înţelegere în sensul că o parte din preţ să fie facturată iar altă parte să nu fie facturată. Inculpaţii M.I. şi A.G. urmăreau ca partea de preţ facturată să fie cât mai mică şi partea nefacturată cât mai mare. Opus celor doi, inculpaţii B.M. şi P.F.M. urmăreau ca partea de preţ facturată să fie cât mai mare şi partea nefacturată cât mai mică.

Prin urmare, există elemente care conduc la ideea că suma ce urma să nu fie facturată reprezenta o parte din preţ.

Această concluzie este susţinută de parcursul negocierilor preţului. Astfel, la început, s-a discutat despre 100.000 euro pe factură şi 400.000 euro nefacturaţi. Apoi, 150.000 euro pe factură şi 300.000 euro nefacturaţi. În final, 235.000 euro pe factură şi 100.000 euro nefacturaţi.

Pe de altă parte, din probele administrate nu reiese fără dubiu că ar fi fost vorba de o mită negociată, mai ales că tratativele priveau disproporţii evidente între suma ce urma să fie înscrisă în factură şi cea care urma să nu fie cuprinsă în documente. Iniţial, s-a propus ca suma nefacturată (400.000 euro) să fie de 4 ori mai mare decât suma facturată (100.000 euro), iar ulterior, s-a propus ca suma nefacturată (300.000 euro) să fie de 2 ori mai mare decât suma facturată (150.000 euro).

Văzând cele de mai sus, instanţa de apel apreciază că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Având în vedere soluţia de achitare care va fi menţinută, nu mai sunt incidente dispoziţiile instanţei de recurs în sensul calculării greşite a termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul  de pe  lângă ÎCCJ – DNA – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3080/108/2007 din18.07.2007.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 4111 din 12 decembrie 2012 a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul d epe lângă ICCJ – DNA – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penlae nr. 81/A din 25.04.2012 a Curţii de Apel Timişoara privind pe inculpaţii A.G., M.I., B.M.,P.F.M. şi Ş.C.D.

Domenii speta

Spete similare